ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1731/2019

Ședința publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 19 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 10398 din 16 septembrie 2016, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1742 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiuni.

Prin decizia civilă nr. 296 din 31 mai 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat ample considerente din cuprinsul deciziei recurate, după care a susținut, în esență, că instanțele care au soluționat dosarul nr. x/2015 au reținut cu putere de lucru judecat caracterul nejustificat al refuzului asigurătorului de plată la termen a indemnizației de asigurare. Aceeași parte a arătat că instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al hotărârilor pronunțate în dosarul anterior menționat când a reținut caracterul justificat al refuzului de plată la termen a indemnizației de asigurare.

Autoarea recursului a învederat că asigurătorul și-a exercitat abuziv dreptul prevăzut în cuprinsul clauzei stipulate la art. 7.2.3 VII din condițiile generale.

Aceeași parte a subliniat că, în temeiul acestei clauze, asigurătorul avea dreptul de a decide: fie neacordarea indemnizației solicitate de asigurat, în cazul în care rezultatele obținute în urma investigațiilor și/sau expertizelor efectuate de persoanele autorizate ar fi relevat aspecte frauduloase, care contrazic declarațiile referitoare la cauzele și împrejurările producerii evenimentului asigurat; fie amânarea plății despăgubirilor până la momentul la care ar fi rezultat fără echivoc dreptul la despăgubire, în cazul în care rezultatele obținute în urma investigațiilor și/sau expertizelor ar fi fost neconcludente.

Recurenta-reclamantă a susținut că invocarea de către asigurător a dreptului conferit de această clauză a fost pur formală, întrucât acesta din urmă nu a făcut dovada efectuării niciunei investigații sau expertize în vederea clarificării modului de producere a riscului asigurat.

Autoarea recursului a menționat că art. 26 din Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România reglementează prejudiciile reprezentând consecința lipsei de folosință a autovehiculului avariat, inclusiv înlocuirea temporară a acestuia, precum și documentele în baza cărora aceste prejudicii sunt acoperite.

Aceeași parte a subliniat că acest articol instituie obligația asigurătorului de plată a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a autovehiculului asigurat.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că situațiile în care asigurătorul este exonerat de răspundere, prevăzute la art. 7.2.2 pct. VI din condițiile generale ale contractului de asigurare sunt limitative.

În acest sens, a susținut că orice prevedere care instituie excepții, chiar și de natură convențională, nu poate fi interpretată decât în sens limitativ.

Recurenta-reclamantă a criticat considerentele, prin care instanța de apel a reținut că pretențiile deduse judecății vizează lipsa de profit cauzată societății ca urmare a imposibilității folosirii autoturismului asigurat.

În combaterea acestor considerente, autoarea recursului a subliniat că pretențiile constând în ratele de leasing achitate pentru achiziționarea unui alt autoturism sau contravaloarea chiriei pentru un autoturism similar reprezintă damnum emergens, respectiv pagubele suferite ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale de către intimata-pârâtă.

Așadar, recurenta-reclamantă a învederat că nu a solicitat profitul nerealizat ca urmare a imposibilității utilizării autoturismului asigurat. Aceeași parte a arătat că instanța de apel a calificat pretențiile sale drept profit nerealizat pentru a le putea include în cazurile de exonerare a răspunderii asigurătorului.

Autoarea recursului a mai susținut că și în ipoteza în care ar fi asimilată lipsa de folosință unui profit nerealizat, clauza stipulată la art. 7.2.2 VI din contractul de asigurare ar fi nulă absolută, conform art. 1355 C. civ.

În acest sens, a arătat că refuzul nejustificat de plată a indemnizației de asigurare reprezintă o faptă săvârșită din culpă gravă prin care se cauzează un prejudiciu sub forma lipsei de folosință.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității, tardivității și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a expus argumentele în susținerea excepțiilor invocate, după care a arătat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a fost invocat pentru prima oară în recurs, cu nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a susținut, în esență, că prejudiciile constând în lipsa de folosință a autoturismului asigurat și contravaloarea impozitelor auto nu sunt acoperite de contractul de asigurare, acestea nefiind incluse în indemnizația de asigurare.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-pârâtă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și nulității recursului, acesta fiind admis în principiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că, deși recurenta-reclamantă a invocat numai motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici care pot fi încadrate și în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În concret, se încadrează în acest motiv de casare criticile prin care autoarea recursului a susținut, în esență, că instanța de apel a calificat în mod greșit pretențiile sale, întrucât nu a solicitat profitul nerealizat ca urmare a imposibilității utilizării autoturismului asigurat.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a autovehiculului asigurat ca urmare a neplății la termen a indemnizației de asigurare.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Așadar, reclamanta a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în răspundere contractuală, sub forma obligării pârâtei la plata de despăgubiri pentru neplata la termen a indemnizației de asigurare.

Instanța de apel a respins acțiunea apreciind, în esență, că prejudiciile invocate de reclamantă constau în lipsa de profit cauzată societății, iar această categorie de prejudicii este exclusă de la plata despăgubirilor, conform clauzei stipulate la art. 7.2.2 VI din contractul de asigurare.

Calificarea dată acestor prejudicii, urmată de aplicarea clauzei de excludere a răspunderii asigurătorului de la plata indemnizației de asigurare, relevă că acțiunea reclamantei a fost calificată de instanța de apel ca fiind una în executarea contractului de asigurare.

Or, reclamanta nu a învestit instanța cu o astfel de acțiune, ci cu una în răspundere contractuală, sub forma obligării pârâtei la plata de despăgubiri pentru neplata la termen a indemnizației de asigurare.

În aceste condiții, apărările din cuprinsul întâmpinării, în sensul că prejudiciile constând în lipsa de folosință a autoturismului asigurat și contravaloarea impozitelor auto nu sunt acoperite de contractul de asigurare, urmează a fi înlăturate, întrucât recurenta-reclamantă nu a cerut o categorie de despăgubiri care să se circumscrie cazurilor de excludere prevăzute la art. 7.2.2 VI din contractul de asigurare.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se încadrează și criticile referitoare la nerespectarea efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015, în privința refuzului nejustificat al asigurătorului de plată la termen a indemnizației de asigurare.

Contrar susținerilor intimatei-pârâte, aceste critici nu au fost formulate omisso medio, întrucât prin cererea de apel s-a făcut referire la statuările din dosarul respectiv.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părți poate opune lucru anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Acest text de lege reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Prin sentința civilă nr. 13203 din 11 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Constanța a reținut, printre altele, că "în ceea ce privește modul de producere a avariilor, deși este vorba de o succesiune de evenimente ce s-au întâmplat în decursul unei perioade scurte de timp nu există elemente în baza cărora să se poată stabili că reclamanta a produs deliberat aceste avarii, așa cum susține pârâta (...)".

Prin decizia nr. 1350 din 16 octombrie 2017, pronunțată în același dosar, Tribunalul Constanța a reținut, printre altele, că "în ce privește suspiciunile apelantei pârâte cu privire la modalitatea de producere a avariilor, acestea sunt nesusținute probator, atât timp cât în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică care a evidențiat foarte clar avariile constatate".

Așadar, instanțele judecătorești care au soluționat dosarul nr. x/2015 au statuat că nu există elemente în baza cărora să se poată stabili că reclamanta a produs deliberat aceste avarii și că suspiciunile apelantei-pârâte cu privire la modalitatea de producere a avariilor sunt nesusținute probator.

Aceste statuări intrate în puterea lucrului judecat infirmă concluzia instanțelor devolutive din cauza dedusă judecății, în sensul că refuzul intimatei-pârâte de a plăti despăgubirea în termen de 15 zile calendaristice de la data finalizării instrumentării dosarului de daună a fost unul justificat.

De asemenea, antrenarea răspunderii contractuale în dosarul nr. x/2015, soluționat în mod definitiv prin decizia nr. 1350 din 16 octombrie 2017 a Tribunalului Constanța, prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 13203 din 11 noiembrie 2016 a Judecătoriei Constanța, are la bază constatarea îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor prescrise de art. 1350 C. civ., inclusiv vinovăția intimatei-pârâte în neexecutarea obligației de plată a despăgubirii pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a avarierii autoturismului asigurat.

Or, statuarea instanțelor de fond, fundamentată pe argumentul că recurenta-reclamantă nu a administrat probe din care să rezulte culpa asigurătorului în legătură cu refuzul de plată la termen a despăgubirii încalcă efectul pozitiv al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2015.

Tot cu nesocotirea acestor statuări, instanța de apel a apreciat că asigurătorul putea amâna plata despăgubirii până la momentul la care ar rezulta fără echivoc dreptul la despăgubiri și că această situație de fapt se regăsește în cauză, astfel cum reiese din conținutul adresei nr. x din 4 septembrie 2014 și al e-mailul din 24 iulie 2013.

În aceste condiții, calificarea greșită a acțiunii de către instanța de apel, precum și nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat atrag incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere că incidența acestui motiv conduce la casarea totală a deciziei recurate, devine inutilă examinarea criticilor de nelegalitate subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 296 din 31 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2019.