ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 595/2021

Ședința publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1018/14.11.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A. invocată de aceasta prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.A. și C.., a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2) și (4),3 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcție de indicele de referință al băncii; a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.4 și 4.6 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la comunicarea și acceptarea de către reclamant a noului nivel al dobânzii comunicat de bancă; a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.9 și 4.10 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la dobânda majorată; a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.11, lit. a) din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la comisionul de acordare și gestiune; a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.12, 8.3, 8.5 alin. (3) și (9).3 și 9.4 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 și a art. 1 din Actul adițional nr. x/29.08.2007 referitoare la rezilierea de drept a contractului în cazul neîndeplinirii oricărei obligații din contract sau din alte raporturi obligaționale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit; a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 11.1 și 11.4 referitoare la cesiunea/transferul creanței/contractului din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 și a clauzei prevăzute la art. 11.2 referitoare la comunicarea către cesionar de informații privitoare la contul deschis de împrumutat la bancă; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută în integralitatea sa a Actului Adițional nr. 2 din data de 15.12.2010 (atât condițiile generale, cât și condițiile speciale) la Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006; a dispus obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 declarate abuzive de către instanță împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii actului adițional nr. x din data de 15.12.2010; a dispus obligarea pârâtei C.. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza actului adițional nr. x din data de 15.12.2010 împreună cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestora până la data încetării încasării acestor sume și a respins, în rest, cererea.

Prin decizia civilă nr. 712/A din 30 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta A. (în prezent D.), cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată către intimatul - reclamant.

Pentru a pronunța aceste soluții, instanțele de fond au reținut, în esență, următoarele:

La data de 20.06.2006, în baza legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare reclamantul a încheiat cu banca pârâtă contractul de credit ipotecar nr. x în baza căruia reclamantului i-a fost acordat un credit în valoare de 40.000 Euro pentru o perioada de rambursare de 360 luni (30 ani) pentru finanțarea achiziționării unui imobil. Dobânda creditului a fost fixă (6,90%/an) pentru primele 12 luni, conform art. 4.1 alin. (1) din contract după care a devenit variabilă în funcție de "evoluția indicelui de referință stabilit de banca" potrivit art. 4.3 din contract.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această prevedere din legislația comunitară a fost transpusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Referitor la noțiunea de "obiect principal al contractului" Curtea Europeană de Justiție a statuat că prevederile contractuale care se circumscriu acestei noțiuni, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale unui contract și care, ca atare, îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului (cauza Matei, C143/13, cauza K. și R., C-26/13). Totodată CJUE, în cauza Matei a stabilit ca " Pe de altă parte, domeniul de aplicare exact al noțiunilor "obiect [principal]" și "preț", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului pentru consumatori", în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48."(DAE). Această din urmă noțiune este, așadar, definită într-un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă.

Or, în prezenta speță, clauza prevăzută la pct. art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2) și (4).3 din Contractul de credit referitoare la modificarea dobânzii în funcție de indicele de referință al băncii nu intra sub incidența niciuneia dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13. câtă vreme mecanismul de modificare a dobânzii tine exclusiv de voința băncii, ceea ce înseamnă că aceasta poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii contrar prevederilor la punctul 1 litera (a) din anexa la Legea 193/2000, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, motiv evident independent de voința băncii.

Aceleași considerente sunt valabile și pentru clauzele contractuale referitoare la dobânda majorata câtă vreme aceasta se stabilește în funcție de dobândă curentă a băncii care la rândul său se stabilește "in funcție de indicele de referința a băncii". Instanțele naționale sunt cele care apreciază, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectivele clauze contestate constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (cauza Matei, C143/13). Raportând aceste considerații din jurisprudența CJUE la situația din prezenta cauză, s-a apreciat că nu face parte din obiectul principal al convenției de credit analizată nici comisionul de acordare și gestiune prevăzut la art. 4.11 lit. a) din contract deoarece nu sunt prestații esențiale întrucât acest tip de convenții pot exista chiar dacă nu sunt percepute aceste comisioane.

Prin urmare reținându-se că, clauzele menționate anterior repudiate de reclamant nu vizează obiectul principal al contractului, s-a trecut la verificarea caracterului abuziv al clauzelor respective, pe fond, prin prisma prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Din dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rezultă că, pentru a califica o clauză drept abuzivă, se cer a fi întrunite următoarele cerințe: clauza contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Alin. (2) al art. 4 din același act normativ definește, pe de o parte, noțiunea de clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul ca fiind clauza contractuală stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, iar, pe de altă parte, instituie o prezumție de calificare a clauzei ca nefiind negociată direct cu consumatorul, pentru ipoteza contractelor standard preformulate și a condițiilor generale de vânzare practicate de profesionist pe piața serviciului respectiv. Prezumția menționată nu este absolută, ci dimpotrivă, susceptibilă de probă contrară, sarcina probei revenind potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, comerciantului care pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul.

Contrar susținerilor băncii prima cerință enunțată este îndeplinită în cazul clauzelor enunțate anterior. Deși așa cum s-a arătat anterior sarcina probei incumba pârâtei, banca nu a produs probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție cu reclamantul, prezentarea ofertei de creditare a băncii (adică a diverselor tipuri de credite bancare oferite de bancă) și acordarea unui termen reclamantei de a analiza oferta prezentată de bancă nesatisfăcând aceasta exigenta câtă vreme nu s-a dovedit faptul că a avut loc o negociere efectivă între părți, lipsa negocierii fiind prezumată în cazul contractelor reformulate, cum este cel din prezenta cauză.

Simpla informare a consumatorilor în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudența CJUE și a instanței supreme fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei. De altfel, din simpla lecturare a convenției de credit depusă la dosarul cauzei, reiese în mod evident că sunt contracte standard preformulate. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.

Reclamantul critica caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda curentă variabilă calculată în funcție de indicele de referință al băncii pârâte stabilit prin raportare la costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, respectiv clauzele prevazute la art. 4.1. alin. (2), (4).2. alin. (2), (4).3., 4.4. și 4.5. din Contract.

Din dispozițiile art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit coroborate cu cele ale art. 4.2 alin. (2) rezultă că după expirarea primelor 12 luni de la încheierea contractului, reclamantul datorează o dobândă curentă variabilă ce se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în EUR. Indicele de referință al Băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale Băncii. Se observă așadar că la momentul încheierii creditului, împrumutatul nu are cea mai vagă reprezentare cu privire la dobânda pe care o va plăti după expirarea perioadei de un an în care dobânda a fost fixă, și mai mult acesta nu cunoaște criteriile în funcție de care urmează să varieze aceasta dobândă aplicata creditului contractat de acesta.

Clauza prevăzută la art. 4.3 din contractul de credit: prevede că "nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă. Aceasta clauză permite stabilirea unilaterală de către bancă, în condiții netransparente și în lipsa unor minime criterii de previzibilitate, a dobânzii curente aplicate creditului acordat,(după împlinirea termenului de un an, cat dobânda fost fixă) și cât timp aceasta dobândă curenta variază în funcție de criterii necunoscute, este evident aceasta operează în detrimentul împrumutatului consumator tocmai pentru că nu se precizează, în concret criteriile obiective în funcție de care se stabilește și variază dobânda și nu se oferă clientului posibilitatea de verifica și cenzura modul de stabilirea a dobânzii de către bancă.

Prin urmare Tribunalul a constatat, contrar susținerilor paratei, că în contract nu au fost prevăzute clar criteriile în funcție de care dobânda poate varia, și ca dobânda variabila a fost stabilită în mod arbitrar de către bancă.

In ceea ce privește buna - credință, Tribunalul a dat eficiență considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE potrivit căruia " . . . . . . . . . .la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor doar dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare". în cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 s-a reținut că "pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună credință";, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale".

Raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, s-a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2) și (4),3 din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, referitoare la modalitatea de stabilirea a dobânzii variabile în funcție de indicele de referință al băncii.

Considerentele dezvoltate anterior au fost reținute și în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.4 din contract care permite băncii sa modifice rata dobânzii (după criteriul "evoluției indicelui de referința a băncii") fără să încheie un act adițional cu consumatorul, limitându-se doar la a comunica acestuia noua rata a dobânzii precum și în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.6 în contract care obliga consumatorul, daca nu este de acord cu dobânda impusa de banca, sa restituie integral restul de credit (si dobânzile aferente), intr-un interval de timp foarte scurt de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștința a noii rate de dobânzii, ceea ce este evident în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe fiind neexistând premise ca reclamantul să considere că reclamanta ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale aceste clauze contractuale.

Solicitarea paratei de constatare a nulității absolute parțiale a graficului de rambursare fiind respinsă de către instanță deoarece graficul de rambursare, nu reprezintă un act juridic pentru a se putea declara nulitatea acestuia ci reprezintă un calcul matematic care reflectă în bani clauzele contractuale, respectiv situația ratelor datorate, a termenelor și a condițiilor de plată aferente, precum și a rambursării valorii totale a creditului, dobânzilor de plata și a eventualelor costuri suplimentare.

De asemenea, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.5, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ în situația în care urmare a modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia, în conformitate cu prevederile art. 5.3 din acest Contract, aceasta fiind o practica curenta pe piața financiara. Instanța de fond a avut în vedere evident situația premisa a unei dobânzi modificate cu respectarea prevederilor legale, inclusiv în materia protecției consumatorului.

In ceea ce privește clauzele prevăzute la pct. 4.9 și 4.10 din Contractul de credit nr. x/20.10.2006 referitoare la dobânda majorată cu 3 puncte procentuale aplicată la ratele de credit (principal și dobândă) înregistrate la restanță, s-a reținut că aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei - credințe, deoarece pârâta deturnează sensul noțiunii de dobândă reprezentând prestație pentru restituirea sumei împrumutate, instituind de fapt penalități de întârziere pentru neachitarea la timp a ratelor, apreciindu-se că dobânda reprezintă de fapt o clauză penală.

S-a considerat că pârâta a formulat aceste prevederi contractuale referitoare la dobândă abuzând de poziția sa dominantă și creând în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ, stabilind la art. 4.9 și 4.10 din contract nivelul dobânzii ca și prestație pentru restituirea sumei împrumutate în funcție de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de plată a ratelor la scadență. Astfel, consumatorul nu mai înțelege ce reprezintă de fapt dobânda din contract, prețul datorat pentru restituirea împrumutului de bani sau prețul pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a ratelor. În consecință, instanța de fond a constatat că articolele menționate sunt formulate într-un limbaj neinteligibil.

Dobânda majorată înserată se raportează la dobânda curentă variabila prevăzută la pct. 4 din contract, calculata în funcție de "evoluția indicelui de referința", care a fost declarată abuzivă de instanța or, câtă vreme nivelul "dobânzii majorate" se stabilește în funcție de dobânda curentă variabilă prevăzută la art. 4 din contract, declarata abuziva de instanță, este evident ca și clauzele prevăzute la art. .4 .9 și 4.10 din contract au un caracter abuziv.

In ceea ce privește susținerile reclamantului privind incidenta în speță a prevederilor legii 313/1879, acestea nu au fost reținute de către instanța, care a apreciat că, raportat data contractului 20.10.2006 - când în vigoare se aflau dispozițiile Codului Comercial, raporturile obligaționale intervenite între părți sunt de natură comercială și nicidecum civilă, iar în materie comercială primează principiul libertății de voință a părților, disp. Legii nr. 313/1879 vizând în mod exclusiv sfera raporturilor civile.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.11, lit. a) din Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 referitoare la comisionul de acordare și gestiune, de 2% din calculat la valoarea creditului, plătibil o singura dată la semnarea contractului instanța de fond a reținut că în ciuda denumirii comisionului de acordate și gestiune care l-ar încadra teoretic în sfera cheltuielilor aferente documentației de credit și de administrare, modul de calcul al acestui comision trădează o altă destinație neprevăzută în contract, în condițiile în care a fost stabilit prin aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat, fără vreo legătură cu costurile necesitate de documentația eliberată sau de analiza acesteia. În aceste condiții, se poate considera că în cauză comisionul de procesare este lipsit de cauză întrucât nu rezultă din contract că banca a prestat un serviciu suplimentar care să justifice această remunerație. Mai mult, instanța a considerat că perceperea unui comision doar pentru întocmirea dosarului în vederea acordării creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate al pârâtei, reprezintă un cost nejustificat și exagerat, fără o contraprestație obiectivă din partea băncii.

Reclamantul a mai solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 5.12., 8.3., 8.4., 8.5. alin. (3) și (4), 9.3. și 9.4. din Contract, precum și art. 1 și 2 din Actul adițional nr. x din 29.08.2007 referitoare la posibilitatea băncii de a rezilia de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată și a neîndeplinirii oricărei obligații din contract sau din alte raporturi obligaționale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente.

In cauza Mohamed Aziz, C-415, CJUE a reținut ca"..in ceea ce privește, mai întâi, clauza referitoare la exigibilitatea anticipată în contractele de lungă durată pentru încălcarea de către debitor a obligațiilor sale pe o perioadă limitată, instanța de trimitere are sarcina de a verifica în special, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 77 și 78 din concluzii, dacă posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a declara exigibil tot împrumutul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutată, dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele aplicabile în materie și dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului supus aplicării unei asemenea clauze să remedieze efectele respectivei exigibilități a împrumutului."

Clauzele contractuale menționate anterior care permit băncii rezilierea de drept a contractului în cazul neîndeplinirii oricărei obligații din contract, și indiferent de caracterul esențial sau neesențial al obligației neîndeplinite, indiferent de graficul de rambursare sau chiar în cazul neîndeplinirii unor obligații născute din alte raporturi obligaționale încheiate cu banca (potrivit actului adițional x din 29.08.2007), cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamantului, și prin urmare sunt abuzive.

In ceea ce privește clauza prevăzută la art. 8.4 din contract care permite băncii să recupereze de la împrumutat și codebitor toate pagubele rezultate ca urmare a declarării scadentei anticipate a creditului, s-a apreciat că nu este abuzivă, având în vedere că potrivit prevederilor contractuale reclamantul nu poate fi obligat sa plătească decât suma restantă a creditului și dobânzile exigibile la data operării rezilierii (art. 20 din legea 190/1999) la care se adaugă eventuale cheltuieli de executare silita, și, eventual dobânda legala penalizatoare având în vedere că, clauza referitoare la dobânda majorata a fost declarata abuzivă de instanță.

De asemenea clauza prevăzută la art. 8.5 alin 4 din contract nu este considerata abuziva de către Tribunal, posibilitatea recuperării pe calea executării silite a sumelor scadente datorate de împrumutat este expres prevăzută de lege, o interpretare contrara ar permite îmbogățirea fără justă cauza a împrumutatului.

Reclamantul a solicitat de asemenea sa se constate caracterul abuziv al clauzei privitoare la cesiunea contractului/creanței, prevăzută la pct. 11.1., 11.2., 11.3. și 11.4. din Contract.

Potrivit art. 11.1 din contract "Banca poate cesiona sau transfera în alt mod, total sau partial, prezentul contract cu condiția notificarii prealabile a Imprumutatului."

Potrivit art. 11.4 din contract "In cazul cesionarii sau transferului de catre banca a prezentului contract, cesionarul va putea sa exercite toate atributiile, drepturile și compensațiile deținute de banca, în temeiul contractului, inclusiv dreptul de a fixa sau modifica rata dobânzilor în condițiile stipulate în contract".

In primul rând se impune a se observa faptul ca în speța operează o cesiune de contract, deoarece se transmit și drepturile și obligațiile băncii către cesionar, și nu o cesiune de creanță, câtă vreme creditul nu a fost declarat scadent anticipat.

In condițiile în care contractual de credit a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ. care nu prevedea instituția juridică a cesiunii de contract, schimbarea creditorului putea fi realizata eventual prin intermediul unei novații prin schimbarea creditorului, ceea ce presupunea în mod obligatoriu cel puțin încheierea unui act adițional și rescrierea clauzelor contractuale (având în vedere faptul ca vechiul raport obligațional și garanțiile se sting, prin novație).

Din perspectiva dreptului consumatorului, cu privire la o atare cesionare, Directiva 93/13/CEE stabilește faptul că este prezumată a fi abuzivă clauza prin care se acordă posibilitatea "vânzătorului sau furnizorului de a-și transfera drepturile și obligațiile prevăzute de contract, în cazul în care această acțiune poate servi la reducerea garanțiilor pentru consumator, fără acordul acestuia din urmă". În România, transpunerea literei (p) din anexa la Directiva 93/13/CEE a fost realizată prin litera (n) din anexa la Legea nr. 193/2000, stabilindu-se astfel că sunt prezumate a fi abuzive clauzele care "dau dreptul profesionistului să transfere obligațiile contractuale unei terțe persoane - agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer servește la reducerea garanțiilor sau a altor răspunderi față de consumator".

Or, având în vedere că, clauza repudiată permite cesiunea fără acordul acordul consumatorului, și având în vedere faptul ca în contract nu se menționează cine poate fi beneficiarul unei asemenea cesiuni, pentru ca, consumatorul să poată aprecia dacă garanțiile și răspunderile băncii cedente operează și în ceea ce-l privește pe cesionar, s-a apreciat că această clauză este susceptibilă să inducă o potențială diminuare a drepturilor consumatorului și prin urmare are un caracter abuziv, fiind în detrimentul consumatorului, căruia banca, în baza acestei clauze poate sa-i impună orice cesiune de contract fără ca, consumatorul să aibă posibilitatea de a se opune, dacă apreciază că îi sunt afecte garanțiile.

Reclamantul a mai solicitat a se constata caracterul abuziv și nulitatea absolută în integralitatea sa a Actului Adițional nr. 2 din data de 15.12.2010 (atât condițiile generale cât și condițiile speciale) la Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006, cu motivarea lipsei capacității speciale de folosință a societății cesionare, C., care are autorizarea de a tranzacționa pe piața creditului ipotecar, prin raportare la prevederile Legii 190/1999.

Din preambulul contractului de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 rezulta că acesta a fost încheiat în baza Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, aspect confirmat și de scopul acordării creditului, garantat cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiției imobiliare.

Potrivit art. 24 alin. (1) din legea 190/1999 (in forma în vigoare la data de 11.07.2008, data cesiunii) "creanțele ipotecare, care fac parte din portofoliul unei instituții autorizate prin lege, pot fi cesionate unei alte instituții de același tip ori altor entități autorizate și reglementate în acest sens prin legi speciale", iar, potivit art. 33 din Legea 190/1999, "instituțiile autorizate sunt supuse supravegherii prudențiale și controlului instituțiilor abilitate prin lege.",

Prin urmare, cesiunea se poate realiza numai către entități autorizate și reglementate în acest sens prin legi speciale, din această categorie făcând parte instituțiile supuse autorizării și înscrierii în registre de către banca centrală, având în vedere ca parata C., este o societate din Olanda aceasta nu este înregistrată în Romania și nu este sub controlul prudențial al BNR.

Or câtă vreme creditorul cesionar nu poate prezenta o astfel de autorizare, aceasta înseamnă că această persoană juridică nu avea capacitatea de folosință specială necesară pentru desfășurarea acestei tranzacții, iar lipsa acestei autorizări se sancționează cu nulitatea absoluta actului juridic încheiat de aceasta entitate cu reclamantul, în speța Actul Adițional nr. 2/15.12.2010, și are drept consecința repunerea parților în situația anterioara încheierii acestui act adițional. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze este dat tocmai de neîndeplinirea acestei condițiilor legale cu privire la capacitatea speciala de folosință paratei C. la încheierea actului adițional nr. x/15.12.2010.

Pe cale de consecința, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută în integralitatea sa a Actului Adițional nr. 2 din data de 15.12.2010 (atât condițiile generale cât și condițiile speciale) la Contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006.

Urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor criticate, restituirea sumelor de bani percepute de parate în temeiul clauzelor constatate a fi abuzive este o consecință a principiului repunerii părților în situația anterioară - întrucât nulitatea produce efecte retroactive, sumele de bani achitate cu acest titlu fiind considerate ca nedatorate.

Pe cale de consecința, ținând seama de faptul ca nu exista nici un temei legal sau contractual care sa justifice răspunderea solidara a paratelor, instanța de fond a dispus obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. HL6382/20.10.2006 declarate abuzive de către instanță împreună cu dobânda legală aferentă, de la data încasării acestora până la data încheierii actului adițional nr. x din data de 15.12.2010.

Totodată, a dispus obligarea pârâtei C.. la restituirea tuturor sumelor încasate de la reclamant în baza actului adițional nr. x din data de 15.12.2010 împreună cu dobânda legală aferentă de la data încasării acestora până la data încetării încasării acestor sume.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. a declarat recurs la data de 08.01.2018, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat refuzul instanței de apel de a repune cauza pe rol și a pune în discuția părților aspectele suplimentare evidențiate în concluziile scrise depuse la dosar, rămânând astfel netratate o parte importantă din motivele de apel.

Din această perspectivă, recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a analizat în cuprinsul considerentelor sale doar aspecte legate de negociere, comisionul de acordare a creditului, comisionul de administrare (care nu se regăsește în contractul dintre părți) și comisionul de rambursare anticipată, lipsind motivarea referitoare la soluția primei instanțe cu privire la celelalte clauze constatate ca fiind abuzive.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește soluția asupra clauzelor prevăzute de art. 5.12, 8.3, 8.5 alin. (3), (9).3, 9.4 din contract și art. 1 și 2 din Actul adițional nr. x/29.08.2007 referitoare la exigibilitatea anticipată a creditului. S-a contestat raționamentul instanței de apel, afirmându-se că aceste clauze cuprind descrierea obligațiilor a căror nerespectare conduce la scadența anticipată și un termen rezonabil în favoarea consumatorului pentru îndeplinirea acestora și ca, prin acestea, se reiau reguli generale de drept ce se regăsesc în art. 1025 C. civ. și art. 382 lit. d) C. proc. civ., înlăturarea lor conducând la un dezechilibru total al drepturilor și obligațiilor părților, lăsând deschisă posibilitatea unui comportament discreționar din partea împrumutatului.

În ceea ce privește clauzele referitoare la dobânda curentă și comisioane, recurenta a susținut că acestea erau exceptate de la controlul instanțelor de judecată, potrivit art. 4 alin. (6) din contract, întrucât fac parte din costul total al creditului. Anulând clauzele cuprinse în art. 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2), (4).3, 4.4 și 4.6 referitoare la dobânda curentă, instanțele de fond au lăsat contractul fără preț după expirarea perioadei de 12 luni în care se aplica o dobândă fixă, transformându-l într-un act cu titlu gratuit, încălcând flagrant principiul specialității capacității de folosință. Stabilirea unei dobânzi variabile nu era interzisă de normele în vigoare la data încheierii contractului, iar clauza era clară, inteligibilă, ușor de înțeles de orice consumator. Mai mult decât atât, se afirmă că nu s-a observat că actul adițional nr. x, anulat integral de instanță fără analizarea condițiilor pentru declararea caracterului abuziv, a condus la diminuarea dobânzii în interesul consumatorului.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, recurenta a criticat și anularea clauzelor prevăzute la art. 4.9 și 4.10 referitor la dobânda penalizatoare menită a sancționa conduita culpabilă a clientului, acesta fiind informat corect și complet cu privire la costul suplimentar suportat urmare propriei conduite.

Totodată, în privința clauzei de la art. 4.11 lit. a), recurenta a susținut că perceperea comisionului de acordare și gestiune nu era interzisă de lege, costul în sumă fixă urmând a fi perceput o singură dată având în vedere resursele băncii implicate în analiza dosarului de credit.

În final, recurenta a afirmat că instanța de apel nu a analizat motivele de apel referitoare la cesiune și la actul adițional 2 și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor lit. n) din Anexa Legii nr. 193/2000 și a Legii nr. 190/1999, deși premisele acestora nu erau îndeplinite în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28.02.2018, intimatul B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Judecata recursului a fost suspendată la data de 22.11.2018, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Ulterior, prin încheierea pronunțată la data de 24.10.2019, cauza a mai înregistrat o suspendare, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

Verificând cu prioritate incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, fiind ținută de limitele efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a apelul pârâtei din perspectiva soluțiilor criticate și a argumentelor invocate prin memoriul de apel depus în cauză.

Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., intanța de apel nu îndrituită să analizeze critici suplimentare formulate de apelantă prin intermediul unor concluzii scrise depuse mult după expirarea termenului de declarare a apelului. În ciuda afirmațiilor recurentei - pârâte (oricum contradictorii), concluziile scrise nu cuprindeau simple lămuriri al criticilor din memoriul de apel, ci critici cu privire la alte soluții din dispozitivul sentinței primei instanțe, tinzând la lărgirea limitelor efectului devoluției apelului peste termenul procesual admis.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenta nu justifică incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., instanța de apel având o conduită corectă, cu respectarea limitele efectul devolutiv al apelului, care impuneau neluarea în considerare a criticilor suplimentare formulate prin concluziile scrise, o repunere pe rolul a judecății apelului în vederea discutării aspectelor invocate pe această cale în condiții de contradictorialitate nefiind necesară.

Având în vedere că pârâta este deopotrivă și partea care a promovat apel în prezenta cauză, dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. impun cenzurarea motivelor de recurs și înlăturarea motivelor noi invocate direct în recurs fără valorificarea lor corespunzătoare în calea de atac anterior declarată. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție nu va analiza criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care nu au fost invocate pe calea apelului, deși partea a promovat și această cale de atac, respectiv cele referitoare la clauzele prevăzute de art. 5.12, 8.3, 8.5 alin. (3), (9).3, 9.4 din contract și art. 1 și 2 din Actul adițional nr. x privind exigibilitatea anticipată a creditului și cele privitoare la Actul adițional nr. x, inclusiv din perspectiva inaplicabilității Legii nr. 190/1999.

Revenind la criticile admisibile pe calea prezentului recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele de fond au stabilit în mod corect că, în raport de specificul contractului încheiat între părți, clauzele prevăzute de art. 4.1. alin. (2), (4).2. alin. (2), (4).3., 4.4. și 4.5. referitoare la calculul dobânzii variabile nu sunt exceptate de la controlul instanțelor de judecată din perspectiva caracterului abuziv al acestora, nefiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. S-au avut în vedere în acest sens și statuările cuprinse în hotărârea CJUE pronunțată în Cauza Matei C-143/13, potrivit cărora "termenii "obiectul [principal al] contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care (...) permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii". Aceleași argumente au fost valorificate și în ceea ce privește aserțiunile pârâtei referitoare la includerea comisioanelor în costul total al creditului, prin care partea urmărea înlăturarea de la controlul judecătoresc și a clauzelor referitoare la acestea.

În acest cadru, instanța de apel a subliniat în mod judicios că o clauză contractuală de ajustare a prețului contractului este permisă atâta timp cât ea urmărește păstrarea echilibrului patrimonial, permițând uneia din părți să solicite modificarea prețului, în funcție de anumite criterii transparente, verificabile și accesibile celeilalte părți, expres prevăzute în contract și acceptate de către părțile semnatare ca fiind repere avute în vedere la stabilirea prețului inițial al contractului. În acest sens se înscriu și prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În schimb, atunci când clauza contractuală permite uneia dintre părți să modifice unilateral prețul contractului în funcție de criterii netransparente, neverificabile, ce depind de voința unei singure părți, caracterul abuziv al acesteia decurge din faptul că aceasta generează un dezechilibru semnificativ și contrar bunei credințe în detrimentul consumatorului, care nu are instrumente similare în influențarea aplicării acestei clauze și nu este în măsură a estima efectele concrete ale acestora pe durata îndelungată a încheierii contractului.

Din aceeași perspectivă, s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda penalizatoare (art. 4.9 și 4.10 din contract), câtă vreme calculul acesteia pornește de la dobânda curentă variabilă, al cărei mod de calcul a fost considerat abuziv de instanțe. Totodată, s-a instanța de apel a reținut că utilizarea notiunii de dobândă majorată creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, contrar bunei credințe deoarece, în această modalitate, este deturnat sensul noțiunii de dobândă ca prestație specifică unui contract de credit, fiind insituită în realitate o clauză penală.

Or, câtă vreme introducerea unei asemenea clauze nu a fost reținută ca fiind contrară legii, dispozițiile Legii nr. 313/1879 fiind înlăturate în mod expres și motivat de la aplicare, apare nejustificată susținerea unui existenței unui dezechilibru între părți pornind de la o pretinsă posibilă confuzie, înlăturată prin chiar conținutul clauzei contestate, care stabilește obligația de plată a dobânzii majorate doar în situația existenței unei restanțe, a unei întârzieri la plata ratelor față de scadența stabilită de părți. În aceste condiții, nu exista posibilitatea unei confuzii pentru niciun consumator mediu informat, care avea totodată posibilitatea de a evita activarea acestei clauze și plata unei dobânzi majorate prin respectarea întocmai a obligației de plată a ratelor la termenele stabilite.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată fondată criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește efectul înlăturării clauzelor referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii variabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondate susținerile recurentei, instanțele de fond nepronunțându-se în sensul modificării clauzelor contestate. Cu toate acestea, deși instanța de apel constată în mod judicios acest aspect, omite să se pronunțe asupra criticilor referitoare la admiterea de către prima instanță a cererii accesorii referitoare la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor considerate abuzive, aceasta constituind tot un efect al constatării nulității acestora.

În consecință, se impune admiterea recursului sub acest aspect în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește analiza comisionului de acordare și gestiune, Înalta Curte de Casație și Justiție, față de conținutul și denumirea clauzei relevante, constată că reclamantul, în calitate de beneficiar al creditului, a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision. Valoarea și modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare/administrare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În cuprinsul aceleași hotărâri, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

În speță, câtă vreme valoarea și modalitatea de calcul a comisionului sunt detaliat și clar exprimate în contract, făcând ușor de anticipat consecințele economice ale acestuia, Înalta Curte consideră nejustificate considerentele instanței de apel referitoare la caracterul exagerat al acestuia, rezultat și al modalității de calcul alese, întrucât aspectele referitoare la dezechilibrul strict de natură economică nu se circumscriu analizei din perspectiva caracterului abuziv al unor clauze, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește clauzele cuprinse la art. 11.1 și 11.4 din contract, prima instanță a reținut că acestea instituie posibilitatea cesiunii fără acordul acordul consumatorului, și având în vedere faptul ca în contract nu se menționează cine poate fi beneficiarul unei asemenea cesiuni, pentru ca, consumatorul să poată aprecia dacă garanțiile și răspunderile băncii cedente operează și în ceea ce-l privește pe cesionar, s-a apreciat că această clauză este susceptibilă să inducă o potențială diminuare a drepturilor consumatorului și prin urmare are un caracter abuziv, fiind în detrimentul consumatorului, căruia banca, în baza acestei clauze poate sa-i impună orice cesiune de contract fără ca, consumatorul să aibă posibilitatea de a se opune, dacă apreciază că îi sunt afecte garanțiile.

În argumentarea caracterului abuziv al acestora, prima isnatnță a avut în vedere Directiva 93/13/CEE, care stabilește faptul că este prezumată a fi abuzivă clauza prin care se acordă posibilitatea "vânzătorului sau furnizorului de a-și transfera drepturile și obligațiile prevăzute de contract, în cazul în care această acțiune poate servi la reducerea garanțiilor pentru consumator, fără acordul acestuia din urmă", precum și transpunerea în dreptul intern realizată prin litera (n) din anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit căreia sunt prezumate a fi abuzive clauzele care "dau dreptul profesionistului să transfere obligațiile contractuale unei terțe persoane - agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer servește la reducerea garanțiilor sau a altor răspunderi față de consumator".

În calea de atac, instanța de apel a analizat sumar criticile apelantei, oferind o motivare generală referitoare la cesionarea contractelor de credit, fără o analiză punctuală a caracterului abuziv al clauzelor distinct de modalitatea concretă în care a operat ulterior cesionarea contractelor. În consecință, se impune admiterea recursului sub acest aspect în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că se impune admiterea recursului sub acest aspect în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (FOSTĂ S.C. A.) împotriva deciziei civile nr. 712/A din 30 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. și intimata-pârâtă C..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței 1018 din 14 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, sub aspectul soluțiilor asupra:

- cererii de restituire a prestațiilor ca urmare a anulării clauzelor referitoare la dobânda variabilă;

- cererii privind constatarea nulității clauzei de la art. 4.11 lit. a) din contract referitoare la comisionul de acordare și gestiune și cererii accesorii de restituire a eventualelor prestații;

- cererii privind constatarea nulității clauzelor de la art. 4.9 - 4.10 din contract, referitoare la dobânda majorată și cererii accesorii de restituire a eventualelor prestații;

- cererii privind constatarea nulității clauzelor cuprinse la art. 11.1 și 11.4 din contract, referitoare la cesiunea contractului.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2021.