ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2166/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19.05.2016 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia, în principal, la plata sumei de 281.291,56 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autovehiculului marca x, înmatriculat cu nr. CT03RZK, începând cu data de 04.09.2014 până la data formulării acțiunii, la care se adaugă dobânda legală aferentă și la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozitul plătit de reclamantă în perioada 2013-2015, la care se adaugă dobânda legală, iar, în subsidiar, la plata sumei reprezentând echivalentul închirierii pentru aceeași perioadă a unei mașini similare celei deținute de reclamantă, la care se adaugă dobânda legală aferentă și la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozitul plătit de reclamantă în perioada 2013-2015, la care se adaugă dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 10395/16.09.2016, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, pe rolul căreia a fost înregistrat dosarul, păstrând același număr.

Prin sentința civilă nr. 1742/26.10.2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 296/31.05.2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 1731 din 15.10.2019, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 296 din 31 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016*.

Prin decizia civila nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul formulat de apelanta A. S.R.L., a fost schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul că: a fost admisă, în parte, acțiunea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 203.911,5 RON, reprezentând lipsa de folosință, începând cu 04.09.2014 și până la 19.05.2016, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii acțiunii, 19.05.2016 și până la data plății efective; a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozitele locale auto pentru perioada 2013-2015; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată efectuate în fond, în sumă de 6.183,23 RON, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu expert.

I. Împotriva acestei decizii, la 9 iunie 2020, a declarat recurs principal pârâta B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată și, în subsidiar, respingerii capătului de cerere referitor la dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Autoarea căii de atac apreciază că decizia nr. 80/26.03.2020 a fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15, art. 1531 alin. (2) și art. 1533 C. civ.

În dezvoltarea motivului de casare, referitor la respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată, arată că art. 1533 C. civ. reglementează limitele răspunderii debitorului în caz de neexecutare a obligației sale contractuale.

Arată recurenta că, potrivit acestui text de lege "debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă caz, daunele interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației".

Astfel, arată că, la momentul încheierii poliței de asigurare, recurenta nu a știut și nici nu avea cum să știe că, în situația neacordării despăgubirii aferente acestei polițe, reclamanta s-ar afla în imposibilitate de a-și desfășura activitatea, motiv pentru care recurenta nu poate fi obligată la plata lipsei de folosință a respectivului vehicul.

Totodată, arată că, prin decizia de casare nr. 1731/15.10.2019, ÎCCJ a reținut, în esență, că există autoritate de lucru judecat cu privire la culpa B. în neexecutarea obligațiilor sale de despăgubire, fără însă ca, nici instanța de casare și nici instanțele care au soluționat dosarul nr. x/2015 (obiect pretenții - contravaloare reparații auto), să fi reținut că B. nu și-a îndeplinit obligațiile cu intenție sau din culpă gravă.

Susține recurenta că dovedirea intenției/culpei grave a recurentei în neexecutarea obligațiilor sale incumbă A. S.R.L., iar această dovadă nu a fost făcută. Mai mult, chiar și dacă ar fi fost dovedită vinovăția recurentei, aceasta nu poate fi ținută răspunzătoare decât pentru daunele ce reprezintă consecința directă și necesară a neexecutării obligației (art. 1533 ultima teză C. civ.).

Or, arată recurenta, achiziționarea unui auto C. nou de către reclamantă nu reprezintă o consecință directă și necesară a neexecutării obligației de despăgubire atât timp cât avansul de 37.000 euro, achitat de reclamantă la 25.11.2014 pentru achitarea noilor vehicule, era cu mult mai mare decât suma stabilită drept despăgubire prin sentința pronunțată în dosarul nr. x/2015-81.016,98 RON (aprox. 17.500 euro). Practic, aflată în situația neacordării despăgubirii, reclamanta ar fi putut utiliza fondurile de care dispunea, cel puțin 37.000 euro) pentru reparația propriu-zisă a auto x cu nr. x și nicidecum pentru achiziționarea unui vehicul nou de clasă superioară, aflat în categoria lux - SUV C., formulând apoi cerere de chemare în judecată prin care, în fapt, să transfere în sarcina recurentei obligația suportării ratelor de leasing, fapt care depășește sensul noțiunii de reparație a prejudiciului înregistrat de către asigurat ca urmare a neexecutării de către asigurător a obligațiilor ce derivă dintr-un contract de asigurare facultativă (CASCO).

Mai arată recurenta că instanța a nesocotit dispozițiile art. 1531 alin. (2) teza 2 C. civ., în sensul în care, achiziționarea auto C. nu este o cheltuială făcută de creditor într-o limită rezonabilă pentru limitarea prejudiciului ci reprezintă o veritabilă cheltuială voluptorie, față de valoarea auto de 77.000 euro (la care se adaugă TVA -24%).

Susține recurenta că instanța de apel a încălcat astfel și dispozițiile art. 15 C. civ. conform cărora niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

O altă critică a recurentei privește faptul că nu s-a făcut dovada prejudiciului înregistrat de către reclamantă, cu titlu de contravaloare lipsă folosință auto x asigurat, cât timp, încă din noiembrie 2014, reclamanta utiliza două vehicule C., iar expertiza mobiliară a determinat în mod abstract costul închirierii unui auto similar cu cel asigurat (143.994 RON/an) însă, pentru a putea fi reparat, acest prejudiciu trebuie să fie cert și probat, respectiv reclamanta să facă dovada că a suportat efectiv costul închirierii unui autoturism în baza unui contract de închiriere.

Cu privire la dobânda legală pentru perioada 2013-2015, recurenta arată că, în condițiile în care debitul principal este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a unui auto (stabilită în mod abstract, fără ca intimata să fi făcut dovada achitării contravalorii închirierii unui vehicul) iar dobânda legală nu reprezintă altceva decât o lipsă de folosință a unei sume de bani, prin urmare, consideră recurenta că reclamanta nu a înregistrat un prejudiciu constând în daune interese moratorii, susceptibil de reparație, pentru că, în caz contrar, am fi în prezența unei duble reparații a prejudiciului înregistrat, fapt ce este prohibit de lege.

La 5 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a precizat că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, la 21 octombrie 2020 .

La 20 noiembrie 2020, în termen legal, reclamanta A. S.RL. a formulat întâmpinare și recurs incident.

Intimata-reclamantă nu a precizat dacă este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 2 decembrie 2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

La 20 noiembrie 2020, recurenta-reclamantă a declarat recurs incident împotriva aceleiași decizii, prin care a solicitat fie admiterea recursului incident, casarea hotărârii atacate și trimiterea spre o nouă judecată la instanța de apel, fie casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecată.

Totodată, a precizat că recursul incident vizează exclusiv soluția instanței de apel care, în final, a procedat la admiterea în parte a pretențiilor reclamantei, corespunzătoare capătului subsidiar de cerere din acțiunea introductivă.

În dezvoltarea motivului de recurs, arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a considerat că, întinderea prejudiciului suferit de această parte, prin neachitarea culpabilă a indemnizației de reparații de către asigurator, trebuie raportat la chiria de plată aferentă unui autovehicul similar sau dintr-o clasă inferioară cu cel indisponibilizat. Apreciază recurenta că nu există nicio normă substanțială din materia răspunderii civile contractuale, respectiv din materia reparării integrale a prejudiciului, care să justifice neraportarea la ratele de leasing achitate de reclamantă.

Din această perspectivă, apreciază recurenta că principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 1351 C. civ.) și dispozițiile referitoare la răspunderea contractuală impun obligarea părții adverse la acoperirea lipsei de folosință la nivelul ratelor de leasing.

Se mai arată și că leasingul operațional este tot o formă de asigurare a folosinței unui bun, exact ca și un contract de închiriere, singura diferență fiind cea legată de posibilitatea obținerii proprietății.

Recursul-incident a fost comunicat recurentei-pârâte la 2.12.2020, care nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 20 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport prin care și-a exprimat și acordul privind soluționarea recursului în completul de filtru, în cazul în care va fi găsit admisibil în principiu.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului principal formulat de recurenta-pârâtă și a recursului-incident formulat de recurenta-reclamantă, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

I. Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși invocă formal o serie de dispoziții de drept material, respectiv art. 15, art. 1531, art. 1553 C. civ., aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta pune în discuție interpretarea probatoriului în vederea stabilirii gradului de culpă în executarea contractului, tinzând, totodată și la reaprecierea cuantumului prejudiciului prin stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Or, instanța de recurs verifică doar compatibilitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în vreme ce administrarea și interpretarea probatoriului în vederea stabilirii situației de fapt sunt atribute ale instanțelor devolutive.

Totodată, sub avanpostul prevederilor normative indicate, recurenta-pârâtă critică raționamentul instanței și interpretarea probelor, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate. În concret, recurenta urmărește stabilirea voinței-reale a reclamantei atât la momentul achiziționării unui autoturism C. nou, cât și la momentul promovării acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, precum și a bunei sau relei credințe cu care a acționat reclamanta, pe de o parte în relația contractuală (asigurând un autoturism sport, tunat), iar pe de altă parte, la achiziționarea în leasing a unui autoturism cu o valoare mai mare decât a autovehiculului asigurat.

Susținerile privind acordarea dobânzii legale nu corespund unei critici de nelegalitate întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă tinde la reaprecierea probatoriului în scopul dovedirii inexistenței prejudiciului pretins de reclamantă.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

II. Deși recurenta-reclamantă A. S.R.L. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă contată că, din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă critici de nelegalitate care ar putea fi subsumate acestui text normativ.

Astfel, deși a invocat nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului și, respectiv a dispozițiilor art. 1351 C. civ., în realitate, recurenta critică raționamentul instanței, în sensul aprecierii probelor și stabilirii situației de fapt, fiind nemulțumită, în concret, de cuantumul prejudiciului avut în vedere de instanța de apel.

Or, aceste aspecte vizează netemeinicia deciziei recurate, care nu poate fi analizată în calea de atac a recursului, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei față de soluția instanței de prim control judiciar.

Din examinarea dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanța de recurs are a verifica dacă motivele invocate de recurenta-reclamantă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din Cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va anula recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Anulează recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.