ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 340/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Unirii, pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

I. referitor la contractul de credit și de garanție nr. x încheiat la 23.07.2008, privind acordarea unei facilități de credit de către pârâta C. S.A.:

1.1. constatarea nulității absolute a clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului, stipulată la art. 5.1 lit. b), cu consecința eliminării acesteia din contract și restituirea către reclamanți a sumei de 9.360 CHF în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plații, sumă la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, de la data încasării acestei sume (respectiv 04.08.2008) și până la rambursarea acesteia de către pârâtă;

1.2. constatarea nulității absolute a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare lunară, reprezentând 0,25 % lunar, aplicat la valoarea soldului (art. 5.1 lit. c), cu consecința eliminării acesteia din contract și restituirea sumei încasate cu acest titlu, la care urmează să se calculeze dobânda legală aferentă, de la data încasării acestuia și până la restituirea integrală de către pârâta;

1.3. constatarea nulității absolute a clauzei contractuale cuprinsă în art. V punctul 5.2 ce are următorul conținut: "Creditorul are dreptul sa revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile internaționale încheiate cu parteneri externi și societăți intermediare. Creditorul va aduce la cunoștința împrumutatului, codebitorului (dacă este cazul) noul nivel al costurilor prin afișare la sediile C. S.A. sau pe site-ul băncii, cu cel puțin 10 zile înainte de intrarea în vigoare a acestora. Efectuarea de către împrumutat sau codebitor (dacă este cazul) a plăților prin intermediul unuia dintre partenerii C. S.A. menționați mai sus, presupune că acesta a luat la cunoștință de nivelul costurilor percepute, costuri pe care le acceptă și le plătește odată cu achitarea ratei contractuale", și, pe cale de consecință, eliminarea ei din contract.

1.4. constatarea nulității absolute a clauzei contractuale cuprinsă în art. IX, punctul 9.1 intitulat Rambursarea creditului, potrivit căreia: "Orice plată efectuată de împrumutat și de codebitor (dacă este cazul) în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul", și, pe cale de consecință, modificarea acestei clauze, în sensul înghețării cursului de schimb valutar franc-leu, la data semnării contractului, pe toata perioada de derulare a acestuia, denominarea plăților în moneda națională și restituirea sumelor rezultate din diferența de curs valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit, sume la care urmează să se calculeze și dobânda legală aferentă, de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la restituirea integrală a acestora de către pârâtă.

II. referitor la actul adițional nr. x din 23.03.2012 la contractul de credit și de garanție nr. x încheiat la 23.07.2008 privind acordarea unei facilitați de credit de către pârâta C. S.A.: să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de reeșalonare a creditului în cuantum de 0,7 % p.a. aplicat la valoarea soldului creditului și perceput lunar împreună cu rata, începând cu scadența din 23.04.2013, inclusiv, și până la data rambursării integrale a creditului, cu consecința eliminării acesteia din contract și restituirea sumei încasate cu acest titlu, la care urmează să se calculeze dobânda legală aferentă, de la data încasării acestuia și până la restituirea integrală de către pârâtă;

III. obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare conform cu noua formă a contractului de credit dată de anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive;

IV. obligarea pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 3392/03.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, au fost respinse: excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes, ca neîntemeiate.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Unirii.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei inserate la art. V pct. 5.2 din contractul de credit și de garanție nr. x/23.07.2008.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea pârâtelor privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2277 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3392/03.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Unirii.

A fost schimbată, în parte, sentința civilă atacată în sensul că: s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de acordare a creditului în sumă de 9.360,00 CHF și la art. 5.1 lit. c), referitor la perceperea unui comision de administrare într-un procent lunar de 0,25% din valoarea soldului.

A fost obligată intimata să restituie reclamanților sumele încasate în temeiul clauzelor anulate (respectiv 9.360,00 CHF + 0,25 % lunar din valoarea soldului) și la plata dobânzii legale aferentă sumelor menționate, calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 28.12.2015 și până la plata efectivă.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 741 din 2 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de completare a deciziei nr. 2277/18.12.2017, formulată de petenții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Unirii.

Împotriva deciziei civile nr. 2277 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, atât reclamanții A. și B., cât și pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Unirii, au declarat recurs.

I. Recurenții-reclamanți se raportează, prin motivele de nelegalitate invocate, la dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Subsumat cazului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții arată că, prin neaplicarea hotărârii CJUE pronunțată în cauza C-186/16, incidentă în speță, se încalcă dispozițiile art. 4 C. proc. civ.

Astfel, arată că, dacă s-ar fi făcut aplicarea art. 4 C. proc. civ., în raport de declarația intimatelor, în sensul că se află în imposibilitate de a administra probe din care să reiasă că recurenții ar fi fost informați cu privire la consecințele economice ale semnării contractului de credit, clauza de risc valutar ar fi trebuit anulată de instanța de apel, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 20.11.2017.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel, chiar dacă și-a însușit considerentele exprimate de către instanța de fond, în sensul respingerii acestui capăt de cerere, trebuia să răspundă motivelor de critică care au făcut trimitere la cauza C-186/16.

În acest sens, se arată că, prin cererea de apel, recurenții au invocat cauza C-186/16 care, la momentul respectiv, se afla pe rolul CJUE, iar la primul termen de judecată în apel, respectiv în 18.09.2017, instanța a dispus acordarea unui alt termen pentru a se observa soluția ce se va pronunța de către judecătorul european.

Or, susțin recurenții, dacă instanța de apel a dispus amânarea cauzei din acest motiv, prin decizia atacată ar fi trebuit să examineze problemele ce i-au fost deduse spre analiză, în raport de considerentele deciziei europene. În acest caz, apreciază că soluția la care s-a oprit instanța, respectiv însușirea considerentelor exprimate de către instanța de fond, apare ca fiind nemotivată.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată că interpretările date dreptului european prin hotărârile pronunțate de C.J.U.E. sunt obligatorii pe plan național, iar instanța de apel trebuia să aplice cu prioritate dreptul european în detrimentul reglementării interne, sens în care invocă și jurisprudența C.J.U.E. în cauza Enel și Simmenthal.

Astfel, apreciază că instanța de apel, prin însușirea considerentelor exprimate de prima instanță, a nesocotit hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16, conform căreia instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză și nicidecum consumatorii să se informeze în mod individual, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Mai susțin că decizia C.J.U.E. instituie o prezumție de ne-informare ce operează în favoarea consumatorului, prezumție care poate fi răsturnată de bancă, prin prezentarea de probe pertinente și concludente.

În altă ordine de idei, se arată că obligația de rambursare a creditului în moneda în care s-a acordat constituie un element esențial al contractului de împrumut, dat fiind că nu privește o modalitate accesorie de plată, ci natura însăși a obligației debitorului. Clauza stipulată la art. IX, pct. 9.1. face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, iar caracterul abuziv al acesteia poate fi examinat în raport cu directiva numai în cazul în care nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil.

Prin urmare, atât moneda în care se acordă împrumutul, cât și riscul derivat din variația cursului de schimb al valutelor reprezintă elemente importante ale unui contract de împrumut, iar banca, în calitate de profesionist, avea obligația să îl informeze pe client cu privire la fiecare dintre aceste aspecte.

Mai arată recurenții că instanța de apel, prin însușirea considerentelor exprimate de prima instanță, a aplicat în mod greșit prevederile referitoare la obligația de informare a consumatorului, considerând, în mod nelegal, ca nefiind abuzivă această clauză.

Contrar opiniei reținute de instanța de apel, recurenții susțin că această clauză este lipsită de transparență, recurenții nefiind informați cu privire la faptul că vor suporta exclusiv diferența de curs valutar dintre valoarea CHF-LEU de la data semnării contractului de credit și momentul efectuării fiecărei plăți. Chiar dacă variația cursului de schimb al valutelor este o noțiune general cunoscută, recurenții, în lipsa unor cunoștințe din domeniul financiar-bancar, ar fi trebuit să primească de la intimate informații concrete cu privire la riscurile pe care și le asumă în situația creșterii cursului de schimb, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește.

Arată recurenții că, la interpelarea instanței de apel, intimata a precizat că nu există probe din care să reiasă că le-a comunicat apelanților toate elementele care puteau avea un efect asupra întinderii obligației și care le-ar fi permis să evalueze costul total al împrumutului, aspect consemnat în încheierea de ședință din 20.11.2017.

Susțin recurenții că intimatele ar fi trebuit să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs și efectele acestor variații, mai ales în contextul în care deprecierea leului față de francul elvețian a fost, în anul 2011 și, ulterior, în perioada 15 ianuarie 2015-prezent, de peste 150%.

Mai susțin recurenții că au dovedit și reaua-credință a băncii, cât și dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, menționând că intimatele nu au promovat apel împotriva sentinței primei instanțe prin care aceasta a anulat clauza de la pct. 5.2 ce stabilește dreptul băncii de a revizui nivelul costurilor.

În acest context, arată că, în cazul creditelor în moneda străină, intervin și costurile de schimb valutar care, în situația supusă judecății, sunt suportate în mod inechitabil numai de către recurenții-reclamanți.

Prin urmare, dacă o clauză referitoare la costurile creditului, costuri ce includ și cheltuielile cu schimbul valutar, este anulată ca fiind abuzivă, în mod evident, prin raportare la regula conform căreia clauzele se interpretează sistematic, adică unele prin altele, clauza de la pct. 9.1 nu se poate interpreta izolat, ceea ce are drept consecință lipsa previzibilității, deoarece reclamanții nu au cunoscut costurile pe care le-ar putea suporta în situația creșterii valorii monedei CHF, nu au putut anticipa consecința economică pe care o suportă astăzi asupra propriului patrimoniu.

Având în vedere aspectele menționate, recurenții consideră că decizia atacată a fost dată cu încălcarea hotărârii CJUE în cauza C-186/16, precum și a celorlalte norme de drept intern la care au făcut trimitere, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

II. Prin recursul declarat, pârâtele invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la posibilitatea de a se analiza caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1. lit. b) și c) din contract, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, susțin recurentele-pârâte că instanța de apel a omis, în integralitate, să analizeze clauzele privind comisionul de acordare și de administrare sub aspectul aparteneței acestora la obiectul principal al contractului sau la contravaloarea/remunerația aferentă unui serviciu prestat de bancă. Susțin că instanța a procedat direct la analiza caracterului pretins abuziv, ignorând pasul preliminar, de a analiza cele două condiții pe care art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, practica C.J.U.E. și a instanțelor naționale l-a consacrat.

Arată că instanța a apreciat caracterul abuziv al clauzelor în discuție doar în raport de cuantumul sumelor de bani ce ar fi achitate de intimați, pe care l-a apreciat ca fiind disproporționat de mare în raport de suma acordată cu titlu de împrumut, cât și față de serviciile pe care le-ar fi prestat banca în schimbul perceperii acestor comisioane.

Se mai arată că, instanța a procedat la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 fără a verifica în ce măsură respectivele clauze contestate ar fi fost excluse de la analiza caracterului abuziv, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a reținut faptul că acest contract de credit nu ar fi fost supus negocierii directe cu consumatorul, iar clauza privind comisionul de acordare ar fi fost impusă de către bancă.

După evocarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte arată că ceea ce definește o clauză contractuală abuzivă este neacordarea posibilității reale consumatorului de a influența efectiv negocierea clauzei. Altfel spus, nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzelor, ci lipsa acordării acestei posibilități. Totodată, susțin că ar fi trebuit să se realizeze o distincție între obligația băncii de informare a consumatorului, adică aceea de a-i aduce la cunoștință un anumit aspect și obligația de consiliere, de sfătuire a clientului, aceasta din urmă neputând fi folosită în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea sau nu a obligației de negociere.

Arată recurentele că nu se poate susține caracterul de adeziune al convenției de credit și faptul că banca nu ar fi permis negocierea prevederilor contractuale, în contextual în care au fost încheiate 4 acte adiționale, prin care a fost modificat conținutul obligațiilor, inclusiv în ce privește comisionul de administrare, respectiv prin actul adițional nr. x/23.03.2012 intimații au fost scutiți de la plata comisionul de administrare și reeșalonate sumele restante ce erau datorate cu titlu principal, dobândă și comision.

O altă critică a recurentelor, subsumată acestui motiv de casare, o reprezintă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin faptul că instanța de apel a apreciat că nu sunt menționate în contract motivele pentru care au fost percepute comisioanele și că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în raport de valoarea mult prea mare a sumelor încasate în temeiul acestor clauze.

Sub un prim aspect, arată recurentele că nu există nicio prevedere legală din care să rezulte obligația băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Din însăși denumirea dată clauzelor și comisioanelor percepute rezultă în mod clar natura serviciilor pe care banca le prestează, care au fost înțelese și acceptate de către intimați prin asumarea lor odată cu încheierea celor 4 acte adiționale.

Mai evocă recurentele și dispozițiile art. 9

3

din O.G. nr. 21/1992 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, concluzionând că, din interpretarea acestor texte de lege nu rezultă că recurentele ar fi avut obligația de a enumera în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează.

Se susține și că aceste comisioane făceau parte din obiectul contractului, fiind excluse de la verificarea caracterului abuziv, iar anularea acestor clauze ar determina o nesocotire a art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și a art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008.

Se arată că, în cauză, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de acordare, cât și cu privire la comisionul de administrare, a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de intimați prin semnarea contractului și actelor adiționale. Totodată, aceste comisioane au fost calculate procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către intimați la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Arată recurentele că o modificare a convenției de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât și dreptului de proprietate al acestora, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

De asemenea, se arată că, în aprecierea caracterul înșelător sau incorect al unei practici comerciale incorecte/înșelătoare, instanța de judecată trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat și diligent, care este în măsură că analizeze consecințele unei tranzacții comerciale, noțiune definită atât de prevederile art. 2 lit. m), art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, cât și de dispozițiile din preambulul Directivei nr. 2005/29/CEE.

Sub un al doilea aspect, susțin recurentele că modalitatea de redactare și de implementare a clauzelor contestate nu ar fi putut să pună probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisioanele de acordare și de administrare fiind percepute pentru amortizarea costurilor pe care banca le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic s.a.), cheltuieli inerente pentru buna desfășurare a activității băncii, demonstrate prin probele administrate în fața primei instanțe.

Susțin recurentele că dezechilibrul trebuie analizat întotdeauna in rem și trebuie să fie semnificativ. Arată că, în cauză, sumele semnificative pe care banca le-a pus la dispoziția intimatului și intervalul de timp îndelungat acordat acestuia pentru restituirea împrumutului duc la concluzia că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În concluzie, recurentele evocă și hotărârea C.J.U.E. în cauza C-143/13 "Matei", menționând că nu se poate reține că un consumator informat, cum este cazul consumatorilor din speță, nu a putut prevedea ce consecințe economice ar avea perceperea celor două comisioane.

Recurenții-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare la recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Unirii prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentele-pârâte au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului și fixarea unui termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurentele-pârâte C. S.A. C. S.A. - Sucursala Unirii împotriva deciziei civile nr. 2277 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea judecății până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE, iar, la 23 noiembrie 2020, respectiv 30 decembrie 2020, ambele părți recurente au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

I. Recursul recurenților-reclamanți este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel arătând, pe de o parte, că instanța nu a aplicat, cu prioritate, normele dreptului european, respectiv cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16, cât și faptul că decizia nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat de la aplicare hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-186/16 "Andriciuc". Totodată, recurenții-reclamanți au invocat și încălcarea, de către instanța de apel, a aceleiași hotărâri a C.J.U.E., critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurenții-reclamanți au susținut că, prin aplicarea considerentelor reținute de instanța europeană în cauza amintită, instanța de apel ar fi trebuit să constate că banca nu i-a informat cu privire la faptul că vor suporta, exclusiv, diferența de curs valutar dintre valoarea CHF-Leu de la data semnării contractului de credit și momentul efectuării fiecărei plăți.

Instanța supremă reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a respins, ca nefondate, criticile apelanților-reclamanți cu privire la pretinsul caracter abuziv al clauzei de la art. IX, punctul 9.1 din contractul de credit din 23.07.2008, însușindu-și considerentele primei instanțe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".

Ca urmare, întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că, deși instanța de apel, prin decizia atacată, nu s-a pronunțat expres asupra obligației de informare, motivele de apel formulate de recurenții-reclamanți nu cuprindeau elemente noi de critică la adresa sentinței primei instanțe, reprezentând o reluare a acelorași susțineri din cererea de chemare în judecată, asupra cărora recurenții au primit deja o soluție.

Sub un al doilea aspect, critica recurenților-reclamanți privind faptul că, în analiza pretinsului caracter abuziv al clauzelor care instituie rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat, instanța de apel nu s-ar fi raportat la cele statuate de C.J.U.E. în cauza C-186/16 "Andriciuc", deși relevanța și efectele acestei hotărâri au fost discutate la termenul din 20.11.2017, este întemeiată, însă această constatare nu are valența să ducă la casarea deciziei atacate, întrucât soluția pronunțată de instanța de apel este legală.

În acest sens, Înalta Curte evidențiază că, dată fiind pronunțarea, la 9 iulie 2020, a hotărârii C.J.U.E. în cauza C-81/19, precum și în raport de criticile fomulate în recurs, privind incidența în cauză a statuărilor instanței europene în cauza C-186/16 "Andriciuc", se impune completarea motivării cu privire la respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. IX, punctul 9.1 din contractul de credit din 23.07.2008, care prevede că:

"orice plată efectuată de împrumutat și de codebitor (dacă este cazul) în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul".

Cu titlu preliminar, se cuvine a preciza că, în cauză, contractul de credit a fost încheiat la 23.07.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorilor în vigoare la acea data, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispoziții supletive (pct. 34).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, printre care se regăsește chiar și decizia invocată de recurenții-reclamanți, respectiv cauza C-186/16, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică "ope legis", în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar, aspect reținut corect și de prima instanță și însușit de instanța de apel prin decizia recurată.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea din 20 septembrie 2017, "Andriciuc și alții", C-186/16, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că această clauză este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, cu privire la clauza care instituie plata împrumutului în moneda creditului, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe), a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, poate fi realizată numai dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult, recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Instanța supremă reține că, în privința comisionului de reeșalonare a creditului, deși au invocat încălcarea normelor de drept material, recurenții-reclamanți nu au dezvoltat critici concrete care să demonstreze incidența vreunui motiv de casare.

Astfel, în privința caracterului nenegociat al clauzei prevăzute la art. V pct. 5 lit. e) din actul adițional nr. x/23.03.2012, ambele instanțe au reținut acest aspect, criticile recurenților fiind lipsite de interes din această perspectivă.

Recurenții susțin că lipsa negocierii clauzei este suficientă pentru a se reține caracterul abuziv al acesteia.

Această susținere este în mod vădit eronată, fiind contrazisă de prevederile clare ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Așadar, simplul fapt că o clauză nu a fost negociată nu înseamnă că este abuzivă, ci doar deschide posibilitatea analizei celorlalte condiții, referitoare la dezechilibrul semnificativ și reaua-credință. Or, recurenții nu au formulat critici referitoare la aceste din urmă condiții.

Față de toate considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 2277 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

II. Recursul recurentelor-pârâte este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte arată că hotărârea nu este motivată cu privire la apărările pârâtelor vizând posibilitatea de a se analiza caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b) și c) din contract, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, prezentând în mod logic raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția.

Dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În primul rând, instanța supremă reține că, prin sentința nr. 3392/03.06.2016, Tribunalul București a reținut că, din perspectiva dispozițiilor amintite, clauzele referitoare la comisioane nu se pot încadra în noțiunea de "obiect principal al contractului", dat fiind că prestația nu are caracter esențial, aspect care rezidă din faptul că aceste comisioane sunt percepute în schimbul activităților efectuate de bancă pentru acordarea, respectiv administrarea creditului. Totodată, s-a reținut că aceste comisioane nu definesc însăși esența raportului contractual de împrumut, obligația de plată a acestora nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestație caracteristică a acestui raport juridic, ci cu caracter accesoriu prin raportare la obligația principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă.

Aceste rețineri ale primei instanțe nu au fost contestate de pârâte prin exercitarea unui apel împotriva considerentelor sentinței și, totodată, nu au făcut obiectul apelului reclamanților, dobândind caracter definitiv.

Mai mult, prin întâmpinarea formulată față de apelul reclamanților, la dosarul de apel, recurentele-pârâte menționează că prima instanță a analizat în mod corect dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și interpretările oferite de C.J.U.E. Directivei nr. 93/13/CEE, ce a fost transpusă în legislația noastră.

Prin urmare, nefiind învestită cu o critică privind dispozițiile legale menționate, în virtutea efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat, și reținând lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzelor care instituie comisionul de acordare și comisionul de administrare, în mod corect considerentele instanței de apel au vizat doar o dezvoltare a raționamentului aplicat în cercetarea pretinsului caracter abuziv al clauzelor menționate, în raport de dispozițiile art. 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000, criticile recurentelor-pârâte neputând fi primite din această perspectivă.

Criticile recurentelor-pârâte subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Astfel, sub un prim aspect, recurentele-invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al comisionul de acordare credit, prevăzut de clauza 5.1 lit. b) din contractul de credit din 27.07.2008 și al comisionului de administrare, prevăzut de clauza 5.1 lit. c) din același contract.

Recurentele au motivat, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că aceste clauze nu au fost negociate, faptul că banca nu a avut inițiativa negocierii, precum și că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reiau susținerile din cuprinsul întâmpinării din apel nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conțină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Susținerile privind existența negocierii și a comunicării ofertei de contractare reprezintă chestiuni de fapt, analizate prin decizia pronunțată de instanța de apel, care a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contestate, sarcina probei revenind recurentei-pârâte, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. De asemenea, aspectele legate de informarea consumatorului și dovedirea bunei-credințe a băncii nu pot constitui argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate.

Totodată, prin sentința de primă instanță, s-a reținut îndeplinirea caracterului nenegociat al clauzelor prevăzute de art. 5.1. lit. b) și c), iar recurentele-pârâte nu au formulat apel împotriva considerentelor sentinței, astfel încât aceste statuări au intrat în puterea de lucru judecat și nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

Recurentele-pârâte invocă și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, motivat de faptul că instanța de apel ar fi reținut că dispozițiile art. 5.1 lit. b) și c), care instituie perceperea comisionului de acordare și a comisionului de administrare, nu sunt redactate într-un mod clar și inteligibil, nu precizează serviciile pentru care sunt percepute aceste comisioane și permit băncii să interpeteze unilateral conținutul clauzelor.

Înalta Curte reține că, în mod corect, a statuat instanța de apel că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar și inteligibil.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-384/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor prevăzute la art. 5.1. lit. b) și c) din contract, instanța de apel a statuat că dispozițiile vizate sunt abuzive, întrucât perceperea comisionului de acordare și de administrare nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru aceste comisioane, sunt calculate raportat la cuantumul creditului nu la volumul de muncă și în raport de complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În hotărârea preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele reunite C-224/19 și C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Instanța de apel a examinat aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare și a reținut, pe de o parte, că activitatea generică de "acordare" ce rezultă din denumirea acestui comision, nu justifică valoarea comisionului și nici nu arată activitățile prestate de către bancă, care să justifice plata acestei sume, iar, pe de altă parte, că nu există în cuprinsul contractului precizări cu privire la fundamentul perceperii comisionului de administrare ori destinația lui. Totodată, a mai reținut că, în conținutul contractului nu se indică nici scopul pentru care se impun astfel de costuri suplimentare, pe lângă perceperea dobânzii, iar cele două comisioane au fost percepute fără o contraprestație obiectivă din partea băncii.

Relevant în prezenta analiză este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. pronunțate în cauza C-621/17 ("Gyula Kiss"), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Criticile recurentelor-pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părți.

Potrivit dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71".

Prin urmare, actul normativ invocat nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepții, printre care nu se numără și clauzele contestate în prezenta cauză.

Totodată, reține că nici dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în speță, acestea nefiind în vigoare la data semnării contractului, întrucât au fost introduse abia prin O.U.G. nr. 174/2008 de modificare a O.G. nr. 21/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Critica relativă la încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că aceste comisioane ar face parte din obiectul contractului, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită în această etapă procesuală, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., fiind invocată "omisso medio", direct în calea de atac a recursului.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte, ca nefondat.

Întrucât ambele recursuri au fost respinse, recurenta-pârâtă C. este deopotrivă în culpă procesuală, astfel încât urmează să suporte propriile cheltuieli de judecată avansate în această fază, fără a