ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2545/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția Civilă la 24.08.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Cluj, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună înghețarea cursului de schimb franc elvețian-leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit nr. x/08.022008 la valoarea de la momentul semnării acestuia și să oblige pârâtele la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus-menționat în funcție de cursul de schimb de la data semnării contractului până la încetarea acestuia și la emiterea unui nou grafic de rambursare; să oblige pârâtele la plata către reclamantă a sumelor reprezentând diferența dintre sumele plătite și cele datorate ca urmare a recalculării ratelor prin raportare la cursul de schimb valutar de la momentul semnării contractului, la care se adăugă dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăți până la achitarea acestora; în subsidiar, a solicitat să se constate că pârâtele au încălcat obligațiile legale privind informarea precontractuală și contractuală, realizând operațiunea de publicitate înșelătoare, punând pe piață un produs cu defecte conform legii și să fie obligate pârâtele la plata de despăgubiri pentru încălcarea obligațiilor de mai sus, reprezentând sumele rezultate din diferențele dintre cursul valutar valabil la data fiecărei rate plătite și cursul valutar valabil la momentul încheierii contractului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11208/26.11.2015, Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 644/09.03.2016, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentința civilă nr. 21/07.04.2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, care prin încheierea din 14.10.2016 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Sucursala Cluj și a suspendat judecata cauzei până la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/2016.

Prin încheierea din 11.12.2017, Tribunalul Specializat Cluj a dispus reluarea judecății, iar prin sentința civilă nr. 498/26.03.2018 a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și, în consecință, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în Secțiunea 6 - Rambursare, art. 6.1-6.5 din contractul de credit nr. x/08.02.2008, în măsura în care o obligă pe reclamantă să suporte variațiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb franc elvețian-leu afișat de B.N.R. la data încheierii contractului de credit, acordat în baza Legii nr. 190/1999 cu modificările și completările ulterioare: 1 franc elvețian = 2,2966 RON. În urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, a dispus ca restituirea de către reclamantă a împrumutului către pârâtă, în conformitate cu Secțiunea 6 - Rambursare, art. 6.1-6.5 din contractul de credit nr. x/08.02.2008 să se realizeze după cum urmează: pârâta are obligația de a accepta plata voluntară din partea reclamantei sau, după caz, de a debita oricare cont al reclamantei, utilizând următoarea formulă: suma de rambursat în franci elvețieni conform graficului de rambursare, modificat prin actele adiționale la contractul de credit nr. x/08.02.2008 x 2,2966/rata de schimb leu-franc elvețian stabilită de B.N.R. pentru data scadenței; a obligat pârâta să restituie reclamantei, în RON, utilizând cursul de schimb arătat mai sus, toate sumele de bani percepute în plus și/sau debitate în plus din conturile reclamantei față de sumele pe care aceasta trebuia să le plătească conform formulei de calcul sus-menționate, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit și data rămânerii definitive a hotărârii, la care se adaugă dobânda legală pentru perioada guvernată de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada guvernată de acest din urmă act normativ, calculate de la data plății de către reclamantă a ratelor de credit conținând sumele percepute ca rată de credit excedentară formulei arătate mai sus până la plata integrală a debitului principal.

Prin aceeași sentință, au fost respinse ca rămase fără obiect excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere subsidiar, precum și capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, C. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 375/08.09.2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că instanța de prim control judiciar a evaluat cauza strict în baza hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, raportându-se la statuarea conform căreia "(...) o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care potrivit legii naționale se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare a acestei directive."

Astfel, recurenta a apreciat că instanța de apel, în mod superficial și fără o motivare corespunzătoare, a constatat că art. 6.3 din contractul de credit reflectă norma de drept intern vizând principiul nominalismului monetar, astfel că respectiva clauză este exclusă de la mecanismul de verificare pe fond a caracterului său abuziv prin prisma Legii nr. 193/2000.

Potrivit recurentei, decizia atacată este nelegală, atât timp cât instanța de apel doar a constatat că acea clauză contractuală reflectă o normă de drept intern, fără să intre în evaluarea susținerilor părților cu privire la acest aspect și fără să motiveze în vreun fel de ce apreciază că reflectă o normă internă.

Astfel, a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, totodată, este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a arătat că deși a făcut referire la cauza C-186/16, instanța de apel nu a făcut aplicarea hotărârii pronunțate în această cauză, care la paragraful 28 din considerente prevede că "(...) această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie", iar la paragraful 29 că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare a Directivei 93/13 revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă (...)."

În acest context, autoarea căii de atac a subliniat că, pe de o parte, curtea de apel nu a analizat măsura în care clauza respectivă reflectă principiul nominalismului monetar, iar pe de altă parte nu a verificat îndeplinirea celor două condiții prevăzute de paragraful 28 al hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16, limitându-se la a aplica hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, fără a arăta care sunt motivele pentru care apreciază că aceasta este incidentă în cauză.

În opinia recurentei, nelegalitatea deciziei atacate rezultă și din lipsa verificării, evaluării și motivării de către instanța de apel a fondului așa-zisului principiu al nominalismului monetar, care, în realitate, este o formă de protecție a debitorului împotriva "cămătăriei practicate de bănci".

Astfel, a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii, a încălcat caracterul devolutiv al apelului și a ignorat cadrul procesual stabilit de apelanta-reclamantă, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată și probatoriul administrat în fața primei instanțe, aplicând mecanic hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, fără a arăta motivele pentru care a apreciat că este incidentă în speță.

Recurenta a arătat că instanța de apel a răsturnat raționamentul juridic al primei instanțe, dar și al tuturor instanțelor naționale cu privire la instituțiile juridice aplicabile litigiilor de genul celui dedus judecații, apreciind, ca urmare a unei interpretări forțate a hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, că respectivului contract de credit i se aplică doar principiul nominalismului monetar, nu și legislația în materia protecției consumatorului, astfel că nu se mai impune analiza celorlalte condiții subsecvente ale caracterului abuziv al clauzelor reclamate.

Or, procedând astfel, în opinia recurentei instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a ignorat probatoriul administrat în fața primei instanțe și nu a procedat la rejudecarea fondului, în limitele stabilite expres sau implicit prin cererea de apel.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în contra celor reținute de curtea de apel, în speță nu este aplicabil principiul nominalismului monetar.

Astfel, a evocat dispozițiile art. 1578 și 1579 din C. civ. de la 1864 și a subliniat că, începând cu 22.04.1867, când leul a fost declarat prin lege moneda națională a României, leul românesc a devenit singura "specie" aflătoare în curs pe teritoriul României, plățile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în RON; așadar, în caz de fluctuație a "prețului" monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22.04.1867 în monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

Prin urmare, a arătat că "denominarea" sau conversia creditelor din valută în RON este enunțată de mai mult de 150 de ani, chiar de textele care reglementează nominalismul monetar, astfel că a pretinde că este interzisă conversia, întrucât s-ar opune principiul nominalismului monetar, este lipsit de logică juridică.

De altfel, a apreciat că este lipsit de logică juridică să fie reținută și aplicabilitatea, în favoarea creditorului, a acestui text de lege, într-un litigiu în care se cere conversia în RON a unui credit contractat în franci elvețieni, în condițiile în care consumatorii au primit în mod aparent un credit în franci elvețieni, de vreme ce, în realitate, băncile nici nu dețineau o astfel de monedă, care este una de depozit și de tezaurizare.

A mai arătat recurenta că atât art. 1578, cât și art. 1579 din C. civ. de la 1864 sunt incluse în capitolul dedicat contractului de împrumut, iar contractul de credit bancar este, în linii mari, o specie de contract de împrumut, care generează însă un complex de obligații reciproce ale părților sau ale participanților la grupul de contracte, ceea ce îl face diferit de contractul de împrumut clasic și, în plus, în măsura în care împrumutatul sau garantul este o persoană fizică ce nu acționează în exercițiul profesiei sale, este supus legislației protecției consumatorilor, care înlătură aproape în totalitate de la aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la contractul de împrumut.

În acest context, a subliniat că este lipsită de temei susținerea conform căreia nominalismul monetar acționează exclusiv în favoarea creditorului, permițându-i acestuia să lase în sarcina debitorului tot riscul hipervalorizării monedei contractului.

A susținut autoarea căii de atac că normele vizând nominalismul monetar sunt unele supletive, care nu se impun părților, ci sunt menite să suplinească voința lor. Or, conform art. 3 alin. (1) din Lege nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului abuziv, o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziții legale sau norme administrative obligatorii.

În opinia recurentei, rațiunea textului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este aceea că astfel de contracte forțate nu depind de voința niciuneia dintre părți, astfel că nu este posibil un abuz de putere economică al profesionistului.

Prin urmare, a subliniat că în condițiile în care principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, el nu intră sub incidența și nici în înțelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", astfel că o clauză care vizează riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar, poate să fie supusă analizei din perspectiva caracterului ei abuziv.

În continuare, autoarea căii de atac a evocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în opinia sa, se opune interpretării date de instanța de apel principiului nominalismului monetar și deturnării sensului său real și a expus ample considerații teoretice cu privire la libertatea de a contracta și contractele de adeziune, subliniind că, într-adevăr, contractul are putere de lege între părți, însă este legitim câtă vreme nu acoperă un abuz, nu încalcă ordinea publică și cerințele bunelor moravuri și este conform cu echitatea.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 18.01.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, arătând, în esență, că în mod corect a respins instanța de apel capătul de cerere privind stabilirea ratelor contractuale la cursul de schimb franc elvețian-leu din momentul încheierii contractului de credit, constatând că, în speță, este incident principiul nominalismului monetar, atât timp cât, astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de credit și din graficul de rambursare, plata ratelor lunare urma să se facă în valuta în care a fost acordat creditul.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să-și expună punctul de vedere asupra raportului; numai autoarea căii de atac și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 06.10.2021, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de recurs, deși încadrat de autoarea căii de atac în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se circumscrie celei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aduce în dezbatere pretinsa încălcare de către instanța de apel a normelor de procedură în apel, respectiv a prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Cu acest temei, recurenta a arătat că instanța de prim control judiciar a depășit limitele învestirii sale, stabilite prin cererea de apel și care, în raport cu efectul devolutiv al apelului, impunea reanalizarea cauzei sub toate aspectele și nu doar în raport cu hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-81/19.

Aceste critici sunt nefondate.

Examenul cererii de apel și al deciziei recurate permite instanței supreme să observe că toată construcția raționamentului intimatei din apel este fundamentată, în principal, pe chestiunea litigioasă dedusă judecății în recurs, respectiv pe incidența principiului nominalismului monetar în contractul încheiat de părți și a cazului de excludere a clauzei contractuale de la analiza caracterului abuziv prevăzut de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și, în subsidiar, pe lipsa caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

În argumentarea criticii esențiale din apel, intimata (atunci apelantă), a susținut că principiul nominalismului se aplică și contractelor de împrumut încheiate în monedă străină, aspect care în primă instanță a fost înlăturat, că prin clauza de risc valutar se transpunea principiul nominalismului monetar în contract și că ipoteza de excludere de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplica și în situația normelor supletive.

Pe aceste premise, instanța de apel, în acord cu art. 477 și art. 479 C. proc. civ., a reanalizat cauza și a constatat că principiul enunțat este aplicabil în contractul din litigiu și că ipoteza de excludere invocată în calea de atac devolutivă este incidentă. Totodată, raportat la aceste concluzii, a stabilit că verificarea caracterului abuziv al clauzei nu mai poate fi efectuată.

În expunerea considerentelor care au condus instanța de prim control judiciar la concluzia că prevederea contractuală în litigiu este exclusă de la controlul caracterului abuziv, aceasta a interpretat dispozițiile legale incidente în problema de drept dedusă judecății, invocate de altfel și de apelantă, într-adevăr, coroborându-le cu decizia sus-menționată a Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu alte hotărâri apreciate ca relevante pentru dezlegarea acestei chestiuni litigioase în apel.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel ar fi soluționat sau ar fi statuat asupra unor elemente care nu au fost invocate în apel sau că soluționarea căii de atac devolutive s-a realizat numai în raport cu interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, cât timp aceste aspecte fuseseră deduse judecății în etapa procesuală anterioară.

Așadar, la judecarea cauzei instanța de prim control judiciar a avut în vedere și a respectat dispozițiile de procedură referitoare la limitele învestirii, răspunzând argumentelor părților supuse analizei în apel referitoare la aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar și la înlăturarea clauzei de risc valutar de la cenzura instanței de judecată.

Neparcurgerea următoarei etape de verificare a caracterului abuziv al clauzei nu poate semnifica o neexaminare a cauzei în acord cu caracterul devolutiv al apelului, atât timp cât instanța de prim control judiciar a motivat soluția pronunțată, în sensul că incidența în cauză a ipotezei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 excludea analiza caracterului abuziv al cauzei de risc valutar.

În concluzie, acțiunea reclamantei a fost examinată în limitele stabilite prin motivele de apel, astfel că nu se poate reține, din această perspectivă, încălcarea regulilor de procedură sesizate.

Un alt motiv de recurs vizează lipsa motivării hotărârii în ceea ce privește principiul nominalismului și aplicarea acestuia în speță.

În argumentare, recurenta a susținut astfel că instanța de apel nu a analizat și evaluat principiul nominalismului în clauza de risc valutar și nici cele două condiții impuse de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

A mai susținut că aceeași instanță nu a motivat raționamentul pentru care a înlăturat considerentele primei instanțe care a reținut inaplicabilitatea acestui principiu în cauză și nici nu a analizat cauza sub toate aspectele.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Cu privire la prima critică sesizată, Înalta Curte reține că instanța de apel, constatând întemeiate criticile intimatei, apelantă în etapa procesuală anterioară, privind principiul nominalismului și apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a tras concluzia că prevederea contractuală nu mai poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

În acest sens, în prezentarea raționamentului său juridic care a condus spre soluția dată, curtea de apel, pornind de la analiza textului de lege ce consacră principiul nominalismului monetar, a prezentat argumentat motivele pentru care acesta se aplică și contractului de împrumut acordat în valută, cum este cazul în speță și pentru care acesta se reflectă în clauza de risc valutar, oferind o motivare de substanță în acest sens.

Examinarea deciziei atacate relevă că instanța de apel a argumentat incidența celor două condiții legale a căror întrunire a determinat înlăturarea clauzei deduse judecății de la analiza caracterului abuziv și a prezentat motivele pentru care a înlăturat raționamentul primei instanțe.

Următoarele chestiuni criticate, integrate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita aplicare, în calea de atac devolutivă, a normelor de drept material pe baza cărora instanța de apel și-a fundamentat decizia, precum și a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Un prim aspect s-a referit la interpretarea greșită a art. 1.578 C. civ. din perspectiva neaplicării principiului nominalismului monetar în contractul de împrumut încheiat cu intimata, întemeiat pe faptul că prevederile legale reglementează numai ipoteza contractelor de împrumut încheiate în moneda națională, nu și în cea străină, cum este cazul de față.

Această critică este nefondată, interpretarea instanței de apel fiind cea corectă.

Astfel, contractul de credit ipotecar a fost încheiat la 08.02.2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de Legea nr. 193/2000.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. din 1864, privind împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Conform dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, "Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Din interpretarea acestui text legal rezultă că un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care le-ar putea suferi moneda respectivă pe piața valutară.

Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumație, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste prevederi legale devin aplicabile și în privința contractelor încheiate între consumatori și un profesioniști.

Totodată, norma legală enunțată nu vizează, în mod necesar, numai moneda națională, întrucât, în lipsa unei distincții, în funcție de moneda în care s-a acordat împrumutul, norma menționată se aplică prin analogie și în cadrul contractelor de credit încheiate în monedă străină, asemenea contractelor de credit încheiate în monedă națională.

În acest sens sunt și considerentele deciziei nr. 62/2017 pronunțate de Curtea Constituțională, general obligatorii în acord cu prevederile art. 147 din Constituție, prin care s-a reținut că regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație este înscrisă în art. 1584 din C. civ. din 1865, respectiv în art. 2.158 alin. (1) teza a II-a din noul C. civ., care consacră obligația împrumutatului de a restitui aceeași sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce, în doctrină, a fost numit principiul nominalismului. De asemenea s-a constatat că această dispoziție legală are caracter supletiv, astfel că părțile, prin acordul lor de voință manifestat în acest sens, au posibilitatea să deroge de la acest principiu. În paragraful nr. 38 al aceleiași decizii s-a stabilit că, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, iar clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede, comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Totodată, s-a statuat că în cazul în care contractul nu cuprinde clauze derogatorii de la aceste principiu, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1.578 din C. civ. din 1864.

Pornind de la considerentele expuse și analizând clauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că aceasta reflectă principiul nominalismului monetar, întrucât, față de natura contractului de împrumut și de modul de redactare a clauzei, obligația de a restitui împrumutul în aceeași monedă, așa cum este aceasta reglementată de art. 1.578 C. civ., a fost preluată în contractul încheiat, deși, în temeiul caracterului supletiv al normei, părțile ar fi putut deroga de la aceasta.

Pe cale de consecință, în mod judicios, instanța de apel a reținut că principiul nominalismului monetar este incident și în cazul contractelor de credit încheiate între profesioniști și consumatori în monedă străină guvernate de legea română și, pe cale de consecință, în lipsa unei clauze derogatorii, și în contractul încheiat între părți.

Un alt set de critici invocate de recurentă se referă la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește condițiile prevăzute de acest text de lege pentru ipoteza de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzei.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind preluată în legislația națională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

De aceea, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare a acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive și impunând, în temeiul principiului aplicării uniforme și al celui al egalității, ca o noțiune din dreptul comunitar să primească pe întreg teritoriul Uniunii Europene "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (cauza C-279/12 Fish Legal și Shirlay, pct. 42).

Altfel spus, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența acestei curți.

Asupra art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în exercitarea competenței potrivit art. 267 din T.F.U.E., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că acesta instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE a fost justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între drepturile și obligațiilor părților la anumite contracte (cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfaleneV, pct. 28 și cauza C-51/17 OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Prin hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, care, pentru considerentele expuse mai sus, se impun în prezenta cauză, chiar dacă aceasta a survenit ulterior soluționării cauzei în primă instanță, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, potrivit celui de-al treisprezecelea considerent al acesteia, și normele supletive, întrucât textul enunțat nu face distincție între, pe de o parte, prevederile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Totodată, a statuat că este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directiva indicată, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărâre).

Prin urmare, aria de excludere din domeniul de aplicare a Directivei nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, vizează nu doar clauzele care reflectă prevederile imperative ale legislației naționale, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

În speță, așa cum s-a reținut anterior, clauzele contractuale al căror caracter abuziv se solicită a se constata reflectă prevederile art. 1578 alin. (4) C. civ. care consacră principiul nominalismului monetar și care reprezintă o dispoziție de drept intern de natură supletivă.

În aceste condiții, verificând condițiile prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 prin prisma interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sub acest aspect, enunțate mai sus, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a reținut întrunirea lor și a stabilit că prevederea contractuală dedusă judecății este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, câtă vreme, așa cum s-a reținut anterior, clauza de risc valutar reflectă o dispoziție supletivă din dreptul intern, art. 1578 alin. (4) C. civ., de la care părțile nu au derogat.

Așa fiind, critica recurentei este nefondată, decizia instanței de apel demonstrând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Nici argumentele autoarei căii de atac privind interpretarea greșită de către instanța de apel a hotărârilor reținute la soluționarea căii de atac devolutive nu pot fi reținute, atât timp cât acestea, așa cum rezultă din considerentele expuse mai sus, au fost transpuse în cauza dedusă judecății în acord cu interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pe cale de consecință, criticile recurentei se cuvine a fi înlăturate.

Cu privire la celelalte critici formulate de recurentă prin memoriul său de recurs, Înalta Curte constată că acestea vizează analiza condițiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale, analiză care, așa cum s-a arătat anterior, s-ar fi putut realiza numai în condițiile în care nu s-ar fi stabilit că aceasta nu intră în domeniul de aplicare a directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Or, cum asupra acestei de urmă chestiuni, s-a reținut legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel în sensul incidenței ipotezei de excludere prevăzut de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/200, Înalta Curte reține că verificarea acestor critici nu mai poate fi efectuată.

Prin urmare, constatând că nici argumentele recurentei subsumate ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 375/08.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.