ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2714/2021

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19 decembrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A. (B.T.T.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului imobil denumit incintă B. și a terenului aferent în suprafață de 1531,80 mp, situat în stațiunea Costinești, în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2541 din 20 mai 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A.

Prin decizia civilă nr. 211 din 03 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2541/20.05.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 1912 din 19 iunie 2018, pronunțată în rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 21.252,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta, înregistrat la data de 05.11.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Instanța de prim control judiciar, prin decizia nr. 949A din 30 iulie 2020 a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1912 din 19 iunie 2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 10.09.2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta-reclamantă, în baza art. 483 și a art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6,7 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Hotărârea atacată este nelegală deoarece instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, pronunțându-se asupra unui aspect care nu a fost invocat de niciuna dintre părți în apel, respectiv excepția lipsei calității procesuale active.

În preambulul expunerii acestui prim motiv de nelegalitate, a arătat că, acest aspect fusese dezlegat cu putere de lucru judecat de către instanța de fond prin încheierea interlocutorie din 07.06.2016, neatacată cu apel de niciuna dintre părți, motiv pentru care erau incidente dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului.

În acest sens, recurenta susține că, în cauza de față, a fost singura apelantă, astfel că nu a formulat critici privind soluția favorabilă prin care s-a pronunțat instanța fondului prin încheierea interlocutorie din 07.06.2016, când a respins excepția lipsei calității sale procesuale active tocmai pe motivul potrivit căruia "condiția sesizării instanței de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 346/2004, în interiorul duratei contractuale, neregăsindu-se în textul de lege invocat".

Or, în condițiile în care autoarea recursului nu a învestit instanța de apel cu critici referitoare la această încheiere interlocutorie, pe care, de altfel, fiindu-i favorabilă, nici nu ar fi avut interes să o atace și nici pârâta nu a declarat apel incident în condițiile art. 472 C. proc. civ., instanța de apel nu era învestită să reanalizeze acest aspect deja dezlegat cu putere de lucru judecat și nici nu putea proceda la o atare analiză din oficiu (cu atât mai mult cu cât nici nu a pus în discuția părților acest aspect), încălcând, astfel, dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, recurenta apreciază că instanța de apel s-a reînvestit din oficiu cu analiza aspectului stabilit deja de către instanța de fond prin încheierea interlocutorie din 07.06.2016, aspect ce poate fi calificat drept depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta a motivat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Precizează faptul că, instanța de apel avea obligația de a respecta limitele efectului devolutiv al apelului (art. 477 C. proc. civ.), precum și principiul disponibilității ce guvernează procesul civil (art. 9 C. proc. civ.).

Prin faptul că instanța de apel a pronunțat soluția de respingere a apelului, reținând un aspect cu care nu fusese învestită ca instanță de apel, recurenta afirmă că aceasta a încălcat cele două dispoziții ce ocrotesc un interes public referitor la principiile ce guvernează procesul civil.

De asemenea, susține că instanța de apel a încălcat principiul neagravării situației sale în propria cale de atac - non reformatio in peius (reglementat de art. 48 C. proc. civ.) prin aceea că a introdus din oficiu, în condițiile în care instanța de fond reținuse contrariul, o condiție neprevăzută de lege, pentru instituirea obligației pârâtei de a vinde activul ce a făcut obiectul contractului de asociere în participațiune.

O altă critică vizează nelegalitatea hotărârii atacate raportat la împrejurarea că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv, motive străine de cadrul procesual din apel, fixat atât de autoarea recursului, în calitate de apelantă, prin motivele de apel, cât și de intimată, prin apărările sale formulate prin întâmpinare, precum și motive contradictorii.

Arată faptul că niciuna dintre părți nu a invocat aspectul privind neutilizarea bunului cu privire la care a solicitat obligarea pârâtei să procedeze la vânzare, astfel încât, instanța de apel nu avea căderea de a motiva soluția dată în apel pe aspecte străine de cadrul procesual din apel.

Susține că, deși intimata formulase această apărare prin întâmpinare la cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe, în lipsa învestirii sale în calea de atac a apelului cu această chestiune, instanța de prim control judiciar nu trebuia să se pronunțe, cu atât mai mult cu cât acest aspect fusese dezlegat cu putere de lucru judecat prin încheierea interlocutorie de la data de 07.06.2016.

Așadar, consideră că aspectul ce fusese dezlegat definitiv de către prima instanță a devenit străin de limitele învestirii pentru instanța de apel, iar prin reluarea sa, apreciază că soluția dată se bazează pe o împrejurare străină, care nu mai putea fi reluată în raționamentul juridic avut în vedere de instanța de apel pentru pronunțarea soluției.

Totodată, autoarea recursului arată că, așa cum rezultă din motivarea instanței de apel, motivele de apel au fost apreciate ca întemeiate în totalitate sub aspectul încadrării terenurilor în noțiunea de activ supus procedurii reglementate de Legea nr. 346/2004 ceea ce, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la admiterea apelului, astfel cum acesta a fost formulat.

Cu toate acestea, prin reținerea ca întemeiate a motivelor de apel, dar prin pronunțarea unei soluții contrare celor solicitate de autoarea recursului în apel, consideră că hotărârea instanței de apel este și contradictorie, de vreme ce motivele sale de apel au fost socotite întemeiate, dar soluția a fost nefavorabilă, prin reținerea unor aspecte străine, neinvocate de niciuna din părți în apel.

A încadrat aceste critici de nelegalitate, în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, autoarea recursului consideră că decizia instanței de apel încalcă autoritatea de lucru judecat, încadrând critica în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, afirmă că, prin încheierea interlocutorie din 07.06.2016, Tribunalul București a respins în primă instanță excepția lipsei calității sale procesuale active ce fusese invocată de pârâtă, pe motivul potrivit căruia "condiția sesizării instanței de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 346/2004, de asemeni în interiorul duratei contractuale, neregăsindu-se în textul de lege invocat", sens în care, recurenta consideră că această chestiune litigioasă a fost tranșată definitiv de către tribunal, prin încheierea interlocutorie care, nefiind atacată cu apel de niciuna din părți, a dobândit autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C. proc. civ.

Totodată, afirmă că, așa cum este reglementată în prezent, autoritatea de lucru judecat privește atât acele hotărâri prin care se soluționează în fond o cerere de chemare în judecată, cât și acele hotărâri prin care se tranșează o chestiune litigioasă ori o excepție procesuală, adică și cele tranșate prin încheieri interlocutorii, cum este în cazul de față, încheierea din 07.06.2016.

Așa fiind, deși instanța de apel încearcă să argumenteze faptul că soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale active nu o împiedică să considere contrariul, sub pretext că o atare chestiune litigioasă este o chestiune de fond, nu doar o excepție, recurenta afirmă că, în realitate, instanța de apel încalcă flagrant tocmai autoritatea de lucru judecat a acestei încheieri interlocutorii.

Cu alte cuvinte, arată că greșeala săvârșită de către instanța de apel constă în faptul că aceasta tranșează diferit în raport cu încheierea interlocutorie tocmai chestiunea litigioasă privind necesitatea condiției de utilizare a bunului a cărui vânzare se solicită la data introducerii cererii, cu încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii interlocutorii.

Consideră că această încălcare este cu atât mai gravă cu cât prin ea se produce o vătămare dublă recurentei, atât pe tărâm procedural, cât și pe tărâmul dreptului substanțial, de vreme ce dreptul său de a solicita vânzarea activului s-a născut la data formulării cererii de cumpărare, astfel cum a fost acesta reglementat de Legea nr. 346/2004, lege specială în domeniul întreprinderilor mici și mijlocii, iar nu la data introducerii cererii de chemare în judecată, cum, în mod eronat, a apreciat instanța de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta critică soluția instanței de apel privind aplicarea în mod greșit a normelor de drept material incidente, respectiv, a art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, ceea ce atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Susține că interpretarea art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, în sensul că acesta ar institui o condiție în plus, neprevăzută expres de însuși textul de lege (aceea ca activul să fie încă utilizat de reclamantă la data introducerii cererii), are ca efect, în realitate, pe de o parte, introducerea unei condiții în afara legii speciale, iar pe de altă parte, lipsirea de efecte chiar a dispoziției legale edictate tocmai în scopul stimulării întreprinderilor mici și mijlocii sau, mai exact, în scopul desăvârșirii procesului de privatizare din România, declanșat după 1990 și, mai mult, al stimulării proceselor de producție, comerț sau prestări servicii (art. 2 din Legea nr. 346/2004).

Apreciază că, deși instanța de apel reține că, prin hotărârea de fond, tribunalul restrânge în mod nepermis aplicarea legii speciale la terenuri, ca și mijloace fixe sau elemente intrinseci spațiilor comerciale ori unităților de producție utilizate de către întreprinderile mici și mijlocii, astfel cum sunt acestea definite de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 346/2004, fără ca acest lucru să rezulte din vreo dispoziție expresă care să interzică aplicarea legii la aceste categorii de elemente ce făcea obiectul contractelor preexistente, fie de închiriere, fie de locație de gestiune sau de asociere în participațiune (enumerate de art. 12 alin. (1) lit. b), teza I din Legea nr. 346/2004), reținând ca fondată critica din apel, aceasta introduce o condiție nouă, neprevăzută de lege, respectiv necesitatea ca activul să fie încă utilizat de reclamantă la data introducerii cererii.

Față de acest aspect, recurenta arată că interpretarea dată de instanța de apel textului de lege lipsește practic de efecte însăși aplicarea legii, de vreme ce "utilizarea" activului la data introducerii cererii este la dispoziția discreționară a proprietarului, iar dreptul de a cumpăra activul, corelativ obligației legale de a vinde, existentă în sarcina pârâtei, s-a născut anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Ca atare, susține recurenta, în accepțiunea instanței de apel, dacă proprietarul, printr-un abuz de drept, procedează la evacuarea chiriașului, asociatului ori a locatarului din imobilul activ deținut în condițiile stabilite de legea specială, înseamnă că cel îndreptățit la cumpărare, nemaideținând bunul, nu va putea obține niciodată în justiție valorificarea dreptului său reglementat de lege.

În sfârșit, recurenta susține că o astfel de interpretare este contrară principiului de aplicare a legii civile, care statuează că legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte, iar nu în sensul de a nu produce niciunul, aceasta cu atât mai mult cu cât dreptul său, de a beneficia de cumpărarea activului, s-a născut la data de 23.10.2012, când a formulat cererea de cumpărare și când era în derulare contractul de asociere în participațiune, a cărui durată fusese prelungită prin actul adițional din 06.01.2011, până la data de 28.04.2013, astfel încât data formulării cererii de chemare în judecată nu constituie un reper pentru nașterea dreptului subiectiv la cumpărarea activului, cum greșit apreciază instanța de apel.

În același sens, în opinia recurentei, toate acestea conduc la concluzia că procesul de privatizare se referă la elemente exterioare procedurilor judiciare, astfel încât, momentul introducerii unei cereri de chemare în judecată nu poate da naștere unui drept subiectiv, ci acțiunea judiciară este menită să recunoască un drept subiectiv preexistent.

Nu în ultimul rând, autoarea prezentului demers judiciar arată că, prin adăugarea unei condiții neprevăzute expres de legea specială, dedusă din textul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, instanța de apel a încălcat nu numai normele de drept material evocate, ci și dreptul său la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de art. 6 C. proc. civ. și de art. 6 din Legea nr. 304/2004.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483, art. 488 pct. 4, 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., art. 430 C. proc. civ., art. 12, art. 13 din Legea nr. 346/2004, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Legea nr. 304/2004.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 28 septembrie 2020.

La 15 octombrie 2020, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțate în apel.

Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă a fost comunicată recurentei-reclamante la 27 octombrie 2020, așa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 octombrie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. instanța de recurs reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat, pe temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, pronunțându-se asupra unui aspect care nu a fost invocat de niciuna dintre părți în apel.

Referitor la prima critică formulată, Înalta Curte reține că depășirea atribuțiilor "puterii judecătorești" motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., reprezintă o situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat și se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică.

Or, situația evidențiată de recurentă nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, ci vizează nemulțumirea față de soluția pronunțată, ca urmare a luării în analiză, de către instanța de apel, a unor aspecte pe care recurenta consideră că niciuna dintre părți nu le-a invocat. De aceea, susține că analiza în apel s-a efectuat cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor și aplicarea dispozițiilor legale de către instanța de apel nu poate constitui o ingerință în activitatea celorlalte puteri ale statului - legislativă sau executivă (sensul cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), ci constituie un aspect ce dă conținut însăși activității de judecată deșfășurate de instanțele judecătorești, în limitele atribuțiilor lor legale.

Nu poate fi primită nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât controlul judiciar exercitat de instanța de apel a fost realizat cu depășirea limitelor învestirii sale, neregularitate care ar fi condus la încălcarea dispozițiilor art. 477 C. proc. civ.

Art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză chiar dispozițiile legale pe care recurenta le invocă ca fiind incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Totodată, instanța de apel, în virtutea dispozițiilor art. 477 și art. 479 C. proc. civ., este ținută să verifice legalitatea și temeinicia soluției pronunțate și, dând eficiență efectului devolutiv al apelului, să procedeze la analiza celorlalte condiții instituite de lege pentru cumpărarea activului.

În concret, instanța de apel reținând că bunul ce face obiectul contractului de asociere în participațiune poate fi integrat noțiunii de activ, în sensul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, a procedat la analiza celorlalte condiții instituite de lege privind cumpărarea activului și a reținut că nu este îndeplinită condiția privind deținerea bunului de către reclamantă la momentul înstrăinării, întrucât la data formulării cererii de chemare în judecată, apelanta-reclamantă nu mai utiliza bunul.

O atare situație nu excedează limitele investirii instanței de apel, determinate de ceea ce s-a apelat și ceea ce s-a supus judecării în primă instanță, în considerarea efectului devolutiv al apelului, care, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., provoacă o nouă judecată asupra fondului, în cadrul căreia instanța de apel statuează atât în fapt, cât și în drept.

Referitor la critica privind încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, instanța de recurs constată că verificarea unei alte condiții pentru instituirea obligației pârâtei de a vinde activul ce a făcut obiectul contractului de asociere în participațiune, nu reprezintă o încălcare a art. 481 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, nu se poate vorbi de o înrăutățire a situației în propria cale de atac a apelului, față de soluția pronunțată, respectiv instanța de prim control judiciar a respins apelul recurentei, menținând soluția dată de prima instanță.

Examinând în continuare criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, prin decizia pronunțată a încălcat autoritatea de lucru judecat, în raport cu cele reținute în considerentele încheierii din 07.06.2016, instanța supremă constată că acestea nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care se referă la efectul negativ al autorității de lucru judecat, astfel încât criticile urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă motivează că prin încheierea interlocutorie din 07.06.2016, Tribunalul București a respins în primă instanță excepția lipsei calității sale procesuale active ce fusese invocată de pârâtă, sens în care, susține că această chestiune litigioasă a fost tranșată definitiv de către tribunal, prin încheierea interlocutorie care, nefiind atacată cu apel, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Instanța supremă reține că prin decizia atacată, instanța de apel a păstrat soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale active și a reținut că îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea acțiunii reprezintă o chestiune care privește fondul cauzei, iar nu o condiție de exercițiu a acțiunii. În acest cadru, se constată că efectul pozitiv al încheierii interlocutorii din 07.06.2016 nu a fost nesocotit de Curtea de Apel București.

Cu referire la criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care susține că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv, motive străine de cadrul procesual din apel, instanța constată că, recurenta reia criticile ce privesc depășirea limitelor devoluțiunii în apel, la care s-a răspuns deja prin analiza criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, cu privire la critica prin care susține că hotărârea recurată este contradictorie, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie a motivelor de fapt și de drept, ce determină soluția din dispozitiv.

Instanța constată însă întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 12 și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, susținând că, în cauză, instanța de apel introduce o condiție nouă, neprevăzută de legea specială, respectiv necesitatea ca activul să fie utilizat de către reclamantă la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 12 alin. (1), lit. b) Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, "(1) Întreprinderile mici și mijlocii au acces la activele disponibile ale regiilor autonome, societăților/companiilor naționale și societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu respectarea dispozițiilor legale privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, precum și a drepturilor contractuale ale creditorilor ale căror creanțe sunt garantate cu ipotecă, gaj, privilegiu asupra activelor respective sau asupra cărora este instituit sechestru asigurător, în următoarele condiții:b) activele disponibile utilizate de întreprinderile mici și mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locație de gestiune sau a contractului de asociere în participațiune, încheiate cu regiile autonome, societățile/companiile naționale, precum și cu societățile comerciale cu capital majoritar de stat vor fi vândute, la solicitarea locatarului sau asociatului, la prețul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare întocmit de un expert acceptat de părți, după deducerea investițiilor efectuate în activ de către locatar/asociat. În cazul contractelor de locație de gestiune și asociere în participațiune, asociatul/locatarul, întreprindere mică sau mijlocie, poate solicita și încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, în aceleași condiții. În cazul depunerii unei solicitări exprese privind cumpărarea activului sau încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare de către beneficiarii prezentelor dispoziții, care utilizau activul în baza unui contract de închiriere, cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea contractului de închiriere, locatorul nu va putea refuza prelungirea contractului de închiriere cu o perioadă considerată de părți suficientă pentru rezolvarea formalităților legate de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare."

Totodată, reține că, art. 13 din Legea nr. 346/2004 prevede la alin. (1) că, "În contextul prezentei legi, prin active se înțelege unități de producție, subunități, secții, spații comerciale, spații de cazare ori alte bunuri de același gen din patrimoniul unei regii autonome, societăți/companii naționale, precum și al unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, ce pot fi organizate să funcționeze independent."

În raport de considerentele care au fundamentat decizia atacată, instanța de recurs constată că, în procesul de analiză a condițiilor privind procedura de cumpărare a activelor, astfel cum sunt reglementate prin Legea nr. 346/2004, instanța de apel a încălcat prevederile art. 12 din actul normativ menționat, stabilind că activul disponibil trebuie să fie utilizat de către recurenta-reclamantă la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Astfel, Înalta Curte constată că, instanța de apel nu a observat că o asemenea condiție nu este instituită în cuprinsul dispozițiilor legale mai sus citate.

Pe de altă parte, statuând că în speță nu sunt întrunite condițiile înstrăinării activului, întrucât la data formulării cererii de chemare în judecată activul disponibil nu mai era utilizat de către recurenta-reclamantă, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 12 lit. b) din Legea nr. 364/2004, reținând că nu este îndeplinită o condiție pe care textul de lege nu o conține.

Câtă vreme prin prevederile legale menționate, legiuitorul a prevăzut expres condiția referitoare la împrejurarea că la momentul formulării cererii de cumpărare, activul să fie utilizat de către cumpărător, instanța de apel a schimbat această condiție, înlocuind-o cu o altă condiție neprevăzută de lege, aceea ca activul disponibil să fie utilizat de către recurenta-reclamantă la momentul formulării cererii de chemare în judecată, pronunțând decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Față de cele mai sus arătate, constată întemeiate criticile referitoare la greșita aplicare, de către instanța de prim control judiciar, a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 364/2004, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 949A din 30 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.