ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 642/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 08.03.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.065.122,18 RON, din care: 773.673,57 RON, reprezentând contravaloarea netă a daunelor-interese datorate în temeiul dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a revocării fără justă cauză a mandatului său de administrator deținut în cadrul B. S.A., ce se compune din sumele de 644.000 RON (remunerația lunară netă, calculată pentru perioada octombrie 2015- august 2017), de 112.000 RON (remunerația netă suplimentară de Paște și de Crăciun, calculată pentru perioada octombrie 2015- august 2017) și de 17.673,57 RON (remunerație variabilă pentru exercițiul financiar 2015, reprezentând 3% din suma care depășește valoarea profitului brut bugetat); suma de 198.828,00 RON, reprezintă contribuția pentru pensie datorată Casei de Pensii a Municipiului București aferentă remunerației solicitate anterior și suma de 92.620,61 RON, cu titlu de dobândă legală, conform art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, calculată de la scadența sumelor de bani datorate și până la data introducerii acțiunii; suma totală urmând a fi actualizată până la data plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 1535 C. civ. Reclamantul a solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 835/28.03.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 767.782,38 RON, cu titlu de daune-interese pentru revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator și a sumei de 11.282,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând celelalte pretenții ale reclamantului.

Împotriva sentinței civile, ambele părți au declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1250A/08.10.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile.

Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recurs.

Reclamantul A. a solicitat casarea deciziei atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în ce privește soluțiile date cererilor de obligare a intimatei la plata integrală a remunerației variabile aferentă exercițiului financiar 2015, a contribuției pentru pensia ce i se cuvenea și a dobânzii legale calculate de la data scadenței remunerațiilor solicitate.

Cu privire la plata remunerației variabile, a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1270 C. civ., precum și pe cele ale art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Sub acest aspect, a menționat că era îndreptățit la o remunerație variabilă de 3% din profitul extrabugetar aferent anului 2015 pentru întreaga perioadă în care a deținut funcția de administrator, cu aplicarea regulii proporționalității, potrivit duratei exercitării mandatului de administrator. În acest sens, a precizat că, deși a solicitat acordarea sumei de 17.673,57 RON cu titlu de remunerație variabilă, instanțele de fond au apreciat că i se cuvine doar suma de 11.782,38 RON, calculată proporțional perioadei exercițiului financiar 2015, pentru intervalul ianuarie- august 2015. Revocarea mandatului său însă s-a făcut la 10.09.2015, astfel că în mod nejustificat a fost exclusă o durată de 10 zile, în condițiile în care cuantumul despăgubirii trebuia determinat cu luarea în considerare inclusiv a acestora.

Potrivit recurentului, din probatoriul administrat rezultă efectivitatea participării lui la obținerea întregului profit extrabugetar în perioada mandatului său, astfel că soluția recunoașterii parțiale a dreptului la plată a acestor despăgubiri contravine prevederilor contractuale statuate între părți.

Referitor la dispoziția de respingere a solicitării privind plata sumei de 198.828,00 RON, care reprezintă valoarea contribuției pentru pensia aferentă remunerației cuvenite, recurentul a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, privind obligația reparării integrale a prejudiciului provocat.

Sub acest aspect, a relevat, în esență, că în mod nelegal s-a apreciat de către instanța de apel că nu ar fi fost cauzat vreun prejudiciu în patrimoniul său, în condițiile în care pârâta avea obligația legală și contractuală de a vira, în beneficiul său, contribuția pentru pensie. O astfel de interpretare se opune mai multor decizii pronunțate de Curtea Constituțională, respectiv deciziile nr. 900/15.12.2020, nr. 872/25.06.2010 și nr. 874/25.06.2010, recurentul redând considerentele relevante din cuprinsul acestora, cu referire la dreptul fundamental al pensie reglementat de art. 47 alin. (2) din Constituția României, scopul pensiei și relația cu principiul contributivității. A arătat că, de altfel, în condițiile în care revocarea mandatului nu ar fi avut loc, pârâta ar fi plătit suma de 198.828,00 RON, ca parte componentă din valoarea brută a remunerației cuvenite reclamantului.

În continuare, a mai susținut că nu trebuie să dovedească că i-a fost diminuat punctul de pensie și că i-a crescut vârsta de pensionare, astfel sumele pe care pârâta ar fi trebuit să le plătească cu titlu de contribuție pentru pensie constituie o reparație atât pentru amânarea ieșirii la pensie, cu perioada în care aceasta nu a plătit contribuția, cât și pentru completarea pensiei diminuate cauzate de neplata contribuției de către pârâtă.

În ceea ce privește hotărârea dată asupra dobânzilor, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 478 C. proc. civ., art. 1531 C. civ. coroborat cu art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1991, cu raportare la prevederile O.G. nr. 13/2011.

Astfel, recurentul a arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece nu și-a modificat cererea de chemare în judecată în etapa apelului. De altfel, explicitarea pretențiilor în cuprinsul apelului este permisă, din perspectiva art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit recurentului, în cauză, în mod greșit s-a apreciat că momentul de la care se calculează dobânda este reprezentat de data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a prejudiciului. O astfel de soluție jurisprudențială nu ar însemna decât girarea și încurajarea uzului cu rea-credință a dreptului de revocare fără justă cauză a mandatului de administrator, respectiv încălcarea principiului neinvocării propriei culpe, prin absolvirea societății de răspunderea pentru acoperirea integrală a prejudiciului provocat, dar și girarea unei îmbogățiri fără justă cauză cu contravaloarea acestor dobânzi, prin amânarea unilaterală a executării obligației de plată a valorii indemnizațiilor până la un termen incert.

A mai precizat că, pe de altă parte, într-o atare interpretare, revocarea se consideră a fi avut loc numai la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești și abia atunci administratorul revocat ar fi fost în drept să ceară plata indemnizației sale, ceea ce este incorect.

În continuare, a arătat că sunt greșite și nelegale considerentele prin care s-a stabilit că aceste daune-interese puteau fi mai mici decât remunerațiile datorate în temeiul contractului, iar un astfel de raționament contravine în egală măsură principiului reparației integrale a prejudiciului, recunoscut totuși de instanța de apel ca fiind aplicabil speței, de normele speciale din legea societăților referitoare la revocarea fără justă cauză, precum și de dispozițiile civile cu caracter general referitoare la cauzele exoneratoare de răspundere.

Totodată, a relevat că pârâta nu a adus nicio critică referitoare la aplicarea art. 1535 C. civ., ci doar a susținut că norma este incidentă de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de acordare a daunelor pentru revocarea fără justă cauză.

Recurentul a mai susținut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, cu referire la data de începere a calculului dobânzii, în raport cu cele privitoare la prejudiciu, reținând pe de o parte că prejudiciul s-a produs începând cu momentul revocării sale din funcție, dar stabilind că dobânda ar trebui calculată de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Referitor la cuantumul dobânzilor solicitate, precizat provizoriu la valoarea de 92.620,61 RON, recurentul a menționat că modalitatea de calcul a fost riguros efectuată și dovedită, în raport cu art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, precizând că, sub aspectul calificării juridice a raportului juridic judecat, administratorul unei societăți este profesionist, astfel cum rezultă și din jurisprudența instanței supreme.

La rândul său, recurenta-pârâtă B. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, spre o nouă judecată a apelului său.

În motivare, a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, cu privire la acordarea daunelor-interese pentru revocarea mandatului acordat recurentului.

Astfel, potrivit recurentei, instanța de apel a apreciat în mod eronat că revocarea este fără justă cauză, reținând că în ședința AGA în care s-a hotărât revocarea mandatului acordat recurentului nu au fost puse în discuție aspecte concrete legate de activitatea acestuia ca membru și președinte al consiliului de administrație, precum și că motivele revocării nu sunt apte să demonstreze justa cauză a acestei măsuri. Sub acest aspect, recurenta a susținut că nu există nicio normă legală care să impună obligația de a dezbate pe larg motivele revocării în ședința AGA și consemnarea lor într-un proces-verbal al ședinței. Astfel, nu se poate reține vreo culpă a pârâtei și, implicit, nu se poate deduce că revocarea reclamantului a fost nejustificată.

În continuare a arătat că motivele revocării reclamantului au fost justificate, în sensul art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, deoarece aceasta a fost făcută pentru menținerea bunei reputații a societății pârâte, cu atât mai mult s-a justificat pe asocierea imaginii societății cu cea a unui grup de persoane cu afaceri penale. A prezentat pe larg aspecte legate de numirea reclamantului în funcția de președinte al consiliului de administrație, dar și în cea de director al B. S.A., în sensul că a fost făcută în perioada când la conducere se afla C., iar ulterior o parte din membrii conducerii societății, inclusiv dl. C., au fost revocați în urma unor probleme de natură penală, intens mediatizate. Astfel, noua conducere a societății pârâte a fost nevoită să adopte toate măsurile necesare pentru a înlătura impactul negativ al informațiilor răspândite în spațiul public, având în vedere că risca să își piardă definitiv credibilitatea pe piață, astfel cum rezultă din probele de la dosar.

Potrivit recurentei, instanța de apel a ignorat natura și elementul definitoriu al contractului de administrare, respectiv relația de încredere din partea acționarilor în încredințarea, către reclamant, a atribuției de administrare a societății. De altfel, acționarul majoritar reprezentat printr-o nouă conducere nu putea fi obligat să își mențină încrederea acordată intimatului de fosta conducere D., înlăturată din cauza problemelor de natură penală.

Recurenta a susținut că nu era necesar să existe o conduită penală culpabilă a reclamantului, fiind suficient că organul deliberativ și-a pierdut încrederea în dl. A., în momentul în care persoane apropiate acestuia au fost implicate în scandalul mediatic.

Mai mult, decizia revocării a fost adoptată și față de împrejurarea că acesta deținea concomitent funcții de conducere efectivă în mai multe societăți, respectiv în cadrul B. S.A., S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A. Or, calitatea de administrator și de director presupune asumarea unor responsabilități importante în derularea activității unei societăți, iar îndeplinirea efectivă a unora dintre atribuțiile ce îi reveneau necesita implicarea sa zilnică, în cadrul programului normal de lucru. Totodată, exercitarea atribuțiilor specifice presupunea ca reclamantul să deruleze în mod cumulativ și concomitent acest număr semnificativ de activități pentru trei societăți, dintre care una de administrare a investițiilor, situație în care se punea cel puțin problema timpului fizic pe care acesta îl aloca pentru a exercita efectiv toate aceste atribuții și, de asemenea, cea a eficienței cu care își putea îndeplini însărcinările.

În continuare, a redat conținutul art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 32/2012 și a susținut că instanța de apel l-a aplicat în mod greșit, reținând că nu s-a făcut dovada că exercitarea funcțiilor reclamantului ar presupune un program de 8 ore, pentru ca acest aspect să poată fi considerat o justă cauză a revocării.

A mai susținut că aplicarea corectă a dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 impune aprecierea caracterului de oportunitate al deciziei de revocare din funcția de administrator.

Astfel, deși dovada necesității exercitării activităților menționate pe o perioadă de minimum 8 ore este pe deplin realizată, caracterul subiectiv al deciziei de revocare nu impune obligația probării acestui fapt, însă implică existența cel puțin a unei suspiciuni a societății că administratorul nu și-ar putea desfășura în mod eficient atribuțiile într-un interval mai scurt.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat în mod greșit legea considerând că revocarea mandatului dat reclamantului a fost nejustificată, ceea ce echivalează cu acordarea eronată a daunelor-interese.

Cea de-a doua critică invocată se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 alin. (1) C. civ., privind existența și întinderea prejudiciului.

Sub acest aspect, a arătat că instanța apel a reținut că prejudiciul pretins constă în diminuarea patrimoniului mandatarului cu remunerația pe care ar fi primit-o în calitate de administrator până la sfârșitul mandatului, respectiv august 2017, invocând principiul certitudinii juridice în contractul de mandat. Referitor la acest principiu, recurenta a arătat că el vizează exclusiv protecția mandatarului pentru revocarea abuzivă, sub aspectul existenței faptei ilicite, nicidecum sub aspectul prezumției existenței prejudiciului. Această teză ar echivala cu existența unei clauze penale subînțelese în orice contract de mandat, prin care părțile prestabilesc cuantumul și existența unui prejudiciu viitor. Drept urmare, prejudiciul trebuie dovedit în concret, simpla invocare a unei revocări, pretinse a fi fără justă cauză, nu dă naștere unei obligații de acordare a despăgubirilor în cuantumul astfel caracterizat.

Or, în speță, potrivit recurentei, solicitarea remunerației pierdute pe perioada rămasă din mandat, fără a se arăta dacă reclamantul a prestat sau nu un serviciu din care a obținut venituri după revocare, dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, nu poate fi admisă de plano.

Astfel, a precizat că instanța de apel a aplicat în mod greșit condițiile răspunderii civile inclusiv condiția caracterului cert al prejudiciului atunci când a acordat daune-interese, deși acest prejudiciu nu a fost dovedit.

Recurenta a mai arătat că pentru aceeași pretinsă faptă de revocare intempestivă, care a avut drept consecință înlăturarea reclamantului din toate funcțiile deținute, pentru același program de îndeplinire a atribuțiilor, acesta cumulează prejudiciul definitiv obținut în cadrul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care s-au solicitat daune-interese de la societatea F. S.A. O singură pretinsă faptă delictuală nu poate da naștere unui cumul de prejudicii pretinse a fi certe și, în realitate, nedovedite, chiar dacă cele două revocări s-au realizat prin hotărâri AGA diferite. Din această perspectivă, recurenta a considerat că instanța de apel a încălcat regula de drept care interzice dubla acoperire a aceluiași pretins prejudiciu.

Mai mult, prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2018, dosar suspendat până la soluționarea prezentului litigiu, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune în cuantum de 1.000.000 RON, în temeiul art. 72, art. 252, art. 253, art. 1357 alin. (1) și art. 1391 și urm. C. civ., pentru pretinsa revocare fără justă cauză a mandatului de administrator deținut în cadrul B. S.A.

Astfel, a conchis că nu este posibilă acordarea unor duble despăgubiri pentru aceeași pretinsă faptă săvârșită care ar fi cauzat, potrivit susținerilor reclamantului, același rezultat.

De altfel, cele două dosare au aceeași cauză - pretinsa revocare abuzivă, reclamantul încercând să o valorifice concomitent în două dosare.

Recurenta a mai susținut că toate aspectele învederate cu privire la această chestiune trebuie coroborate cu dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, care prevăd faptul că adunarea generală ordinară a societății este obligată să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs membrilor consiliului de administrație, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv.

Prin urmare, recurenta a arătat că nu datorează nicio sumă cu titlu de daune-interese.

A mai susținut că s-a stabilit greșit cuantumul prejudiciului cuvenit reclamantului deoarece remunerația totală pentru perioada octombrie 2015- august 2017 este de 338.000 RON.

Totodată, în mod eronat i-au fost acordate remunerațiile solicitate cu ocazia sărbătorilor de Paște și de Crăciun, deoarece la sfârșitul anului 2015 acesta nu mai era în funcție, iar începând cu anul 2016 remunerațiile au fost acordate prin hotărâri AGA, nu prin contractele de administrare. Astfel, reclamantul nu este în niciun caz îndreptățit la remunerațiile suplimentare cu ocazia sărbătorilor, dobândirea acestora nefiind certă.

În final, a arătat că prin raportare la remunerația fixă lunară a administratorilor, stabilită începând cu aprilie 2016, suma primită cu ocazia Paștelui și Crăciunului ar fi fost, fiecare, în cuantum de 10.000 RON.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a efectuat raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, comunicat părților, iar prin încheierea completului de filtru din 15.12.2021 au fost respinse excepțiile invocate de părți, iar recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Examinând motivele de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că se impune, cu prioritate, examinarea motivului de casare formulat de recurenta B. S.A. prin care, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, se pretinde stabilirea greșită, în fața instanței devolutive, a caracterului injust al revocării reclamantului din funcția deținută, ca eșafodaj al răspunderii examinate.

Prin acest motiv, recurenta-pârâtă a susținut, că nu era necesară dezvoltarea motivelor revocării reclamantului din funcția de administrator în ședința AGA B. S.A. în care s-a decis retragerea încrederii acordate reclamantului, că revocarea s-a impus pentru păstrarea prestigiului și reputației comerciale a societății, că a fost o măsură necesară în contextul general al relațiilor și asocierii reclamantului cu persoane cercetate penal, ori că acesta deținea concomitent funcții de conducere efectivă și în alte societăți, ceea ce îi afecta loialitatea și capacitatea de a se dedica problemelor conducerii societății.

În acest context, trebuie subliniat că prin controlul exercitat în recurs, în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte verifică aplicarea corectă legii de către instanțele devolutive și nu realizează un control de fond, de temeinicie a hotărârilor atacate.

Or, în măsura în care recurenta solicită instanței de recurs, prin reexaminarea datelor factuale, stabilirea caracterului just al revocării reclamantului din funcția de administrator, aceasta solicită un control de fond, o restabilire a stării de fapt și o reapreciere a probelor, incompatibilă cu controlul de legalitate exercitat de instanța supremă în această cale extraordinară de atac.

Prin urmare, nu corespunde motivului de casare determinat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. suma criticilor care converg spre acest obiectiv, de aceea, acestea vor fi înlăturate fără a fi examinate în fond.

Statuând astfel, instanța de recurs subliniază că, în cele ce urmează, va păși la analiza motivelor de casare ale reclamantului, în măsura în care acestea au dedus instanței de control aplicarea greșită a legii în stabilirea și caracterizarea pretențiilor formulate ori neconsecvența considerentelor.

Reține astfel Înalta Curte că recurentul-reclamant a susținut prin memoriul de recurs că hotărârea atacată este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material, dar și că, în parte, considerentele instanței de prim control judiciar sunt contradictorii.

Primul dintre motivele recursului supune examinării aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1531 C. civ. și art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în ceea ce privește neacordarea integrală a remunerației variabile cuvenite reclamantului. Acesta a susținut că instanțele de fond au calculat câtimea acestei remunerații corespunzător perioadei ianuarie- august 2015, omițând să ia în calcul o durată de încă 10 zile pentru care aceasta îi era datorată, revocarea reclamantului din funcția deținută producându-se la 10.09.2015. În acest context, recurentul a subliniat că se impunea acordarea suplimentară a unui procent de 30% din remunerația corespunzătoare lunii septembrie a anului 2015, instanța de apel încălcând principiul proporționalității; recurentul a relevat modul în care, matematic, prejudiciul pretins trebuia calculat, a arătat că a avut o contribuție netăgăduită la realizarea profitului extra-bugetat și că astfel au fost încălcate prevederile contractuale și efectul lor obligatoriu între părți.

Acest motiv de casare nu este fondat, urmând a fi înlăturat. Deși recurentul invocă încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1531 C. civ. si art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, în realitate, critica sa nu opune interpretarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale, ci deduce instanței de recurs problema unui calcul greșit, care ignoră principiul proporționalității, în privința determinării prejudiciului.

Ca premisă, aplicarea greșită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanța care a judecat procesul, a semnificației ori sensului legii, deturnarea normei de la intenția legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinței părților, de natură a conduce la soluționarea greșită a chestiunii litigioase.

Or, în măsura în care prin criticile formulate partea nu demonstrează sensul în care instanța a încălcat legea, ci tinde la o reapreciere a întinderii despăgubirii, bazată pe elemente de circumstanță - determinate de aprecierea greșită a faptelor, a calculelor ori a probelor care demonstrau, după cum susține partea, că s-a omis la calcularea prejudiciului o perioadă de 10 zile în care reclamantul încă a deținut funcția executivă din care a fost revocat - recurentul solicită instanței de recurs un control de temeinicie, iar nu de nelegalitate, ceea ce contravine dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În esență, instanța de apel a subliniat că determinarea acestui prejudiciu s-a realizat prin luarea în considerare a fiecărei luni integrale în care reclamantul a exercitat funcția de administrator, subliniind că materialul probator nu permite un alt mod de evaluare, cu atât mai mult cu cât acest tip de remunerație era calculabil, după reperele contractului, pe durata unui an întreg de mandat; recurentul nu combate aceste constatări decât opunând o interpretare proprie a probelor și opunând criterii de calcul care, în considerarea dispozițiilor legale evocate, nu pot fi validate prin controlul exercitat în recurs.

Într-un al doilea motiv de recurs, recurentul A. a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, respingând cererea sa de plată a contravalorii contribuțiilor pe care pârâta trebuia să le achite pentru fondul de pensii în numele reclamantului. Această obligație revenea pârâtei în temeiul legii și al contractului, așa încât, dacă revocarea fără temei a mandatului nu ar fi intervenit, intimata ar fi achitat pentru reclamant suma de 198.828 RON cu titlu de contribuție la fondurile speciale. Or, reclamantul este vătămat prin neefectuarea acestor plăți, deși dreptul său la pensie este unul fundamental. A afirmat reclamantul că, prin neplata acestei sume la fondul de pensii, i s-a cauzat un prejudiciu pentru care are un drept concret la reparație în virtutea principiului care îi garantează plata integrală a pagubei suferite. A amintit în acest sens o serie de decizii pronunțate în controlul de constituționalitate al legilor de Curtea Constituțională a României, subliniind că dreptul la pensie este un drept câștigat, că diminuarea lui nu poate fi acceptată nici chiar cu titlu temporar. Recurentul a susținut că nu trebuie să dovedească, fiind evidente, producerea unei diminuări a punctului de pensie și, implicit, creșterea vârstei sale de pensionare, precum și efectul negativ pe care fapta intimatei l-a generat asupra situației sale patrimoniale.

Plecând de la dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și cele ale art. 1351 alin. (1) C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că reparația prejudiciului material presupune acordarea, în beneficiul administratorului societății revocat fără un just temei, a sumelor care caracterizează paguba, adică acoperirea tuturor daunelor care s-au produs nemijlocit în patrimoniul acestuia și pentru care pot fi folosite repere de cuantificare, chestiuni care se clarifică în plan probatoriu.

Deși este de netăgăduit că ulterior revocării, prin neplata indemnizațiilor cuvenite și prin neefectuarea viramentelor obligatorii către fondul de pensii, cu titlu de contribuție legal datorată pentru calculul și stabilirea pensiei, fapta pârâtei a cauzat reclamantului o vătămare, aceasta poate fi însă caracterizată ca o afectare a dreptului reclamantului la pensie, al cărui calcul și determinare sunt influențate de sistarea virării contribuțiilor sociale.

Cu toate acestea, prejudiciul nu poate fi cuantificat ca fiind echivalent sumei de 198.828 RON, sumă care totalizează contribuțiile pe care B. S.A. le-ar fi achitat la fondul de pensii, în numele reclamantului, dacă mandatul de administrator ar fi fost executat până la finalul perioadei contractuale.

În primul rând, astfel cum corect a subliniat instanța de apel, neplata acestor contribuții, nu a cauzat în patrimoniul reclamantului un prejudiciu egal, deoarece aceste sume nu ar fi intrat în patrimoniul său dacă exercițiul funcției de administrator ar fi continuat în termenii contractului; neavând dreptul de a încasa suma de bani în discuție, reclamantul nu poate afirma pierderea lui ca parte a prejudiciul material efectiv suferit, în condițiile art. 1531 alin. (1) C. civ.

Reclamantului i s-a produs prin sistarea plății contribuțiilor legale o vătămare, însă evaluarea pecuniară a daunei în condițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 presupune determinarea modului în care ea s-a repercutat asupra pensiei la care reclamantul ar fi fost îndreptățit la data la care, potrivit legii, îndeplinea condiția încasării dreptului la pensie. Neplata contribuțiilor legale începând cu data revocării reclamantului din funcția de administrator influențează punctul de pensie ori vârsta de pensionare a reclamantului, ceea ce nu este sinonim unei daune provocate în patrimoniul reclamantului egală cu totalul sumelor rămase neachitate la fondul de pensii.

De aceea, în mod corect instanța de apel a respins această pretenție cu considerentul că ea nu este parte a prejudiciului efectiv suferit, în măsura în care suma de 198.828 RON a fost solicitată cu acest titlu, iar instanța avea obligația să respecte limitele învestirii și cauza juridică a cererii astfel cum ele au fost configurate de către reclamant.

De aceea, Înalta Curte subliniază că și acest motiv de casare este nefondat și va fi înlăturat.

Un ultim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant a vizat neacordarea dobânzilor legale solicitate prin cererea de chemare în judecată ca parte a prejudiciului efectiv suferit, determinată de aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1531 alin. (1) C. civ., art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și a prevederilor O.G. nr. 13/2011.

A arătat recurentul A. că prin cererea de chemare în judecată a solicitat plata dobânzilor de la data scadenței sumelor de bani solicitate și până la plata lor efectivă, iar această pretenție a fost astfel configurată încă de la data promovării cererii de chemare în judecată. A subliniat partea că primul moment la care a înregistrat paguba a fost în prima lună în care nu i s-a mai plătit indemnizația lunară pentru funcția de administrator, iar dobânda aferentă a fost calculată începând cu această dată, iar apoi acest mod de calcul a fost perpetuat pentru fiecare dintre lunile rămase până la finalul mandatului, astfel cum acest moment putea fi determinat potrivit contractului încheiat cu B. S.A. În aceste condiții, stabilirea, în apel, ca reper pentru calculul dobânzii a datei rămânerii definitive a hotărârii de condamnare civilă a pârâtei la plata despăgubirii echivalează cu o încurajare a oricărui mandant la revocarea fără motive a mandatului, deoarece perspectiva plății daunelor moratorii ar fi foarte îndepărtată, stabilită aleator, în funcție de durata imprevizibilă a unui litigiu.

S-a mai subliniat că aceste considerente ale instanței de prim control judiciar contravin atât principiului privind reparația totală și deplină a prejudiciului, cât și dispozițiilor art. 1535 C. civ. care imprimă regula acordării dobânzilor de la scadența oricărei obligații stabilite în bani, dar sunt, în egală măsură, și contradictorii, deoarece curtea de apel, deși a stabilit că despăgubirea îi este datorată reclamantului de la data revocării sale din funcție, nu a aplicat aceeași regulă și în materia dobânzilor, cu atât mai mult cu cât a constatat că toate criticile din apel ale pârâtei referitoare la acest capăt de cerere nu au caracter fondat.

Nici acest motiv de casare nu este fondat și va fi înlăturat.

Se impune prioritar observația că partea a cerut acordarea dobânzii de 92.620,61 RON ca parte a despăgubirii, inclusă fiind în suma totală a daunelor-interese, dar și plata dobânzii legale la suma global solicitată cu acest titlu, potrivit art. 1535 C. civ.

Din acest punct de vedere este greșită reținerea instanței de apel referitoare la împrejurarea că suma a fost solicitată cu titlu de dobândă la prejudiciul global cuantificat, iar nu ca o componentă a daunelor-interese, însă această eroare asupra modului de configurare a obiectului acțiunii nu poate influența, în mod decisiv, soluția adoptată cu privire la acest petit.

Se cuvine subliniat cu acest prilej că și în recurs A. reiterează că în privința sumei de 92.620,61 RON instanța a stabilit un mod greșit de calcul al daunelor moratorii, respingând includerea sumei în prejudiciul total prin nerecunoașterea dreptului său de a primi această dobândă - calculată prin partajarea egală daunelor-interese determinate de suma remuneraților neîncasate până la finalizarea mandatului, potrivit scadenței fiecăreia dintre ele raportată la termenii contractului de mandat -, invocând dispozițiile art. 1535 C. civ. și art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011.

Dând prioritate principiului disponibilității procesului civil, prin raportare la modul de configurare a acestui pretins prejudiciu, instanța de recurs subliniază că incidența dispozițiilor legale evocate nu poate conduce la recunoașterea pretenției, astfel cum a fost afirmată.

Deși este adevărat că în cazul obligațiilor bănești dobânda legală penalizatoare curge de la data scadenței datoriilor în plată, în cauza judecată nu se poate considera că prejudiciul caracterizat de suma indemnizațiilor cuvenite reclamantului poate fi scadențată în modul prefigurat de acesta. Odată încetat prin revocare contractul de mandat, nicio parte nu se mai poate prevala de efectele lui, așa încât reclamantul, chiar având drept la despăgubiri pentru revocarea sa fără just temei, nu poate pretinde că aceste despăgubiri continuă să aibă, în secvențe egale remunerației lunare pe care ar fi primit-o dacă ar fi fost menținut în funcție, scadențe lunare.

O atare viziune ar corespunde ideii că raportul de mandat își continuă efectele și după revocarea recurentului din funcția de administrator, iar pârâta continuă să datoreze reclamantului indemnizația în fiecare lună, fără însă a o executa la scadența lunară contractuală, ceea ce nu corespunde realității de fapt stabilite. Întrucât raportul juridic de mandat a încetat la 10.09.2015, iar acesta este un fapt necontestat juridic, în mod corect instanța de apel a apreciat ca nefondată pretenția astfel caracterizată, excluzând-o din calculul legal al despăgubirii.

În cauză, astfel cum și recurentul a subliniat încă din fața instanței de apel, prejudiciul are un caracter unic, indemnitar și corespunde unei daune provocate de o cauză unică: revocarea injustă a mandatului. Este, astfel, de neconceput ca fostul administrator să cumuleze valoarea prejudiciului determinat global cu o dobândă calculată în modul descris în recurs; de aceea, constatând că prin hotărârea pronunțată nu au fost încălcate dispozițiile legii, aceste critici vor fi înlăturate ca nefondate.

Înalta Curte mai subliniază că deși recurentul afirmă o contrarietate a considerentelor instanței de apel care, pe de o parte a statuat că prejudiciul este produs la data revocării injuste din funcția deținută, iar pe de altă parte a lipsit de relevanță cele stabilite, această critică devine lipsită de substanță în contextul considerentelor prezentate mai sus, în condițiile în care acesta nu poate pretinde, ca parte a prejudiciului suferit, cu titlu de dobândă, suma de 92.620,61 RON.

Instanța de apel a recunoscut dreptul reclamantului la dobânda legală pentru prejudiciul forfetar stabilit de la data scadenței obligației de plată, considerată ca dată a rămânerii definitive a hotărârii în cauză. Această parte a hotărârii nu este însă criticată specific, motivele de recurs referindu-se exclusiv la excluderea din prejudiciu a sumei de 92.620,61 RON, chestiune deja examinată.

De aceea, în baza celor statuate prin considerentele prezentate, găsind neîntemeiate motivele de casare formulate de recurentul reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat acest recurs.

Examinând, în continuare, motivele de casare formulate de recurenta-pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că o vastă parte a acestora repune în discuție caracterul just al revocării reclamantului din funcția deținută, ca efect al încălcării dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, iar cu privire la acestea s-a formulat deja răspuns în prima parte a considerentelor acestei decizii.

Mai departe, se reține că un al doilea set de critici a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 alin. (1) C. civ. în apel, în ceea ce privește determinarea prejudiciului pentru care această parte a fost obligată la despăgubiri. A arătat recurenta că, în interpretarea acestor norme, răspunderea civilă intervine numai când acesta a fost provocat în mod injust; prejudiciul este nu doar condiția principală a despăgubirii, ci și măsura ei, cu condiția dovedirii acestuia de către cealaltă parte.

S-a subliniat că, în acest context, instanța de apel a invocat principiul certitudinii juridice, însă acest principiu operează numai în cazul revocării nejustificate. Recurenta a susținut că prejudiciul afirmat de reclamant a avut doar caracter prezumptiv, echivalându-l unei clauze penale subînțelese, fără a fi demonstrat concret. Prin urmare, instanța de apel a stabilit greșit condițiile răspunderii civile, acordând, pentru un prejudiciu nedovedit, despăgubiri. A mai susținut recurenta că reclamantul cumulează în acest moment despăgubiri și pentru prejudiciul pretins ca urmare a revocării sale din funcția de director al societății F. S.A., subliniind că pretinsa fapta delictuală este unică, însă partea beneficiază de un cumul repetat al acelorași despăgubiri pentru un prejudiciu unic.

Au fost evocate și dispozițiile art. 111 din Legea nr. 31/1990, fiind subliniat că adunarea generală a acționarilor are obligația de a fixa remunerația administratorilor în funcție și că instanța de apel s-a raportat greșit la aceasta în cuantificarea prejudiciului, dar și că un calcul corect al despăgubirii impunea acordarea ei într-un cuantum mai mic, iar indemnizația acordată cu prilejul sărbătorilor de Paști și Crăciun era suplimentară și variabilă și, oricum, nu era datorată pentru a doua parte a anului 2015, în care a intervenit revocarea.

Înalta Curte reține că, în mod specific, recurenta B. S.A. critică decizia pronunțată în apel din trei perspective de nelegalitate: prima, referitoare la principiul de drept potrivit căruia răspunderea pentru prejudicii nu poate interveni decât în cazul săvârșirii unei fapte considerate ca injuste; a doua are în vedere că pentru angajarea răspunderii patrimoniale este necesară existența unui prejudiciu, în legătură cu care obligația dovedirii existenței și întinderii lui revine celui care formulează o pretenție, iar această cerință a fost ignorată prin acordarea prevalenței unui principiu inexistent; ultima supune instanței de control judiciar caracterul nelegal al despăgubirii, determinat de recunoașterea unei duble despăgubiri.

În legătură cu primul aspect sesizat, instanța de recurs amintește că în fața instanțelor devolutive a fost examinată și tranșată juridic chestiunea caracterului injust al revocării reclamantului din funcția deținută în consiliul de administrație al pârâtei, dar și că în considerentele anterioare s-a subliniat că reevaluarea acestor statuări excedează controlul de legalitate realizat în recurs. Prin urmare, premisa caracterului injust al revocării a fost definitiv stabilită, așa încât această condiție a răspunderii este deplin verificată în cauză. Revocarea reclamantului din funcția de membru și președinte al consiliului de administrație s-a făcut fără just temei și aceasta justifică angajarea răspunderii societății pentru prejudiciile suferite de cel revocat, chiar în virtutea dispozițiilor legale la care recurenta face referire.

Mai departe, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a dat eficiență principiului certitudinii juridice în privința existenței și determinării întinderii prejudiciului, exonerând reclamantul de obligația de a proba aceste elemente ale răspunderii pentru daune; în acest fel, în apel, s-a operat numai cu prezumții, iar prejudiciul a fost echivalat unei clauze penale subînțelese.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a subliniat că, în condițiile în care mandatul a fost revocat fără justificare, iar pe durata exercitării funcției reclamantul și-a îndeplinit în mod profesional îndatoririle, este cel mai probabil ca aceasta să fi avut așteptarea legitimă ca funcția sa să fie stabilă, iar mandatul să fie finalizat cu succes pe durata valabilității lui și, în tot acest timp, partea să primească toate drepturile bănești cuvenite în puterea contractului. Tot în realizarea acestei analize, instanța de apel a subliniat că, deși pârâta a contestat întinderea prejudiciului, nu a administrat nicio probă prin care să demonstreze că prejudiciul astfel evaluat este inferior.

Este corect ca instanța, interpretând probele în mod liber și potrivit propriei convingeri, să opereze cu prezumții, consecințe rezonabile asupra faptelor necunoscute pe baza celor demonstrate; acest procedeu a fost folosit în apel atunci când s-a stabilit că este just a se considera că reclamantul a fost, fără justificare, lipsit de veniturile proprii funcției prin încetarea neașteptată a mandatului.

Din examenul considerentelor deciziei recurate, rezultă că este o simplă afirmație că prejudiciul a fost calculat pe baza unei clauze penale subînțelese, iar aserțiunea referitoare la neadministrarea probelor nu poate fi imputată instanței de fond în condițiile în care, prin gradul său de generalitate, nu identifică nicio încălcare a normelor de procedură în apel.

În fine, ultimul segment al criticilor, referitor la repararea multiplă a aceluiași prejudiciu nu are, la rândul ei, fundament. Instanța de apel, examinând aceste chestiuni corespunzător sesizate, a răspuns pârâtei, justificând că nu există identitate între procesele succesiv promovate. În acest sens, Înalta Curte sesizează că recurenta B. S.A. nu a formulat o critică de nelegalitate proprie celor dezlegate în apel, ci a reiterat motivul de apel, ceea ce nu corespunde rațiunii recursului și sensului art. 488 C. proc. civ.

Subliniind și că toate celelalte chestiuni sesizate corespund unor critici de netemeinicie care nu vor fi examinate, instanța supremă reține că motivele de casare ale recurentei B. S.A. sunt nefondate, urmând să fie înlăturate.

În concluzie, reținând caracterul nefondat al recursurilor, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție respinge recursurile declarate în cauză, soluție care înglobează și cererile accesorii, vizând plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1250A/08.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 martie 2022.