ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2632/2021

Prin cererea înregistrată la 02 aprilie 2019, pe rolul Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Vulturi S.R.L Tudora la plata sumei de 350.000 RON. Reclamanta nu și-a întemeiat în drept acțiunea. Prin sentința civilă nr. 283 din 27.06.2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., prin care a solicitat modificarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea cererii de chemare în judecată. De asemenea, împotriva aceleași hotărâri, a declarat apel incident pârâta Vulturi S.R.L. prin administrator C., prin care a solicitat modificarea sentinței atacate iar pe fond admiterea excepției nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa calității de reprezentant a reclamantei și a taxei de timbru calculate la valoarea pretențiilor. Prin decizia nr. 371 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a anulat sentința atacată și s-a reținut cauza pentru rejudecare. Totodată, s-a respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Vulturi S.R.L., solicitând casarea hotărârii recurate, admiterea apelului incident formulat de aceasta împotriva sentinței civile nr. 283 din 27 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul admiterii excepției nulității cererii de chemare în judecată și anulării cererii introductive, deoarece a fost formulată de o persoană fără calitate de reprezentant și nici nu s-a achitat, la fond, taxa judiciară de timbru calculată la valoarea pretențiilor. Prin decizia civilă nr. 2431 din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca prematur formulat recursul declarat de pârâtă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 116 din 26 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, la 4 mai 2021, reclamanta A. S.R.L., prin Cabinet Individual de Insolvență B., a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., întrucât nu a comunicat reclamantei, în rejudecare, la ultimul termen, cele 6 chitanțe depuse de pârâtă, pentru a-și formula apărări, decizia pronunțată fiind, astfel, lovită de nulitate. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a subliniat că hotărârea atacată nu este motivată, întrucât instanța de apel nu a analizat argumentele reclamantei invocate prin notele de ședință referitoare la nulitatea operațiunii privind plata invocată de pârâtă. În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel, în analizarea dovezilor de plată a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 70/2015 și art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, operațiunea de plată fiind lovită de nulitate absolută. În continuare, recurenta susține că din interpretarea înscrisurilor depuse la dosar, respectiv declarația administratorului reclamantei, chitanțele depuse de pârâtă, răspunsul ANAF înregistrat sub nr. x din 13 octombrie 2015 și poziția societății pârâte în raport cu ANAF, rezultă caracterul nereal al plății. La 16 iulie 2021, pârâta Vulturi S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 371 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 491 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea apelului incident formulat de aceasta împotriva sentinței civile nr. 283 din 27 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul admiterii excepției nulității cererii de chemare în judecată și anulării cererii introductive. În dezvoltarea motivului de casare recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod greșit a admis apelul formulat de reclamantă și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 2537 alin. (1) C. civ. și art. 784 alin. (5) C. proc. civ. Potrivit recurentei-pârâte efectele înființării popririi de către ANAF au încetat la 12.10.2015, conform declarației administratorului statutar al societății reclamante, care a confirmat încasarea sumei de 35.000 RON. Recurenta-pârâtă precizează că instanța de apel prin hotărârea atacată în mod greșit a respins apelul incident formulat de pârâtă și a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată motivat de faptul că, pe de o parte, acțiunea a fost formulată de administratorul statutar iar, pe de altă parte, nu s-a achitat taxa judiciară de timbru la valoarea pretențiilor. La 16 iulie 2021 pârâta Vulturi S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei. Cauza a fost înregistrată la 21 mai 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021. Înalta Curte, analizând deciziile atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Recursul principal declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 116 din 26 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, este nefondat. Critica recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ., subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Înalta Curte constată că nu este cazul unei atingeri aduse principiului contradictorialității prin hotărârea recurată, măsurile instanței nefiind de natură să suprime dreptul reclamantei de a-și face apărările corespunzătoare. Recurenta se prevalează de regulile instituite prin dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. proc. civ. ce consacră in terminis principiul contradictorialității, potrivit cu care părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, așa încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. De asemenea, potrivit art. 14 alin. (4) din același act normativ, părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocate în cursul procesului de către orice participant la proces, instanța fiind obligată să își întemeieze hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Dispozițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul vizând o singură ipoteză de nulitate și anume, încălcarea formelor procedurale sub condiția producerii unei vătămări. Din prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că nulitatea relativă poate fi invocată numai de către partea interesată, ale cărei interese sunt protejate prin norma încălcată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria sa faptă. Sub imperiul acestui motiv de recurs, reclamanta invocă neregularitatea de ordin procedural legată de necomunicarea înscrisurilor depuse de partea adversă la termenul de judecată la care s-a soluționat acțiunea, după admiterea apelului și anularea sentinței, critici care nu sunt fondate. Verificând hotărârea atacată se reține că cererea reclamantei, care privea obligarea pârâtei la achitarea unui debit rezultat din executarea unei convenții a părților de prestări servicii și execuție de lucrări, a fost respinsă în temeiul dispozițiilor art. 1469 și art. 1670 C. civ., constatându-se executarea de bună-voie a datoriei de către pârâtă. Instanța de apel nu și-a motivat, însă, soluția pe baza înscrisurilor (chitanțe liberatorii) la care face referire recurenta, ci pe forța probantă a declarației autentice date de societatea reclamantă prin administrator în data de 12 octombrie 2015, în sensul recunoașterii stingerii datoriei, prin plățile efectuate de societatea pârâtă, înainte de intrarea în procedura insolvenței (la 28 aprilie 2017). Or, acest înscris a fost invocat de pârâtă încă din etapa procesuală anterioară soluționării apelului, în cadrul recursului înregistrat la Înalta Curte care a fost respins ca prematur, iar apărările privind stingerea debitului prin plata de bună-voie și recunoașterea actului juridic al plății de către reclamantă au fost formulate prin întâmpinarea pârâtei depusă la prima instanță. Regulile instituite prin dispozițiile de procedură statuează că asupra probelor, instanța se pronunță printr-o încheiere care arată faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile care revin părților în legătură cu administrarea lor. Administrarea probelor este guvernată de câteva reguli esențiale: dovezile se administrează în ordinea stabilită de judecător și administrarea se face înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, în fața instanței de judecată sesizate, reguli de procedură respectate de instanța care a pronunțat hotărârea criticată. Astfel, în soluționarea acțiunii, după anularea sentinței, instanța de apel a dispus la termenul de judecată anterior, din 29 ianuarie 2021 completarea probelor prin depunerea înscrisului original de către pârâtă, privind recunoașterea încasării sumelor de bani pretinse în cauză. Dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. reglementează posibilitatea instanței de apel de a dispune completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi în calea de atac. Este de menționat, sub acest aspect și decizia nr. 9/2020 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial nr. 548 din 25 iunie 2020 potrivit cu care în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond ar fi constatat decăderea. Înscrisurile sub semnătură privată au fost propuse de pârâtă la termenul fixat de instanța de apel în acest scop, la 26 martie 2021, fiind încuviințate în condițiile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., întrucât nu conduceau la amânarea judecății, recurenta neputând invoca vătămarea produsă de imposibilitatea administrării dovezii contrare la același termen, întrucât a lipsit de la termenul de judecată, deși fusese citată în mod legal, aspect necontestat în recurs. Nu se poate susține, deci, cu motive pertinente, nulitatea hotărârii, în raport cu condițiile instituite prin dispozițiile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, și criticile recurentei privind omisiunea pronunțării instanței asupra notelor de ședință prin care s-a susținut nulitatea determinată de încălcarea dispozițiilor privind regimul plăților în numerar și a obligației de înregistrare a plăților în contabilitate, respectiv a art. 1 alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 70/2015, precum și a art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, vor fi înlăturate, nefiind cazul unor apărări de natură să conducă la soluția contrară, în sensul ineficacității plății, act juridic cu efectul stingerii obligației debitoarei din raportul juridic obligațional, ci, eventual, de natură să atragă antrenarea altor forme de răspundere specifice, instituite pentru nerespectarea prevederilor legale privind disciplina financiară. Instanța de apel, prin decizia recurată, și-a fundamentat în drept soluția de respingere a acțiunii reclamantei pe dispozițiile art. 1499 C. civ. privind dovada plății, prin orice mijloc de probă. Acest text legal prevede libertatea mijloacelor de probă, norma având valoarea unei norme generale și supletive în materia actului juridic al plății. Motivarea instanței, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. este legală, având în vedere sarcina probei debitorului (pârâta) care a susținut executarea obligației față de reclamantă, conform adagiului "onus probandi incumbit actori", fundament al dispozițiilor procedurale ale art. 249 din C. proc. civ. Astfel, în privința obligației pecuniare erau aplicabile dispozițiile din materia actelor juridice, declarația autentică dată de administratorul statutar al societății reclamante de la data respectivă având puterea doveditoare între părți determinată prin dispozițiile art. 270 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., regulă de probă aplicată de instanța de apel în cauză. Instanța de apel a concluzionat că pârâta a făcut dovada stingerii debitului către reclamantă, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nefiind cazul unei motivări necorespunzătoare a hotărârii atacate. Totodată, în această etapă procesuală a căii extraordinare de atac nu pot fi examinate motivele ce vizează aspectele de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive cu plenitudine de jurisdicție, motiv pentru care vor fi înlăturate. Așadar, contrar criticilor din recurs, instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată. Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 116 din 26 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019. Recursul incident formulat de pârâtă împotriva deciziei nr. 371 din 27 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat. Recursul incident al pârâtei reflectă interesul acesteia de a ieși din pasivitatea procesuală inițial prefigurată, legată de riscul reformării soluției prin exercitarea recursului principal al reclamantei, interes limitat la susținerea excepțiilor valorificate în proces, urmărind respingerea acțiunii ca prescrisă ori anularea acesteia, fără a se mai analiza fondul pretențiilor deduse judecății prin acțiunile introductive, în temeiul art. 248 C. proc. civ. Criticile recurentei-pârâte privind interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor referitoare la întreruperea prescripției extinctive ale art. 2537 alin. (1) C. civ. și art. 784 alin. (5) C. proc. civ., cu consecința greșitei admiteri a apelului reclamantei și a anulării sentinței sunt nefondate. Potrivit art. 784 alin. (5) C. proc. civ. "poprirea întrerupe prescripția nu numai cu privire la creanța poprită, dar și în ceea ce privește creanța pentru acoperirea căreia ea a fost înființată". Instanța de apel în mod just a aplicat dispozițiile legale evocate, motivând că nu a operat prescripția dreptului material la acțiune de 3 ani, în raport cu data scadenței obligației de plată a prețului pentru serviciile prestate instituită prin actul adițional de modificare a convenției părților (1 martie 2016) și data introducerii acțiunii (2 aprilie 2019), avându-se în vedere întreruperea cursului prescripției. Astfel, instanța de apel a reținut efectul intreruptiv al înființării popririi pe conturile pârâtei, de către ANAF - creditoarea reclamantei, pentru obligațiile fiscale ale acesteia din urmă. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a interpretat corect textele legale incidente. Poprirea executorie este o formă de executare silită indirectă, prin care creditorul urmărește sumele de bani pe care o terță persoană le datorează debitorului urmărit și, în mod necesar, presupune un caracter continuu, din moment ce constă în indisponibilizarea sumelor de bani în mâinile terțului debitor al datornicului urmărit și în obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce îi datorează creditorului său, recurenta nefiind în situația de a avansa o dată a ridicării popririi, pentru a se justifica pretinsa eroare din raționamentul instanței de apel asupra întreruperii prescripției. Potrivit dispozițiilor art. 2541 C. civ., privind efectele întreruperii prescripției, dacă întreruperea rezultă din intervenția creditorului efectuată în cadrul executării silite, ca în cazul popririi instituite asupra terțului debitor, prescripția începe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite. Totodată, vocația încasărilor viitoare de a face obiectul urmăririi silite prin poprire este expres reglementată de art. 781 alin. (2) C. proc. civ., iar art. 784 alin. (2) C. proc. civ. prevede că indisponibilizarea se întinde nu doar asupra sumelor ajunse la scadență, ci și asupra celor exigibile în viitor. Prin urmare, în categoria încasărilor viitoare intrau și sumele care au devenit exigibile după înființarea popririi la 26 august 2015, criticile privind lipsa efectului intreruptiv al popririi în raport cu scadența ulterioară a debitului la 1 martie 2016, ori pretinsa confuzie cu suspendarea cursului prescripției nefiind fondate. Pe de altă parte, nu pot fi reținute nici criticile de nelegalitate privind încetarea prescripției, efect al recunoașterii plății datoriei de către reclamantă, avându-se în vedere dispozițiile art. 2537 alin. (1) C. civ., potrivit cu care prescripția se întrerupe și printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, cu consecința că începe să curgă o nouă prescripție. Totodată, motivele privind respingerea apelului incident, în legătură cu soluționarea de către prima instanță a excepției nulității cererii de chemare în judecată, întrucât a fost formulată prin administratorul statutar al societății reclamante și nu s-a achitat taxa judiciară de timbru la valoarea pretențiilor, nu vor fi analizate, întrucât nu sunt decât o reluare a motivelor de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate regulile de drept și nici indicate motivele de nelegalitate. Instanța de prim control judiciar a confirmat raționamentele primei instanțe și a reținut ca argumente în respingerea motivelor de apel ale pârâtei, faptul că lichidatorul judiciar al societății reclamante intrate în procedura insolvenței și-a însușit acțiunea, care în aceste condiții era scutită de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 115 din Legea nr. 85/2014. Simpla reiterare în recurs a apărărilor formulate la instanțele de fond, privind lipsa calității de reprezentant a semnatarului inițial al cererii de chemare în judecată și netimbrarea cererii de chemare în judecată nu reprezintă o motivare a recursului, în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel. Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 371 din 27 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.