ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2612/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 noiembrie 2014, pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, sub nr. xx/4/2014, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SRL, a solicitat instanței ca cea din urmă să fie obligată la plata sumei de 14.694 euro, ce reprezintă daune materiale determinate ca diferență dintre valoarea de achiziționare a autoturismului și prețul încasat de ea la vânzarea către un terț, la plata sumei de 15.353,80 euro reprezentând echivalentul lipsei de folosință a autoturismului de la data predării acestuia către service-ul B. - 21 mai 2014 și până la data înstrăinării autoturismului - 18 septembrie 2014, la plata sumei de 2.165,25 euro (TVA inclus) și 1.500 RON reprezentând daune materiale, respectiv contravaloarea serviciilor avocațiale pe care a fost nevoită să le achite pentru serviciile oferite în demersurile de soluționare amiabilă a cauzei, la plata sumei de 1 leu cu titlu de daune morale.

La data de 17 februarie 2015, prin Serviciul Registratură, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să-și majoreze pretențiile ce fac obiectul capătului doi din cerere cu suma de 825,11 RON, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 16.178,91 RON reprezentând echivalentul lipsei de folosință a autoturismului.

La aceeași dată a fost înregistrată o cerere din partea reclamantei, prin care a arătat că valoarea obiectului cererii este compusă din suma de 14.694 euro ( echivalentul sumei de 65.122,33 RON) și suma de 27.159,67 RON.

Prin Sentința civilă nr. 1783 din 17 februarie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, acțiunea a fost admisă în parte, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 4.611 RON, reprezentând daune materiale (diferența dintre valoarea de achiziționare a autoturismului și prețul încasat de reclamantă la vânzarea către un terț). Pârâta a fost obligată să achite și suma de 2.327,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 3653/2017 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a-VI-a civilă, s-a admis în parte apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinței primei instanțe, s-a schimbat în parte sentința, în sensul că:

S-a admis capătul de cerere privind prejudiciul suferit ca urmare a lipsei de folosință a bunului, astfel cum acesta a fost precizat.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 16.178,91 RON cu acest titlu.

S-a admis capătul de cerere privind acordarea daunelor morale și a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1 leu cu acest titlu.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei și cheltuielile de judecată în cuantum de 1.013,94 RON, reprezentând taxă de timbru și 5.000 RON, reprezentând onorariu apărător.

S-a menținut în rest sentința apelată.

A fost obligată intimata să achite apelantei suma de 506,97 RON cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în apel.

Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC B. SRL.

Prin adresa din 12 martie 2018, Tribunalul București a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate în apel de Tribunalul București, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 3653/2017 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a-VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.

Procesat de GGC - LM