ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 595/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Deliberând asupra cererilor de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași la data de 19 februarie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat anularea următoarelor acte juridice: actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.2005; actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.2005; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.7005; actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; actul adițional nr. x din 25.08.2010 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/10 din 25.08.2010 Anexa nr. 10 la contractul de credit nr. x/22.07.2005; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/10 din 25.08.2010; contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/11 din 25.08.2010 Anexa nr. 11 la contractul de credit nr. x/22.07.2005.

Prin încheierea din 12 iunie 2018, Tribunalul Iași a respins excepția necompetenței secției I Civile având în vedere Decizia RIL nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Iași nr. 63/2016.

Prin cererea din 27 august 2018, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Societății C. S.A., în calitatea de succesor cu titlu particular al pârâtei B. S.A., iar prin încheierea de ședință din 11 septembrie 2018 instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a acestei societăți.

Prin sentința civilă nr. 217 din 13 februarie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta C. S.A., a admis excepția prescripției, invocată de pârâtele C. S.A. și B. S.A. și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca fiind prescris dreptul la acțiune. De asemenea, a fost respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții D. și E..

Împotriva încheierii din 12 iunie 2018 - de respingere a necompetenței secției I Civile a Tribunalului Iași - și a sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar F.., precum și intervenienții D. și E..

Prin decizia nr. 745 din 11 decembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelurile formulate de reclamantă și intervenienți împotriva încheierii din data de 12 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Iași, pe care a păstrat-o. A admis ambele apeluri declarate împotriva sentinței civile nr. 217 din 13 februarie 2019 a Tribunalului Iași - secției I Civilă, pe care a anulat-o în parte, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâte în ceea ce privește următoarele acte: actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/3 din 09.08.7005; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/6 din 16.07.2007; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/8 din 13.09.2007; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/9 din 13.09.2007; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/10 din 25.08.2010; actul adițional nr. x din 19.08.2013 la contractul de facilitate de credit la termen nr. 34/11 din 25.08.2010, trimițând spre rejudecare instanței de fond atât cererea reclamantei A. S.R.L.. cât și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții D. și E., având ca obiect anularea actelor enumerate mai sus, păstrând restul dispozițiilor hotărârii.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., intervenienții D. și E., pârâta B. S.A., respectiv pârâta C. S.A.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. și intervenienții D. și E. au solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 745/2019 din 11 decembrie 2019 a Curții de Apel Iași, secția Civilă, în ceea ce privește menținerea soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru anularea actelor încheiate la data de 25 august 2010 și trimiterea cauzei spre judecare la prima instanță - Tribunalul Iași.

În cuprinsul cererii de recurs au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanțele de fond au făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale referitoare la legea aplicabilă prescripției în ceea ce privește anularea actelor încheiate la data de 25 august 2010.

Instanța de apel a apreciat, în ceea ce privește cererea de anulare pentru dol a actelor încheiate la data de 25 august 2010, că sunt aplicabile, sub aspectul prescripției, dispozițiile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și nu dispozițiile art. 2529 alin. (1) lit. b) din noul C. civ.

Deși curtea de apel a avut în vedere Decizia RIL nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripției se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, analiza făcută în continuare este eronată, deoarece, chiar dacă se reține corect incidența în cauză a art. 201 din Legea nr. 71/2011, aplicarea acestuia este făcută greșit.

Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, având în vedere și Decizia RIL nr. 1/2014, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă.

Față de acest criteriu stabilit în legătură cu determinarea legii aplicabile prescripției, este posibil ca cerințele de validitate referitoare la încheierea unui act juridic să fie supuse unei legi (care era în vigoare la momentul încheierii actului), iar prescripția dreptului la acțiune privind desființarea acelui act juridic să fie supusă unei alte legi (cea în vigoare la data la care a început să curgă prescripția).

În opinia recurenților, chiar dacă actele încheiate la data de 25 august 2010 sunt supuse, sub aspectul validității, dispozițiilor C. civ. de la 1864, în ceea ce privește prescripția nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, deoarece termenul de prescripție a început să curgă ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Așa cum a reținut, de altfel, și instanța de apel, reclamanta a luat cunoștință de motivele invocate în susținerea cererii de anulare a actelor juridice pentru dol la momentul depunerii raportului de expertiză în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Iași, respectiv la 18 octombrie 2016. Prin urmare, față de momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, aceasta este guvernată de dispozițiile legii noi.

Este adevărat că Decretul nr. 167/1958 prevede, în legătură cu acțiunea în anulare pentru dol, două momente pentru declanșarea termenului de prescripție: unul subiectiv (cel al cunoașterii motivelor de anulare de către cel îndreptățit să o invoce) și unul obiectiv (cel al expirării unui termen de 18 luni, calculat de la data încheierii actului), însă chiar dacă ar fi să luăm în considerare cel de-al doilea moment (deși acesta nu este aplicabil în cauză), având în vedere că termenul de 18 luni se împlinește după intrarea în vigoare a noului C. civ., tot dispozițiile noii legi ar fi aplicabile.

Prin recursul declarat și întemeiat pe art. 483 și următ. din C. proc. civ., pârâta C. S.A. a solicitat casarea deciziei nr. 745/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă și, în rejudecare, respingerea în tot a apelului cu consecința menținerii sentinței civile nr. 217/2019 a Tribunalului Iași ca fiind temeinică și legală.

Pârâta-recurentă consideră că deși în mod corect s-a reținut care este legea aplicabilă în materie de prescripție raportat la momentul încheierii fiecărui act, totuși instanța de apel a stabilit eronat momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție în ceea ce privește cererea de anulare a actelor întocmite după data de 1 octombrie 2011.

Astfel, cu privire la actele încheiate înainte de intrarea în vigoarea noului C. civ., în mod corect instanța s-a raportat la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, lege sub care a început să curgă termenul de prescripție, dispozițiile asupra prescripției din noul C. civ. fiind aplicabile doar actelor adiționale din 19 august 2013, referitor la care instanța de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2500 și următ. din noul C. civ.

Față de dispozițiile art. 2517 C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani. Având în vedere că dolul trebuie dovedit de partea care îl invocă, recurenta-pârâtă consideră că termenul de prescripție în care putea fi formulată cererea de anulare a actelor încheiate la data de 19 august 2013 este cel general de 3 ani, însă acesta a început să curgă de la un alt moment decât cel stabilit de instanța de apel.

Cu toate acestea, chiar dacă ar fi să presupunem că ne putem raporta la art. 2529 alin. (1) lit. b) C. civ., ca dispoziție legală aplicabilă în cauză, cu referire la stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripție, în cazul în care ar putea fi reținut dolul, așa cum a stabilit și instanța de fond, momentul cel mai avansat de la care prescripția a început să curgă este ziua de 26 noiembrie 2014, dată la care s-a încuviințat expertiza și obiectivele la expertiză în dosarul nr. x/2014 și în niciun caz data de 18 octombrie 2016.

Oricum, a susținut în fața instanței de fond că inclusiv se putea reține ca și dată de la care a început să curgă termenul de prescripție, data de 23 mai 2014, la care a fost înregistrată contestația la executare, și asta doar în cazul în care debitorul nu a solicitat niciodată și nici nu i s-au pus la dispoziție extrase de cont sau alte documente din care să reiasă situația conturilor și a tragerilor, ceea ce este foarte puțin probabil.

Așadar, de la momentul încuviințării expertizei și a obiectivelor (26 noiembrie 2014) și până la momentul formulării cererii de anulare a actelor încheiate la data de 19 august 2013, în februarie 2018, a trecut termenul de prescripție de 3 ani, astfel încât în mod corect instanța de fond a admis excepția invocată și a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamantei.

Și pârâta B. S.A. a formulat, în dezvoltarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., critici referitoare la interpretarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material și pronunțarea unei hotărâri care conține motive străine în cauză.

Dosarul a fost înregistrat la data de 24 iunie 2020, pe rolul secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin rezoluția din 20 aprilie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 24 iunie 2021 au fost admise în principiu doar recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special D. și prin administrator judiciar F.., și de recurenții-intervenienți D. și E., respectiv recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., recursul pârâtei B. S.A. fiind anulat ca netimbrat.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

În esență, atât societatea reclamantă și intervenienții accesoriu, cât și societatea pârâtă (chiar dacă aceasta nu indică formal vreun motiv de nelegalitate, din cuprinsul memoriului de recurs de poate deduce în care dintre temeiurile de casare se încadrează cererea părții) critică decizia instanței de apel pe aceleși motiv, și anume încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la prescripția extictivă - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă fiecare cu propria finalitate avută în vedere.

Dacă reclamanta și intervenienții săi accesoriu susțin greșita aplicare a legii referitoare la prescripție în ceea ce privește anularea actelor încheiate la data de 25 august 2010 (pentru care curtea de apel a constatat incidența dispozițiilor C. civ. de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale noului C. civ., invocate de aceste părți), societatea pârâtă susține că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani este data de 26 noiembrie 2014 (când a fost încuviințată expertiza în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Iași) și nu data de 18 octombrie 2016, când a fost depus raportul de expertiză, astfel că la momentul formulării cererii de anulare a actelor juridice încheiate la data de 19 august 2013, respectiv luna februarie 2018, termenul de prescripție extinctivă era împlinit.

Înalta Curte constată că susținerile recurenților nu pot fi primite, cererile de recurs fiind nefondate.

Astfel, prima instanță de control judiciar în mod corect a aplicat dezlegările obligatorii din cuprinsul Deciziei RIL nr. 1/2014, prin care instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Într-adevăr, dezlegarea chestiunii de drept intertemporal a momentului de început al prescripției se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cu care:

"Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituțională.

Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție (iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.

În concluzie, în mod corect a reținut instanța de apel că actele juridice încheiate anterior intrării în vigoare a noului C. civ. sunt supuse reglementărilor în vigoare de la data perfectării lor, respectiv C. civ. de la 1864 și Decretului nr. 167/1958, iar raportat la viciul de consimțământ invocat (dolul), în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile alin. (2) al art. 9 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

Referitor la recursul societății pârâte, care a fost, la rândul său, declarat a fi admisibil în principiu, Înalta Curte constată că nici acesta nu poate fi primit, instanța de apel aplicând corect, în ceea ce privește actele juridice încheiate ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., dispozițiile noii legi care reglementează prescripția dreptului la acțiunea în anulare pe motiv de dol, în sensul că prescripția începe să curgă din ziua când a fost descoperit dolul [art. 2529 alin. (1) lit. b) din noul C. civ..].

Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic începe să curgă de la momente diferite, în funcție de cauza de nulitate relativă. Dacă în cazul violenței prescripția începe să curgă de la data încetării violenței, deoarece victima violenței nu ar fi putut acționa mai devreme, în cazul dolului prescripția începe să curgă de la data descoperirii manoperelor dolosive care au viciat consimțământul întrucât, la acel moment, titularul dreptului la acțiunea în nulitate a cunoscut nașterea dreptului său, conform art. 2523 din noul C. civ.:

"Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

Dat fiind faptul că dolul este, în accepțiunea legiuitorului român, "o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți" sau omisiunea frauduloasă a părții de a-l informa "pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie" (art. 1214 noul C. civ.), este evident că nu se pune problema ca prescripția dreptului la acțiunea în anulare pe motiv de dol să curgă mai înainte ca titularul dreptului subiectiv încălcat să ia cunoștință în mod efectiv despre respectiva încălcare, potrivit principiului contra non valentem agere non currit praescriptio.

Nu în ultimul rând, statuările în fapt ale instanței de apel în privința momentului la care reclamanta a aflat de manoperele pretins frauduloase ale părții adverse, nefiind chestiuni de drept, nu mai pot fi reevaluate în etapa recursului, în această cale extraordinară de atac fiind analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

În acest context, Înalta Curte amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special D. și prin administrator judiciar F.. și de recurenții-intervenienți D. și E., precum și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 745/2019 din 11 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2022.