ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2700/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita, a solicitat:

1) obligarea pârâților la plata de despăgubiri egale cu diferența dintre salariul încasat și salariul ce ar fi trebuit să includă creșterile prevăzute de O.G. nr. 9/2005 și O.U.G. nr. 10/2007, pentru perioada 24.04.2005 - 08.04.2015, în care sunt cuprinse inclusiv creșterile salariale aduse de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 (01.01.2020) și intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 (08.04.2015);

2) actualizarea sumelor de mai sus cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și aplicarea dobânzii legale, justificate pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate și până la plata efectivă a acestor sume;

Prin sentința civilă nr. 198 din 25 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția de necompetență teritorială invocată de către Tribunalului Harghita și, în consecință, s-a declinat competența teritorială de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Bacău, secția civilă, complete specializate pentru soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Harghita a reținut următoarele:

Acțiunea are ca obiect stabilirea corectă a salariului și acordarea unor drepturi bănești salariale cu titlu de diferențe. Așadar, acțiunea se încadrează în sfera jurisdicției muncii, așa cum aceasta este definită la art. 266 din Codul muncii.

Conform acestui text de lege, "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Relevante în acest sens, sunt și prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, care stabilesc că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Articolul 210 din Legea nr. 62/2011 (Legea dialogului social), a completat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, astfel:

"cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar, textul legal anterior menționat a instituit o competență alternativă în cazul salariaților, aceștia putând introduce acțiunea la domiciliul lor sau la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Cu toate acestea, legiuitorul a stabilit la art. 127 din C. proc. civ., o competență specială a instanței, în cazurile în care au fost promovate acțiuni în justiție de către judecători, procurori, asistenți judiciari și grefieri (reclamanta deținând funcția de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Harghita).

Reglementarea cuprinsă în art. 127 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, a avut la bază decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional admițând excepția de neconstituționalitate și constatând că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Prin decizia nr. 7 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 461 din 22 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. și, în consecință, a stabilit că sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță (...)".

Prin decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În motivarea acestei decizii, Curtea a constatat că există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, întrucât instanța din care face parte cumulează competența jurisdicțională cu calitatea de parte în proces. Curtea a reținut că, în urma constatării neconstituționalității sintagmelor menționate la paragraful 46 al deciziei, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumția de constituționalitate, permițând, în mod rezonabil, calificarea noțiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât și instanța de judecată - lato sensu. În aceste condiții, Curtea a avut în vedere că noțiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispozițiilor legale criticate are un caracter restrictiv și nu corespunde cerințelor de imparțialitate obiectivă a instanțelor.

Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) din Constituție și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție.

Și în acest caz, în mod simetric constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. cu privire la conținutul constituțional al normei menționate, Curtea și-a extins controlul, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 la art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sub aspectul sensului constituțional al acestuia.

Astfel, Curtea a reținut că noțiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin sentința civilă nr. 804/2021 din 15 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Curtea de Apel Târgu Mureș și Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Harghita; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat judecata cauzei și s-a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Tribunalul Bacău a constatat că excepția invocată este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a avut calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Harghita, la data sesizării acestei instanțe având calitatea de pensionar.

Din modul de redactare a dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, rezultă că, spre deosebire de ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant (ipoteză în care este obligatoriu ca aceasta să se adreseze unei instanțe de același grad cu instanța competentă din raza unei curți de apel învecinate), în situația în care instanța de judecată are calitatea de pârâtă, reclamantul are dreptul de a opta fie să se judece la instanța competentă potrivit dreptului comun, fie să se judece la o instanță din raza unei curți de apel învecinate.

Acest drept de opțiune rezultă din folosirea verbului "poate", reclamantul fiind cel care decide dacă să se prevaleze sau nu de acest beneficiu acordat de lege. De altfel, această interpretare rezultă chiar din considerentele deciziei Deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (paragraful 47).

În speță, reclamanta a optat să învestească cu soluționarea cererii de chemare în judecată tribunalul pârât, astfel că acesta este competent să judece litigiul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 8 noiembrie 2021.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secția civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă la 18 noiembrie 2020, ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Reclamanta A. a avut calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Tribunalului Harghita, la data sesizării instanței de judecată având calitatea de pensionar, iar la 18 noiembrie 2020 a învestit Tribunalul Harghita cu un litigiu ce are ca obiect raporturile de muncă dintre aceasta și instanța la care și-a desfășurat activitatea.

Potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii", iar conform alin. (2

1

) al aceluiași articol, "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

În speță, Tribunalul Harghita are calitatea de pârât, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor alin. (2

1

) al art. 127 din C. proc. civ., astfel că nu prezintă relevanță calitatea reclamantei A., respectiv aceea de personal auxiliar de specialitate care și-a desfășurat activitatea în cadrul Tribunalului Harghita.

Instanța supremă constată că reclamanta a învestit Tribunalul Harghita cu soluționarea litigiului, instanță competentă, potrivit legii, să soluționeze cauza.

Așa fiind, se reține că aceasta și-a manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (2) raportat la alin. (2

1

) din C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) și (2

1

) din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din celași cod, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secția civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2021.