ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2437/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța în data de 19 mai 2016, sub nr. x/2016, și apoi declinată în favoarea Tribunalului Constanța, astfel cum a fost modificată la termenul din 19 iunie 2019, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 281.291,56 de RON reprezentând lipsa de folosință a autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, pentru perioada 07.09.2014 și până în prezent, reprezentând contravaloarea ratelor de leasing plătite, precum și a sumei de 26.100 de RON reprezentând impozitele locale plătite în perioada 2014-2015, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitelor, precum și cheltuielile de judecată legate de proces. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea asigurătorului la plata sumei de 240.793,40 de RON reprezentând echivalentul închirierii unei mașini similare celei asigurate, sumă la care se adaugă 26.100 de RON reprezentând impozitele locale plătite în perioada 2014-2015 și dobânda legală aferentă obligațiilor principale.

În drept, a invocat prevederile art. 1350 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1163/28.06.2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea modificată, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Societatea A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 53 din 26 februarie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1163/28.06.2019 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 53 din 26 februarie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal reclamanta Societatea A. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Astfel, decizia recurată este contradictorie deoarece mai întâi se arată că ar fi "întemeiată critica reclamantei cu privire la aprecierea primei instanțe, potrivit căreia suma pretinsă prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este exclusă explicit de la despăgubire, prin clauza instituită prin art. 7.2.2. pct. (Vi) ...".

Cu toate acestea, în paragraful imediat următor se arată că, în realitate, prejudiciul invocat de reclamantă ar fi datorat unei pierderi de venit ca urmare a întreruperii folosirii bunurilor, din moment ce se invocă faptul că bunul a trebuit să fie înlocuit cu altul, luat în leasing, prejudiciul cauzat prin fapta culpabilă a asigurătorului, în condițiile art. 1350 din C. civ., trebuind să fie reparat integral.

Prin urmare, a opinat recurenta, mai întâi instanța de apel îmbrățișează argumentul său, pentru ca mai apoi să rețină faptul că, în realitate, sumele solicitate reprezintă "pierderi de venit", adică tot lucrum cessans, așa cum de altfel reținuse și prima instanță.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a susținut că este vorba despre un raționament contradictoriu, care trebuie îndreptat pe calea recursului, urmând ca instanța de recurs să valideze interpretarea corectă sub acest aspect, în sensul că pretențiile solicitate reprezintă daune-interese compensatorii, respectiv damnum emergens, necesare acoperirii cheltuielilor, pe care recurenta a fost nevoită să le susțină ca urmare a faptei ilicite contractuale a părții adverse, fapta ilicită constând în plata cu întârziere a indemnizației de despăgubire.

Recurenta-reclamantă a invocat jurisprudența Înaltei Curți în legătură cu această problemă de drept, indicând decizia nr. 282/30.01.2015 și decizia nr. 1731/15.10.2019 (pronunțată în dosarul nr. x/2016).

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a normelor substanțiale referitoare la răspunderea civilă contractuală, respectiv la principiul reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, instanța de apel a ignorat parcursul cronologic al evenimentelor, precum și argumentele părții reclamante care făceau trimitere la situația asigurărilor RCA. Din aceasta perspectivă, a susținut recurenta, dacă instanța ar fi interpretat principiul eadem ratio în situația asigurărilor RCA, atunci ar fi observat că situația de fapt incidentă în speță a fost reglementată în mod expres de către legiuitor.

Recurenta a arătat că în art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 26 din Norma nr. 26/2016 privind asigurările auto din România se prevede în mod expres că asigurătorul RCA achită și prejudiciile constând în contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a acestuia, pe baza opțiunii asiguratului. De asemenea, în cadrul celor două acte normative sunt prevăzute și principalele criterii de despăgubire, iar în art. 26 alin. (2) din Norme se menționează neechivoc faptul că perioada maximă pentru calcularea lipsei de folosință poate fi și perioada cuprinsă între data constatării avariilor și data înaintării ofertei de despăgubire, în situația daunei totale economice.

Pe cale de consecință, în cadrul asigurărilor RCA se observă că legiuitorul, în mod expres, a validat legătura de cauzalitate dintre neplata indemnizației de despăgubire la termen, inclusiv în cazul daunei totale, stabilind atât criteriile pentru plata lipsei de folosință, cât și perioada în care aceasta poate fi solicitată.

Or, atât timp cât un asigurător RCA, care primește o primă de asigurare infinit mai mică decât unul CASCO, este obligat prin lege să achite și contravaloarea lipsei de folosință, inclusiv în cazul neachitarii la termen a indemnizației de despăgubire în situația daunei economice totale, recurenta opinează că nu există niciun argument pentru ca asigurătorul CASCO să beneficieze de un tratament preferențial atât timp cât plata indemnizației de reparații sau a despăgubirii pentru dauna economică totală, reprezintă obligațiile principale, esențiale, ale acelui asigurător.

Recurenta-reclamantă a susținut că paralela cu legislația asigurărilor RCA este extrem de importantă întrucât ea nu face altceva decât să sublinieze că legiuitorul a validat prin lege, în mod expres, legătura de cauzalitate, adică acel element apreciat ca nefiind îndeplinit de către instanța de apel în cauza pendinte.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că instanța de fond a ignorat situația de fapt derulată în mod cronologic, subliniind, din această perspectivă, că numai în cadrul dosarului nr. x/2015, prin hotărârea definitivă reprezentată de decizia civilă din data de 25 mai 2018, s-a stabilit că este vorba de daună economică totală. Prin urmare, până în acel moment, reprezentarea societății reclamante a fost aceea că se regăsea în fața unor avarii ce puteau fi reparate, nicidecum în fața unei daune economice totale.

Mai mult, instanța de apel a ignorat chiar și conținutul expres al contractului de asigurare CASCO încheiat între părți, din Condițiile generale contractuale rezultând faptul că există o distincție vădită între noțiunile de avarii parțiale, dauna tehnică totală și daună economică totală.

Pe cale de consecință, în raport cu aceste argumente, recurenta a susținut că devine evident faptul că a existat o legătură de cauzalitate între neinstrumentarea dosarului de daună timp de 4 ani, cu consecința, în primul rând, a neclarificării situației autoturismului, iar mai apoi, a neplății despăgubirii cuvenite pentru dauna economică totală constatată judiciar, și necesitatea asigurării de către reclamantă a folosinței unui alt autoturism pentru activitățile curente ale societății.

A arătat recurenta că a făcut pe deplin dovada îndeplinirii și a acestui element al răspunderii civile contractuale, în raport cu situația de fapt incidentă, fiind astfel îndreptățită să pretindă lipsa de folosință a autoturismului avariat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce succed.

Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1350 din C. civ., învestind instanța de judecată cu o acțiune în răspundere contractuală, sub forma obligării pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a autovehiculului asigurat ca urmare a neplății la termen a indemnizației de asigurare.

În cadrul recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Întrucât criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează în fapt lipsa considerentelor deciziei recurate cu privire la reproșurile formulate de reclamantă prin cererea de apel referitor la maniera în care prima instanță a apreciat asupra riscurilor asigurate, cu trimitere la art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 26 din Norma A.S.F. nr. 26/2016 privind asigurările auto din Romania (în realitate, Norma nr. 39/2016), acestea vor fi analizate de instanța de recurs în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile părții vizând, în realitate, una dintre ipotezele reglementate de legiuitor, și anume lipsa considerentelor pe acest aspect.

Înalta Curte constată întemeiate criticile recurentei prin raportare la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat va fi analizat, pe de o parte, din perspectiva considerentelor contradictorii conținute de decizia atacată cu privire la vocația reclamantei de a pretinde daune-interese compensatorii sub forma lipsei de folosință a autoturismului avariat, prin raportare la clauzele contractului de asigurare. Pe de altă parte, analiza se va grefa și pe faptul că instanța de apel nu a motivat decizia atacată în ceea ce privește critica părții reclamante vizând aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului sub forma lipsei de folosință a bunului asigurat, cu referire la art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 și la art. 26 din Norma A.S.F. nr. 39/2016 privind asigurările auto din Romania.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii. O astfel de situație se întâlnește atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Astfel, deși instanța de apel a reținut ca fiind întemeiată critica reclamantei cu privire la aprecierea primei instanțe, potrivit căreia suma pretinsă prin acțiunea ce face obiectul dosarului pendinte este exclusă explicit de la despăgubire prin clauza instituită prin art. 7.2.2 punctul (Vi) din Condițiile generale de asigurare pentru persoane juridice, anexă la Polița de asigurare facultativă a autovehiculelor seria x/18.11.2013, clauză potrivit căreia "B. S.A. nu acordă despăgubiri pentru prejudicii indirecte, altele decât cele acoperite în mod expres în baza Poliței, cum ar fi (...) pierderile de venit/profit ca urmare a întreruperii folosirii bunurilor", ulterior, tot instanța concluzionează că, în realitate, prejudiciul reclamat ar fi datorat tocmai unei pierderi de venit ca urmare a întreruperii folosirii bunurilor.

Este fondată și critica recurentei potrivit căreia prima instanță de control judiciar nu a motivat hotărârea atacată, deși prin cererea de apel au fost formulate critici punctuale în această privință, și prin raportare la prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 26 din Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, conform cărora asigurătorul RCA acoperă și prejudiciile reprezentate de lipsa de folosință a vehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opțiunii persoanei prejudiciate, fiind prevăzute criteriile în funcție de care se determină cuantumul unui astfel de prejudiciu, societatea reclamantă susținând că, dacă instanța de judecată s-ar fi aplecat asupra interpretării eadem ratio cu situația asigurărilor RCA, ar fi observat că situația de fapt incidentă în speță este reglementată fără echivoc de legiuitor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Așadar, motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a procedat la analiza unor critici însemnate ale societății reclamante formulate în calea de atac apelului, motiv pentru care, în lipsa unei devoluări totale a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunțate în apel.

Raportat la aceste dispoziții normative, care obligă instanța de judecată la expunerea în mod clar și logic a argumentelor care au fundamentat soluția adoptată, Înalta Curte le reține incidența cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor, pe de o parte, și la nemotivarea deciziei, pe de altă parte, vicii care atrag casarea deciziei atacate, ca urmare a încălcării exigențelor menționate.

Pentru considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 501 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 53 din 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Constatând că nu se pune, în acest moment, problema acordării cheltuielilor de judecată, acestea urmând să fie avute în vedere de instanța de rejudecare,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 53 din 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.