ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1596/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr. x/2015, la data de 19.11.2015, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să dispună, în principal, constatarea nulității contractului de credit numit "Contract de facilitate de credit si de garanție nr. 103617/29.01.2008" si repunerea părților în situația anterioară fiind necesar a se aplica principiul conform căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit - în baza art. 13, art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 28/2006, Registrul special instituții financiare nebancare din 30.10.2015, art. 1247, art. 1254 noul C. civ.; constatarea nulității actului adițional nr. x din 01.02.2012 având în vedere ca nu a fost semnat si stampilat spre recunoașterea valabilității, de ambele părți reprezentante legale ale creditorului, Ag. vânzări C. si coordonator vânzări D., așa cum apare în art. I din actul adițional, în subsidiar, eliminarea art. 2.5 din contractul de credit nr. x/29.01.2008, fiind clauza abuzivă, constatându-se nulitatea absoluta având în vedere ca face referire la un articol si alineat care nu se regăsește în contract; eliminarea art. 5.1 alin. b, alin. c, alin. d, art. 5.2 din contractul de credit nr. x/29.01.2008, art. 5.1 lit. c) paragraful unu si trei din actul adițional nr. x din 01.02.2012 la contractul de credit, art. 1 lit. c) din actul adițional nr. x din 27.02.2013 la contractul de credit, fiind clauze abuzive, constatându-se nule absolut, si înlocuirea acestora cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv daca este necesar; returnarea comisionului de acordare 2.688,50 CHF (2 % din valoarea totala a creditului) prevăzut de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/29.01.2008, adică 11.047,85 RON la cursul de 4,1093 RON la momentul introducerii cererii; returnarea comisionului de administrare lunara prevăzut de art. 5.1 lit. c) (0,15%) din contractul de credit nr. x/29.01.2008, din luna 13 pana în 01.02.2012 si din 01.03.2013 până în prezent, având în vedere ca deși este 0,15% din sold valoarea acestuia a rămas fixa însemnând 201,64 CHF, pentru 69 luni - 13.913,16 CHF adică 57.173,348 RON la cursul de 4,1093 RON la momentul introducerii cererii; returnarea tuturor sumelor de bani încasate prin clauzele abuzive în termen de 60 de zile de la rămânerea definitiva a sentinței cu obligarea la plată a 10 euro pe zi de întârziere în cazul neîndeplinirii obligațiilor, adică comisionul de acordare si comisionul de administrare - 16.601,66 CHF la cursul de 4,1093 RON la momentul introducerii cererii - 68.221,20 RON, plata dobânzii legale aferente debitului datorat, precum și la plata cheltuielilor de judecata constând în onorariul avocatului si orice alte cheltuieli suplimentare ocazionate cu prezentul proces.

Judecătoria Sectorului 6 București prin sentința civilă nr. 4686 din 27.05.2016, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 7625 din 05.12.2016, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu raportat la precizările formulate de către reclamant; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 6 București; a constatat existența unui conflict negativ de competență între Judecătoria Sectorului 6 București și Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a dispus sesizarea Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin sentința civilă nr. 205 din 11.10.2017, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin sentința civilă nr. 4408 din04.12.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității pentru lipsa coparticipării procesuale active, lipsa de interes și a prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte cererea introductivă privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. 6 și 5.1. lit. c) privind comisionul de acordare și comisionul de administrare; a dispus obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și de administrare, de la data perceperii până la data restituirii și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe pârâtă B. S.A. a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 413/2019 din 4 martie 2019, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4408/04.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

Împotriva deciziei civile nr. 413/2019 din 4 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă pârâta B. S.A a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală întrucât este rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor legale incidente în speță, sub următoarele aspecte: art. 4 alin. (1), (2), (3), (5) și (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că instanța de apel în mod greșit a interpretat aceste dispoziții legale, în ceea ce privește dovada caracterului negociat al contractului; inițiativa profesionistului în negocierea contractului; îndeplinirea condițiilor în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate; sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al clauzelor contractuale și art. 4 din Directiva nr. 93/13/CEE, sub aspectul aprecierii/evaluării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În sinteză, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a aplicat prevederile art. 4 alin. (2) si (3) din Legea nr. 193/2000, reținând caracterul preformulat al contractului de credit; de asemenea, în mod greșit, a aplicat prevederile art. 4 alin. (5) si (6) din Legea nr. 193/2000, considerând că, deși prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare și administrare sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, acestea nu ar fi fost redactate în mod clar și inteligibil.

Recurenta-pârâtă consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că, prevederile cuprinse în art. 5.1. lit. c) din contract, privind comisionul de administrare, nu sunt clare, neechivoc exprimate - încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, apreciind că toate clauzele contestate au fost exprimate în termeni clari, care au fost înțeleși de intimat.

În opinia recurentei-pârâte instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că, prevederile cuprinse în art. 5.1. lit. b) din contract, privind comisionul de acordare, nu sunt clare, neechivoc exprimate - încălcarea prevederilor art. 15 din Legea 190/1990 precum și al art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, susținând că textul de lege nu limitează natura comisioanelor percepute de Bancă.

În final, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate și, procedând la rejudecarea apelului, să se respingă în integralitate cererea de chemare în judecată formulată de intimatul-reclamant A. ca neîntemeiată; totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului dosar.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 21 noiembrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 27 noiembrie 2019.

Prin încheierea din data de 19 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 413/2019 din 4 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor Decretului nr. 195/2020 și a Decretului nr. 240/2020 privind instituirea și prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 legiuitorul instituie prezumția că o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În cuprinsul alin. (3) al aceluiași articol există două precizări: aceea că negocierea anumitor aspecte ale contractului nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, respectiv aceea că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecției consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a nu fi negociate până la dovedirea contrariului de către profesionist, simpla semnare a contractului neavând aptitudinea să contrazică o atare prezumție.

Obligația instituită de art. 5 din Legea nr. 193/2000 vizează remiterea de către profesionist, la cererea oricărei persoane interesate, a unui exemplar de pe contractul pe care îl propune, scopul acestei obligații fiind de a informa consumatorul cu privire la conținutul contractului preformulat.

Or, simpla remitere către consumator a unui exemplar al contractului pe care îl propune profesionistul nu echivalează cu dovedirea caracterului negociat al clauzelor din contractul preformulat.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut corect că banca era obligată să facă dovada caracterului negociat al clauzelor contestate de reclamant.

Este mai presus de orice îndoială că ne aflăm în prezența unui contract de credit ce reprezintă pentru bancă un "produs", unul dintre "produsele" pe care aceasta le "comercializează" în exercitarea obiectului său de activitate.

Acest "produs" este unul cu un conținut prestabilit (și, nici nu ar putea fi altfel, pentru că nu se poate imagina că banca inițiază de fiecare dată o procedură de elaborare, în acord cu fiecare client în parte, a câte unui contract distinct), așa încât este în sarcina pârâtei să dovedească faptul că, cel puțin sub aspectul clauzelor defăimate ca fiind abuzive, acestea au fost negociate direct cu consumatorul.

Or, banca pârâtă nu a făcut dovada negocierii cu împrumutatul a clauzelor referitoare la comisionul de acordare și administrare, iar simpla acceptare, prin semnătura pusă pe contract, a acestei clauze nefiind suficientă.

Înalta Curte reține că, în speță, în mod corect instanțele de fond au reținut că nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor defăimate de reclamant ca fiind abuzive, sarcina probei revenind chiar recurentei-pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care nu a putut indica în concret mijlocul de dovadă din care să reiasă neîndoielnic faptul au fost negociate clauzele reclamate.

Din perspectiva pretinsei încălcări a menționatelor dispoziții legale instanța supremă constată că în mod corect instanțele de fond au reținut că cele stipulate la art. 5.1 lit. b) și art. 5.1 lit. c) din contractul dedus judecății, nu au fost negociate de părțile în litigiu, că modul de redactare a acestora nu este unul ușor inteligibil și că sunt apte să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor acestora, în detrimentul intimatului-reclamant și contrar cerințelor bunei-credințe.

Cu referire la condiția "dezechilibrului" semnificativ ivit între prestațiile părților, se reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a C.J.U.E., Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanța națională trebuie să stabilească, ținând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) și art. 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această Directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

În speță, dezechilibrul la care se referă legislația privind protecția consumatorilor derivă din impunerea de către bancă a unui comision nenegociat, care nu se reflectă într-o contraprestație măsurabilă din partea creditorului, în beneficiul consumatorului.

În fine, sub aspectul condiției relei-credințe a comerciantului, C.J.U.E. a reținut, în cauza Constructora Principado S.A. (C 226/12) că, "pentru a ști dacă dezechilibrul este creat în contradicție cu cerința de bună-credință este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale".

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că nu existau premise ca banca pârâtă să considere că reclamantul ar fi acceptat, în urma unei negocieri efective, clauzele contractuale prin care s-a instituit un comision aferent unui serviciu care, în fapt, se prestează în interesul propriu al împrumutătorului.

Aceasta, în condițiile în care verificările efectuate de bancă pentru acordarea împrumutului nu constituie un serviciu solicitat de clienți, ci un serviciu pe care aceasta îl desfășoară din oficiu, în scopul cercetării bonității clienților - concluziile verificărilor stând la baza deciziei proprii de încheiere sau nu a contractului.

Mai mult, dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit - astfel cum susține pârâta recurentă - atunci valoarea lui trebuie să rămână aceeași pentru fiecare tip de "produs" din portofoliul de credite al băncii, neexistând nicio rațiune pentru care el să difere de la un contract la altul, exclusiv în funcție de valoarea creditului acordat consumatorului.

Aceasta, întrucât se poate prezuma (iar pârâta nu a dovedit contrariul), că fiecare tip de credit presupune un număr specific de operațiuni efectuate de funcționarii băncii, precum și antrenarea unor resurse echivalente, iar în atare situație, contraprestația băncii apare ca fiind aceeași, indiferent de valoarea împrumutului, în condițiile în care contractul este unul preformulat, acordarea creditului presupunând efectuarea acelorași verificări, întocmirea aceleiași documentații și, în general, urmarea acelorași pași.

De altfel, nici chiar banca pârâtă nu a arătat presupusele motive care justifică stabilirea comisionului de acordare prin raportare la valoarea creditului (în procent de 2 % din împrumut) - limitându-se la a afirma că acesta a fost trecut în contract și a fost acceptat în mod expres de reclamant.

O astfel de apărare, însă, nu este de natură să înlăture, de plano, caracterul abuziv al clauzei prin care acest comision a fost instituit, prin ipoteză, clauzele supuse analizei instanțelor judecătorești în condițiile Legii nr. 193/2000 fiind acceptate de consumatori.

Ceea ce contează, în economia speței, este împrejurarea că această clauză stabilește în sarcina reclamantului o prestație care nu are un contraechivalent (sau, în cel mai bun caz, un contraechivalent măsurabil, potrivit unor criterii obiective), în contraprestația băncii.

Or, o atare împrejurare, coroborată cu caracterul prestabilit și nenegociat al clauzei, determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește comisionul de administrare nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte, având în vedere că, în principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.

În condițiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicație pentru perceperea comisionului de administrare și nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15 %, corect a reținut instanța de apel că această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe, că inserarea acestui comision vatămă interesele patrimoniale ale reclamantului și că prin includerea acestui comision în contract s-a urmărit în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de intimata-pârâtă, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantului.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituția de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanța de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanța de apel a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă pârâta B. S.A.

PENTRU ACETE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 413/2019 din 4 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2020.