ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 25 octombrie 2018 sub număr de dosar x/2018, reclamanții A., B., C. au chemat in judecată pârâta D. S.A. și intervenientul E., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100000 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., Legea nr. 136/1995. |

Prin sentința civilă nr. 2340 din 5 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., prin reprezentant legal F. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat E. și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON către reclamantul A., prin reprezentant legal F., la plata sumei de 50.000 RON către reclamantul B., prin reprezentant legal F. și la plata sumei de 50.000 RON către reclamantul C., prin reprezentant legal F.; s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtă D. S.A., solicitând schimbarea în tot/în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 18A/2020 din 15 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2340 din 5 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2517 C. civ.

In opinia recurentei, acțiunea a fost introdusă la 25 octombrie 2018, cu mult peste termenul prevăzut de lege (art. 2528 C. civ.).

Astfel, având în vedere circumstanțele producerii accidentului care au fost clare încă de la început (accidentul fiind produs prin fapta inculpatului E. de a nu opri la semnalul de cale ferată), precum și prevederile art. 2517 C. civ., apreciază că acțiunea urmează a fi respinsă ca prescrisă.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea fiind superficială și confuză.

Apreciază, totodată, că instanța de apel a nesocotit jurisprudența în materie cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, cuantificarea acestora realizându-se în cauză exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective.

Or, conform art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: (...) f) daunele morale:

"în conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

Intimații-reclamanți A., B., C., toți prin reprezentant legal F., au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepția nulității recursului, pentru considerentele reținute în cuprinsul acesteia; totodată, a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 2 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În prima parte a recursului, pârâta a invocat încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 2517 C. civ. și art. 2528 C. civ., susținând că acțiunea reclamanților trebuie respinsă ca prescrisă.

Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză nu este termenul de drept comun, de 3 ani, stabilit de art. 2.517 C. civ., așa cum susține pârâta, ci este incidentă dispoziția cu caracter special prevăzută art. 1.394 C. civ. Astfel, având în vedere încadrarea juridică reținută prin hotărârea penală (infracțiunea de ucidere din culpă, în formă agravată), termenul de prescripție aplicabil răspunderii penale este de 8 ani, termen față de care, prin raportare la data accidentului (02.11.2014), acțiunea civilă nu s-a prescris.

Instanța de apel a mai reținut că, în speță, critica apelantei-pârâte sub aspectul prescripției este nefondată, aceasta ignorând întru totul considerentele primei instanțe expuse în justificarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, întemeiate pe art. 1.394 C. civ.

Or, în acest context, Înalta Curte constată că, în cadrul primei critici din cererea de recurs, pe de o parte, pârâta reiterează aceleași aspecte invocate prin cererea de apel în raport cu soluția dată asupra prescripției dreptului material la acțiune, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate.

Astfel, deși instanța de apel a reținut că în speță este incidentă norma prevăzută de art. 1394 C. civ., ca dispoziție specială aplicabilă termenelor de prescripție a dreptului la acțiunea în răspundere civilă în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, recurenta-pârâtă readuce în discuție aceeași problematică a termenului de prescripție de drept comun, de 3 ani.

Susținerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți exprimate în apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

În motivele de recurs nu se regăsesc considerații cu privire la modalitatea în care instanța de apel a justificat menținerea soluției de fond privind termenul de prescripție, ci aprecieri generale legate de termenul de prescripție de drept comun, de 3 ani și de finalitatea pe care acesta trebuie să o aibă, respectiv respingerea acțiunii ca prescrise.

Chestiunile învederate de către pârâtă prin memoriul de recurs cu privire la prescripție nu se raportează la considerentele instanței de apel, recurenta-pârâtă reluând, de altfel, susținerile formulate în etapa procesuală anterioară privind incidența unui termen de prescripție de 3 ani, fără a se raporta la concluziile instanței de apel în sensul că în cauză este vorba de un termen de prescripție de 8 ani.

În acest context, susținerile recurentei-pârâte nu pot fi primite, întrucât aceasta nu argumentează punctual și nu formulează critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța de control judiciar din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor legale.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea fiind superficială și confuză.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a confirmat sentința tribunalului sub aspectul daunelor morale.

Se constată că, prin apelul declarat în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de prim control judiciar, pârâta a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul existenței prejudiciului nepatrimonial cauzat intimaților-reclamanți, frați ai defunctului.

Înalta Curte observă că, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, menținând, în același timp, temeiurile de drept invocate de instanța de fond.

Instanța de apel a reținut, cu referire la art. 1.391 alin. (2) C. civ., invocat de către apelanta-pârâtă în susținerea apelului, și cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 328 alin. (2) C. proc. civ., că intimații-reclamanți, frați ai victimei, nu sunt obligați să producă probe pentru dovedirea prejudiciului; prejudiciul nepatrimonial este, în aceste cazuri, presupus a decurge din simpla legătură de rudenie dintre persoana decedată și categoriile de rude specificate de norma de drept material menționată.

Totodată, instanța de apel a reținut că răsturnarea prezumției legale stabilite de art. 1.391 alin. (2) C. civ. se poate face prin proba contrară, sarcina acestei probe revenind apelantei-pârâte, simplele afirmații ale acesteia în sensul contrar prezumției stabilite de lege nefiind suficiente.

Înalta Curte reține că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

Or, în speță, instanța de apel, în mod legal și temeinic, a avut în vedere, la stabilirea daunelor morale, relația de rudenie, gradul de afecțiune, împrejurările concrete legate de starea familială, intensitatea cu care a fost percepută vătămarea, fiind confirmată soluția tribunalului prin care despăgubirea a fost limitată la suma de 50.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, ținând cont de faptul că aceștia nu au probat o legătură suficient de apropiată cu victima care să justifice pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată

În acest context, criticile recurentei vizând modul în care instanța de apel a aplicat și interpretat prevederile art. 1391 alin. (2) C. civ. nu sunt fondate, iar în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumentele pentru care susținerile pârâtei au fost înlăturate.

Înalta Curte constată că, în urma coroborării probelor din dosar cu susținerile părților, ținând cont de criteriile necesare pentru acordarea despăgubirilor și de faptul că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanței, pentru fiecare cauză în parte, în mod corect, instanța de apel a respins criticile pârâtei din această perspectivă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că art. 6 parag. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține, contrar celor învederate de recurentă cu referire la nerespectarea art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, că ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

Chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Așadar, jurisprudența din România nu este izvor de drept în raport și de conținutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale nu pot fi primite.

Înalta Curte constată astfel că, deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe de o parte, situațiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate referitoare la prescripție nu se raportează la considerentele deciziei atacate, fiind, în realitate, o reluare a susținerilor formulate în etapa procesuală anterioară.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 18A/2020 din 15 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2022.