ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 707/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

La 24.09.2018 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., prin care s-a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 60.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând prima de asigurare, potrivit poliței de asigurare de accidente C. nr. x privind asigurarea de accidente a personalului M.A.P.N., precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 actualizată, art. 969 și urm. din C. civ. de la 1864, art. 1350 si urm. din C. civ. adoptat prin legea nr. 287/2009.

Prin sentința civilă nr. 1161 din 27 iunie 2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a Civila a respins acțiunea, precum și cererea reclamantului de obligare a pârâtei la cheltuieli de judecată (contravaloarea taxei judiciare de timbru), ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si Fiscal.

Prin decizia civilă nr. 35 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul reclamatului.

Împotriva acestei decizii, la 9 iunie 2020, a declarat recurs reclamantul, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la decizia instanței de apel, recurentul-reclamant a invocat faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 76 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 1266, art. 2200 alin. (1) C. civ.

Recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile indicate, reținând că, anterior încheierii contractului de achiziție publică, intimata-pârâtă a solicitat clarificări/precizări beneficiarului asigurării, MAPN-UM 01020, sens în care acesta a emis documentul intitulat clarificări nr. 4, în cuprinsul căruia riscul al IV-lea de la punctul II.3 din caietul de sarcini este definit astfel:

"minim 60.000 euro pentru îmbolnăviri pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă care au ca rezultat orice mutilări sau defecte fizice și ireversibile ori vătămări corporale/afecțiuni ce pot fi stabilite în mod obiectiv".

Totodată, recurentul susține că, tot din cauza acestei interpretări greșite a dispozițiilor legale, s-a reținut de către instanța de apel că, în mod corect, instanța de fond a stabilit voința reală a părților poliței de asigurare, concluzia neechivocă fiind că beneficiază de despăgubirea în valoare de minim 60.000 euro, stipulată la punctul 4 al poliței, doar persoanele care prezintă afecțiuni încadrabile într-un grad de invaliditate ce determină o incapacitate adaptivă de cel puțin 50%, nu de 30%, cum este cazul reclamantului.

Susține recurentul că instanța de apel a reținut că și-a întemeiat pretențiile pe art. 4 pct. 4 din polița de asigurare, însă litigiul dintre părți este generat de interpretarea clauzei înscrise la poziția III pct. 4 din polița de asigurare de viață - C. nr. x din 28.07.2016.

Astfel, susține recurentul că acest eveniment ce a cauzat vătămarea corporală a militarilor români este considerat accident de muncă, întrucât s-a produs în timpul și din cauza îndeplinirii sarcinilor de serviciu, în contextul unei misiuni ordonate, neputându-se reține culpa militarilor, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 lit. g) din Legea nr. 319/2006, conform căruia accidentul de muncă constă în vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de muncă cel puțin trei zile calendaristice, invaliditate și deces. De asemenea, este considerat accident de muncă și în considerarea dispozițiilor prevăzute de art. 73 alin. (1) lit. v) din S.S.M. -1/208 cu privire la instrucțiuni privind organizarea și desfășurarea activității de securitate și sănătate în muncă în armata României.

Mai arată recurentul că, în sensul art. 5 lit. g) din Legea nr. 319/2006, este accident de muncă accidentul suferit de personalul armatei, ca urmare a desfășurării oricăror acțiuni de luptă, în baza unor acorduri, memorandumuri, înțelegeri încheiate de M.A.P.N., dacă sunt respectate toate reglementările și procedurile de operare convenite de părți și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului.

În continuare, recurentul învederează că, în polița de asigurare, privitor la riscurile asigurate, se prevede o indemnizație de 60.000 euro pentru "îmbolnăvire în timpul și din cauza acțiunilor de luptă, care au ca rezultat mutilări sau defecte fizice ireversibile ori vătămări corporale/afecțiuni ce pot fi stabilite în mod obiectiv".

La lit. D) din condițiile particulare de asigurare se arată (pct. D.4 - pag. 4) că "indemnizația pentru îmbolnăvire, răniri pe timpul și din cauza acțiunilor de luptă, procesul de pregătire pentru luptă și îndeplinirii sarcinilor pe timpul serviciului care au ca rezultat clauzele de invaliditate I sau II sau invaliditate III".

Apreciază recurentul că gradul de invaliditate, astfel cum este clasificat în H.G. nr. 56/2012, la care face trimitere pârâta prin apărări, se referă doar la riscul asigurat la punctele B.l și B.2 din poliță. Totodată, susține că apărarea pârâtei, însușită de instanțele anterioare, în sensul că un atare risc asigurat nu există, întrucât vătămarea corporală trebuie să fie rezultatul unei îmbolnăviri, nu poate fi primită, întrucât ea este rezultatul unei interpretări gramaticale greșite, în polița de asigurare fiind enumerate drept riscuri îmbolnăvirea ce are ca rezultat mutilarea sau defecte fizice ireversibile, ori vătămarea corporală ce poate fi stabilită în mod obiectiv, conjuncția disjunctivă "ori" făcând legătura în frază între îmbolnăvire și vătămare, acestea fiind riscurile alternativ asigurate, iar nu între rezultatele îmbolnăvirii, art. 5.1 din condițiile de asigurare făcând o mai bună exprimare logico-gramaticală a riscurilor asigurate și confirmând susținerea reclamantului:

Conchide recurentul că este dovedit că reclamantul a suferit o vătămare corporală în timpul unei misiuni militare, risc asigurat, iar pentru acoperirea unor astfel de prejudicii a fost încheiată polița de asigurare de viață de grup, ce are drept beneficiari, în conformitate cu prevederile 2199 C. civ., un număr de 90 de militari.

În opinia recurentului, clarificările legate de riscul asigurat (clarificări nr. 4 - dosar fond), în baza cărora instanța a respins cererea de chemare în judecată, care fac trimitere la "afecțiuni încadrabile într-un grad de invaliditate ce determină o incapacitate adaptivă de cel puțin 50%" nu pot produce efecte prin raportare la prevederile art. 2200 alin. (1) C. civ.

Din dispozițiile art. 2200 alin. (1) C. civ. rezultă, susține recurentul, legat de contractul de asigurare, că acesta are un caracter consensual, însă, pentru a fi dovedit, legiuitorul cere forma scrisă. Înscrisul ce emană de la asigurător, intitulat clarificări, chiar în condițiile în care a fost înscris în anunțul de demarare a procedurii de achiziție publică de către M.A.P.N., nu poate fi reținut față de prevederile art. 2200 alin. (1) C. civ., fiind un înscris anterior încheierii poliței de asigurare, dar care nu a fost inserat în cuprinsul condițiilor generale sau particulare ale poliței de asigurare, acestea din urmă fiind înscrisurile ce reglementează relația contractuală dintre asigurat și asigurător.

Pe fond, recurentul apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, intimata-pârâtă fiind obligată, potrivit contractului și art. 50 din Legea nr. 136/1995 actualizată, la plata primei de asigurare, a despăgubirilor civile și a beneficiului nerealizat, astfel cum sunt dovedite, pârâta trebuind să își respecte obligațiile contractuale, potrivit art. 969, 970 C. civ. de la 1864.

Totodată, arată că, prin prisma dispozițiilor art. 1073 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 289/2009, care stabilesc dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației debitorului său, lucru posibil întotdeauna în cazul obligațiilor de plată a unei sume de bani, condițiile sunt îndeplinite.

Recurentul-reclamant nu a precizat dacă este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte, la 22 iulie 2020 (dosar recurs).

La 24 august 2020, pârâta B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentul-reclamant și-a exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport, prin care arată că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) din același cod prevede că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Instanța supremă constată că recurentul-reclamant a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentului prezentate de acesta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Astfel, departe de a aduce critici relative la raționamentul instanței de apel, recurentul reia integral argumentele deja prezentate primei instanțe de control judiciar privind obiectul cererii de chemare în judecată, interpretarea clauzei înscrisă la art. III pct. 4, stabilirea gradului de infirmitate și valoarea probatorie a înscrisului intitulat "clarificări" și asupra cărora a primit o soluție din partea acestei instanțe.

În esență, instanța de apel învestită cu problema de drept constând în interpretarea unei clauze contractuale, a făcut aplicarea art. 1266 C. civ., reținând că voința reală a părților rezultă și din documentele care au stat la baza încheierii acordului-cadru de servicii (propunere tehnică, propunere financiară, caiet de sarcini), câtă vreme contractul în litigiu a fost încheiat în condițiile O.U.G. nr. 34/2006. Or, recurentul, prin memoriul de recurs, se limitează la a reitera susținerea că art. 1266 C. civ. a fost greșit aplicat, fără a arăta, în concret, în ce a constat pretinsa eronată interpretare sau aplicare a normelor legale ce vizează interpretarea convenției.

Față de cele constatate, se reține că textele de lege au fost invocate doar formal, în vederea atragerii incidenței cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant urmărind, în realitate, nu prezentarea unor critici de nelegalitate care să atragă casarea deciziei recurate ci reanalizarea și reinterpretarea probatoriului, prin devoluțiunea integrală a fondului, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de cele două instanțe anterioare. Însă legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurentul nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 35 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 35 din 22 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.