ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 387/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Dorohoi la 4 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul Municipiul Dorohoi, prin primar, a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 206.147,23 RON, cu titlu de despăgubiri calculate pentru folosirea fără drept a terenului în suprafață de 28.342,04 mp, situat în Dorohoi, județul Botoșani, aflat în proprietatea reclamantului, pentru perioada 1 ianuarie 2014 - 1 ianuarie 2017, precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data punerii în întârziere și până la plata integrală a debitului principal.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat față de cererea introductivă de instanță, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.

A solicitat, pe cale reconvențională, ca instanța să înscrie dreptul său de servitute de trecere cu piciorul sau cu alt mijloc de transport asupra terenului pentru care reclamantul cere despăgubirile din acțiune.

Prin sentința civilă nr. 558 din 10 aprilie 2018, Judecătoria Dorohoi a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.

Prin sentința nr. 52 din 8 februarie 2019, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. A admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma totală de 206.147,23 RON, reprezentând despăgubiri calculate pentru folosința terenului în suprafață de 28.342,04 m.p., situat în municipiul Dorohoi, județul Botoșani, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la 4 ianuarie 2018 și până la achitarea debitului.

Anterior pronunțării acestei sentințe, la termenul din 12 iunie 2018 tribunalul a disjuns soluționarea cererii reconvenționale.

Împotriva sentinței de primă instanță pârâta a declarat apel.

Prin decizia nr. 307 din 11 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând în principal casarea ei și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre o nouă judecată tribunalului, iar în subsidiar casarea doar a deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a învederat următoarele:

Instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, dispozițiile art. 6 C.E.D.O și pe cele ale art. 6 C. proc. civ. având în vedere că proba cu interogatoriu a fost respinsă, deși a susținut că necesitatea administrării acesteia a rezultat din perspectiva argumentelor reținute prin sentința apelată.

A arătat că, în ceea ce privește administrarea probei cu expertiză, instanța de apel nu a motivat respingerea acesteia, ci doar a făcut aprecieri cu caracter general.

Recurenta a mai susținut că instanțele de judecată au dat valență juridică unui act juridic ce nu era în ființă, contractul de redevență nefiind semnat de către aceasta.

În acest context, a afirmat recurenta că, pentru legala soluționare a cauzei, se impune administrarea probatoriului care să stabilească cu exactitate suprafața de teren folosită de către recurentă în perioada 2084-2017, vinovăția, valoarea lipsei de folosință pentru terenul construit și cel neconstruit.

În continuare, recurenta a invocat jurisprudența în materie, respectiv decizia nr. 413 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altă critică se referă la încălcarea dreptului la apărare și la greșita schimbare a temeiului de drept al acțiunii, fără punerea în discuție a temeiului de drept reținut, atât la fond cât și în apel. Astfel, a arătat recurenta, temeiul de drept al acțiunii l-au reprezentat dispozițiile art. 1.345 și art. 871 C. civ., nefiind indicate prevederile art. 1.357 C. civ., iar din analiza petitului acțiunii reiese că au fost solicitate despăgubiri, invocându-se concomitent răspunderea civilă delictuală pentru neplata obligațiilor contractuale, în corespondent cu temeiul de drept indicat în finalul acțiunii.

Așadar, a precizat recurenta, la instanța de fond apărările au fost formulate în raport de argumentele prezentate în acțiunea promovată, iar în apel litigiul a fost înregistrat având ca obiect răspunderea civilă delictuală, iar solicitarea privind administrarea probatoriului a fost respinsă cu motivarea că probele nu au fost solicitate la prima instanță.

În dezvoltarea aceleiași critici s-a mai argumentat că în cuprinsul considerentelor reținute în primă instanță nu a fost indicat temeiul de drept în virtutea căruia a fost admisă acțiunea, că s-a dat eficiență stabilirii contravalorii despăgubirilor, dispozițiilor art. 871 C. civ., invocate de către intimat, ce reglementează obligațiile concesionarului.

Recurenta a mai arătat că instanța de fond a îmbinat elementele răspunderii civile delictuale cu cele contractuale, soluție ce a fost menținută și de către instanța de prim control judiciar, care a reținut că trebuie să achite intimatului sumele solicitate, reprezentând obligații rezultate dintr-un contract de concesiune nesemnat niciodată de către recurentă, contrar dispozițiilor art. 697 C. civ.

În acest fel, afirmă recurenta, instanța de apel a menținut confuzia tribunalului între concesiune, ce generează obligația de a plăti redevența și folosirea terenului ca fapt ilicit și obligația corelativă de a plăti despăgubiri, aplicând greșit dispozițiile art. 872 C. civ.

S-a afirmat că, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 872 alin. (2), art. 548 alin. (1) și art. 549 C. civ., instanțele au suplinit acordul de voință al recurentei la încheierea contractului de concesiune, deși o astfel de cerere nu a fost formulată și nici nu ar fi putut fi admisă, că, de altfel, prin raportare la dispozițiile legale enunțate, este evident că proprietarului nu i se puteau acorda decât fructele civile, respectiv despăgubiri pentru lipsa de folosință și în

niciun caz redevențeă.

Trimiterile la expertiza extrajudiciară evaluatorie pentru perioada 2014-30 septembrie 2016 sunt, în opinia recurentei, fără suport juridic și contrare dispozițiilor art. 1.386 C. civ., în condițiile în care din acesta rezultă cu certitudine că expertiza a avut în vedere doar stabilirea valorii concesiunii la momentul lunii octombrie 2016.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a încălcat art. 249 C. proc. civ. atunci când a reținut că nu a fost făcută dovada că nu ar fi ocupat tot terenul în toată perioada 2014-2017, iar aceasta întrucât faptele negative nu pot fi probate, revenindu-i intimatului sarcina să probeze faptul pozitiv al ocupării întregului teren în cei 3 ani.

S-a mai imputat instanței de apel că a reținut incidența prevederilor art. 1.357 C. civ. cu ignorarea apărărilor recurentei în ceea ce privește motivarea acestui temei de drept și probarea întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, nefiind prezentate argumente referitoare la fapta ilicită, prejudiciul suferit, raportul de cauzalitate, existența vinovăției. Sub acest aspect, decizia recurată este, după aprecierea recurentei, nemotivată.

Prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.357 C. civ., a susținut recurenta, instanța de apel a reținut că proprietarul ar putea pretinde, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, să fie despăgubit cu redevență, care are ca izvor o obligație contractuală.

Totodată, s-a mai pretins că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.386 C. civ., deoarece prejudiciul acordat pentru perioada 2014-2017 a fost cuantificat prin raportare la expertiza extrajudiciară evaluatorie, care a avut ca dată de referință luna octombrie 2016.

În cadrul aceleași critici, s-a susținut că instanța de apel nu a analizat apărările cu privire la cauza înlăturării caracterului ilicit, având în vedere exprimarea tacită de către proprietarul terenului a consimțământului pentru folosirea terenului după expirarea contractului de concesiune valabil pentru perioada 2009-2013, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect; de altfel, instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărarea cu privire la dreptul ilicit de folosință asupra terenului pe care se află amplasate cele șase clădiri, proprietatea recurentei.

În continuare, recurenta a mai arătat că a fost înființată în baza Legii nr. 15/1990 și că s-a aflat în imposibilitate de a preda terenul pe care se află clădirile existente în proprietatea sa, ceea ce exclude ca și faptă ilicită folosirea terenului și în același timp posibilitatea reclamantului de a-l concesiona.

Sub acest aspect, a mai arătat că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, Municipiul Dorohoi cunoștea că pe acesta sunt amplasate clădirile proprietatea recurentei, context în care devin incidente prevederile art. 1.353 C. civ.

În aceste condiții, s-a notat, instanța de apel, dacă ar fi analizat apărările recurentei cu privire la dreptul de a folosi terenul, ar fi constatat că, în virtutea dispozițiilor art. 693 C. civ., în calitate de proprietar al celor șase clădiri, are un drept de folosință asupra terenului necesar exploatării construcțiilor, iar dacă superficia nu este gratuită, în temeiul art. 697 C. civ. titularul dreptului de superficie datorează proprietarului terenului o sumă egală cu chiria stabilită pe piața liberă și nu cu valoarea redevenței, care se calculează prin raportare la valoarea de piață la vânzarea bunului. Așadar, s-a susținut că nu este îndeplinită condiția vinovăției delictuale, conduita recurentei fiind determinată de situația clădirilor pe terenul trecut în proprietatea unității administrativ-teritoriale.

În final, recurenta a arătat că nu este îndeplinită condiția referitoare la existența unei fapte ilicite imputabilă debitorului obligației pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în situația în care neexecutarea obligației de restituire în natură a terenului este determinată de împrejurarea că terenul litigios nu este liber, ci ocupat de construcții.

Prin urmare, în aprecierea recurentei, neexecutarea obligației impusă prin hotărârea judecătorească de revendicare nu poate fi imputabilă debitorului, întrucât imposibilitatea a fost generată de o cauză exoneratoare de răspundere, care înlătură caracterul ilicit al faptei, astfel că nu poate fi întrunită nici condiția referitoare la legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

De asemenea, a mai notat că împrejurările relevante ale cauzei conduc la concluzia neîndeplinirii condiției referitoare la vinovăție, astfel că se impunea respingerea acțiunii.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a conchis în mod greșit că este suficient probatoriul administrat în fața primei instanțe, încălcând astfel dreptul recurentei la un proces echitabil reglementat de art. 6 C. proc. civ., ce implică egalitatea armelor prevăzută de art. 8 C. proc. civ. și respectarea principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ.

Susținând că instanța de apel ar fi trebuit să îi acorde dreptul de a administra o contraprobă de aceeași valoare și că acest lucru nu s-a întâmplat, recurenta a subliniat faptul că în apel au fost încălcate dispozițiile art. 6, art. 7, art. 9, art. 14 și art. 22 C. proc. civ., prin calificarea cererii de chemare în judecată ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, fără punerea în discuția părților a acestui aspect, cu depășirea obiectului și limitelor procesului stabilite prin acțiune, cu încălcarea drepturilor la apărare și la un proces echitabil.

În plus, s-a mai susținut și că instanțele de judecată nu au stăruit în virtutea rolului activ pentru calificarea cauzei cererii de chemare în judecată, fiind încălcate atât principiul disponibilității, din perspectiva reclamantului, cât și dreptul la apărare în ceea ce o privește pe pârâtă.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece recurenta s-a folosit și încă se mai folosește fără contract de un imobil ce-i aparține reclamantului, fără a îi plăti redevența corespunzătoare, creându-i un prejudiciu ce reprezintă un folos nerealizat la bugetul local.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că intimatul nu a combătut motivele de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ. s-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilității recursului, raport care a fost comunicat părților.

Niciuna dintre părți nu a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 21 octombrie 2020 recursul a fost admis în principiu și s-a acordat termen în ședință publică, dispunându-se citarea părților în vederea soluționării căii de atac.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanța supremă reamintește faptul că recurenta-pârâtă și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., că dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea acestora în motivele de recurs astfel invocate, dar că acestea nu sunt sintetizate, în cadrul celor trei critici anume individualizate regăsindu-se elemente specifice celor trei motive de casare, care vor fi tratate, după caz, grupat sau individual, în funcție de necesitățile analizei, după cum urmează:

Primul motiv de recurs vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dispozițiilor art. 6 C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 6 C. proc. civ., poate fi subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și este nefondat.

Recurenta-pârâtă a criticat faptul că instanța de apel nu a motivat măsura de respingere a probelor cu interogatoriu și cu expertiză, precum și valența acordată de aceasta unui act juridic care nu era în ființă.

În ce privește susținerea referitoare la lipsa de motivare a măsurii de respingere a probelor cu interogatoriu și cu expertiză, instanța supremă apreciază că aceasta poate să cadă sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. numai în situația în care există o lipsă desăvârșită a motivării acestei măsuri ori dacă măsura a fost adoptată contrar dispozițiilor legale de procedură care reglementează regimul lor juridic.

Verificând practicaua deciziei atacate, instanța supremă constată că, privitor la probele cu interogatoriu și expertiză, instanța de apel a pus în discuția apelantei (recurentă în acest stadiu procesual) împrejurări legate de discutarea acestora în fața instanței de fond, după care, după verificarea actelor și lucrărilor dosarului, a apreciat că nu este necesară refacerea și completarea probelor administrate în fața instanței de fond, motiv pentru care a respins solicitarea apelantei.

În contextul dat, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la încuviințarea probelor, care au caracter imperativ și a căror încălcare are aptitudinea de a atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prevăd că probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul în care ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere .

Dispozițiile art. 255 C. proc. civ. se referă la admisibilitatea probelor, iar în alin. (1) prevăd expres că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului, analiza acestui text legal conducând la concluzia că sunt impuse două condiții cumulative: una de admisibilitate propriu- zisă, care trebuie cenzurată conform legii, iar alta de apreciere, care trebuie stabilită de instanță în conformitate cu particularitățile fiecărui proces.

În cauză, instanța de apel nu a respins probele solicitate ca inadmisibile, pentru a interveni sancțiunea încălcării unei norme imperative, ci după discutarea în ședință publică a conduitei părții referitoare la aceleași probe în fața instanței de fond, cu respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității și după verificarea actelor și lucrărilor dosarului, măsura respingerii probelor fiind rezultatul aprecierii instanței cu privire la necesitatea refacerii ori a completării probatoriului deja administrat, aspect care ține de temeinicie, nu de respectarea unor dispoziții imperative de procedură și care nu cade sub incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește relevanța acordată de instanța de apel unui înscris pretins de recurentă a nu avea forța juridică a unui act juridic, Înalta Curte subliniază că acest aspect ține de evaluarea probelor, este un element de temeinicie și nu poate fi cenzurat în cale a de atac a recursului, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în care se verifică conformitatea cu legea a hotărârii judecătorești.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe încălcarea dreptului la apărare și este construit în jurul susținerii recurentei despre schimbarea temeiului juridic al acțiunii fără punerea acestui aspect în discuția părților, critica putând fi subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu observațiile particulare ce vor fi evidențiate în continuare.

Critica este nefondată.

Înalta Curte va grupa argumentele aduse de recurentă în dezvoltarea acestei critici, referitoare în esență la confuzia făcută de ambele instanțe de fond între răspunderea civilă contractuală și cea delictuală și la suplinirea nepermisă a consimțământului recurentei la încheierea contractului de concesiune și le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Din examinarea motivării cererii de chemare în judecată reiese fără îndoială că intimatul-reclamant a invocat instituția îmbogățirii fără justă cauză, contractul de concesiune încheiat între părți și ajuns la termen, acțiunea în revendicare, precum și faptul că despăgubirile solicitate se cuvin ca urmare a privării sale de toate atributele dreptului de proprietate privată.

De asemenea, din examinarea considerentelor deciziei recurate reiese fără putință de tăgadă că instanța de prim control judiciar a reținut, chiar în lipsa temeiului juridic indicat expres, că tribunalul a antrenat răspunderea civilă a pârâtei pe temeiuri delictuale, instanța de apel confirmând atât tipul de răspundere civilă care fundamentează temeinicia cererii, cât și întrunirea condițiilor legale pentru atragerea acesteia. Totodată, s-a mai reținut că raportarea instanței de fond la nivelul redevenței a fost făcută exclusiv în scopul evaluării nivelului despăgubirilor pentru lipsa de folosință, cuvenite proprietarului bunului, nu ca element care să confirme existența între părțile litigante a unor raporturi juridice contractuale.

Aceste aspecte conduc fără dubiu la concluzia că în cauză nu a existat nicio modificare a temeiului juridic, care să fi fost necesar a fi fost pusă în discuție, că nu există nicio confuzie și niciun amalgam între răspunderea civilă contractuală și cea delictuală, că probele și apărările au fost discutate, încuviințate și examinate într-un cadru juridic unitar, fără dubiu, astfel că nu se poate vorbi nici despre încălcarea principiului disponibilității, a principiului dreptului la apărare sau a principiului egalității armelor, de aceea în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În subsecvența acestor argumente, instanța supremă apreciază că nu se pot reține ca fondate nici criticile referitoare la nemotivarea hotărârii în legătură cu temeiul de drept al antrenării răspunderii civile, câtă vreme instanța de apel a indicat expres dispozițiile art. 1.357 C. civ. și, pentru aceleași rațiuni, nici cele referitoare la motivarea contradictorie, pe temeiuri contractuale și delictuale în același timp, astfel că este exclusă și incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește critica având aceeași premisă, a confuziei dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, dar circumstanțiată la respingerea probelor pe motiv că nu au fost solicitate în fața tribunalului, instanța supremă, apreciind că aceasta poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., face trimitere la considerentele anterioare, în care a reținut în ce condiții au fost discutate și încuviințate probele în apel (aspecte care infirmă susținerile recurentei) și de ce acest aspect este unul de temeinicie, nu de legalitate, care să conducă la casarea hotărârii.

Legat tot de probe, în cadrul aceleiași critici recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. în legătură cu partea căreia îi incumbă obligația de a proba faptele negative, critică pe care instanța supremă o subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și pe care o apreciază ca nefondată.

Preliminar, Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 249 C. proc. civ. consacră principiul actori incumbit probatio, care implică obligația celui care face o propunere în fața judecății de a o proba, fără a institui, în cazul aceleiași părți, o dispensă de probă în cazul faptelor negative, fiind unanim acceptat că în aceeași ipoteză a faptelor negative se poate face proba faptelor pozitive conexe sau contrare.

Cu aceste precizări de principiu și în lumina acestor argumente, instanța supremă, revenind la decizia recurată, notează faptul că instanța de apel a reținut, per a contrario, că apelanta nu a dovedit în cauză faptul pozitiv conex sau contrar, al deținerii unei suprafețe diferite de cea pretinsă în acțiune, prin administrarea probei cu înscrisuri, eventual un proces-verbal de predare-primire. Ca urmare, în cauză nu s-a încălcat nicio normă imperativă de procedură legată de regimul probelor.

O altă critică argumentată în cadrul aceluiași motiv de recurs este legată numai aparent de încălcarea dispozițiilor art. 1.386 C. civ., întrucât recurenta-pârâtă contestă valorificarea concluziilor unui raport de expertiză extrajudiciară, dar această critică nu poate fi circumstanțiată niciunui motiv de recurs din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind un element de temeinicie a hotărârii, nu de legalitate.

În fine, Înalta Curte apreciază ca nefondată și critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 872 alin. (2), ale art. 548 alin. (1) și ale art. 549 C. civ., având în vedere argumentele expuse în precedent, referitoare la stabilirea de către instanțele devolutive a răspunderii civile delictuale ca temei al cererii, ceea ce lasă contractul de concesiune și redevența exclusiv ca repere de acordare a despăgubirii pentru lipsa de folosință a imobilului, de aceea motivul de recurs având această argumentare nu poate fi apreciat ca fondat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este apreciat ca nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reiterează faptul că toate aspectele referitoare la modalitatea în care a fost încuviințat probatoriul în apel, din perspectiva asigurării dreptului la apărare, a respectării dreptului la un proces echitabil și a rolului activ al instanței, care trebuie subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și-au găsit deja răspuns în considerentele ce preced, au fost găsite ca nefondate și nu vor fi reiterate.

În cadrul aceluiași motiv de recurs s-a invocat și motivarea insuficientă a deciziei atacate din perspectiva dispozițiilor art. 1.357 C. civ. și a apărărilor recurentei, aspecte care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte îl găsește nefondat.

Examinarea considerentelor deciziei instanței de prim control judiciar relevă faptul că instanța de apel, stabilind în termeni neechivoci situația de fapt pe care s-a grefat litigiul părților și limitele învestirii, inclusiv din punctul de vedere al temeiului juridic, a analizat coroborat probele administrate, pe care le-a evaluat și indicat sub aspectul relevanței, după care a stabilit elementele răspunderii civile în cauză, dezvoltând un raționament logic și convingător, ceea ce exclude incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul aceluiași motiv de recurs s-au invocat și mai multe argumente care țin de greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, caz în care se pune problema incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reiterând considerentele prin care a răspuns criticii doar formale a greșitei aplicări a art. 1.386 C. civ. și în care a reținut că aceasta ține de evaluarea unei probe, deci de temeinicie, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticii referitoare la cuantificarea despăgubirilor raportat la un moment ulterior celui indicat în cererea de chemare în judecată, subliniind faptul că aceasta nu poate fi circumscrisă niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Restul criticilor formulate în cadrul acestui motiv de recurs vizează în esență greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, în special a celor referitoare la răspunderea civilă delictuală, la condițiile în care aceasta poate fi antrenată, la cauzele exoneratoare de răspundere în situația proprietarului clădirilor (care exhibă un drept de folosință asupra terenurilor și se prevalează și de consimțământul proprietarului terenului), la limitele de dezdăunare ale proprietarului terenului etc.

Instanța supremă va grupa toate aceste critici și le va răspunde prin următoarele considerente comune:

S-a reținut în cele ce preced că instanțele de fond au stabilit în mod corect situația de fapt și au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte subliniind în cadrul acestei argumentări îndeosebi că în mod judicios s-a reținut faptul că intimatului-reclamant i s-a recunoscut prin hotărâre definitivă dreptul de proprietate asupra terenului, că hotărârea a fost pusă în executare, că recurenta-pârâtă a continuat să folosească acest teren, obținând foloase proprii, fără a exhiba vreun titlu și fără a-l despăgubi pe proprietar, după cum în mod judicios s-a reținut îndeplinirea cumulativă a cerințelor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Toate aspectele invocate de către recurenta-pârâtă în combaterea stării de fapt și a temeiurilor juridice avute în vedere de către instanța de apel sunt elemente de fapt și de drept noi, pe care analiza cererii de apel nu le evidențiază și care, astfel, apar ca motive invocate fără justificare direct în recurs, omisso medio, ele neputând fi cercetate în fond pentru că se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În contextul dat, instanța supremă apreciază că nu se verifică nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dezvoltat în cadrul celei de-a treia critici.

Sintetizând, față de împrejurarea că toate motivele de recurs, expres invocate de parte ori calificate de instanță din oficiu, au fost apreciate ca nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 307/11.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2021.