ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2433/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, la data de 26 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, a chemat în judecată pârâta Societatea A. S.A., solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren, în suprafață de 1.074,77 mp, aferent construcției numită "Hală", situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea - Piața Centrală.

În drept, a invocate prevederile art. 563 și următ. din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1263 din 6 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, solicitând admiterea apelului cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost ea formulată.

Apelul a fost înregistrat inițial pe rolul secției I Civile a Curții de Apel Pitești care, prin încheierea din 12 martie 2019, a scos de pe rol cauza și a înaintat-o secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 31 mai 2019, instanța a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești și a declinat cauza secția I Civilă a Curții de Apel Pitești. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două secții ale Curții de Apel Pitești, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Prin decizia nr. 1603 din 3 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost reînregistrat la această secție sub nr. x/2016** la data de 18 noiembrie 2019.

Prin decizia nr. 247/A-C din 19 iunie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 1263/06.11.2018 pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâta-intimată Societatea A. S.A., pe care a schimbat-o, în sensul admiterii acțiunii, societatea pârâtă fiind obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de 1.074,77 mp, aferent construcției "Hală", situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea - Piața Centrală.

Prin încheierea din 9 septembrie 2020, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de Societatea A. S.A. și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în decizia nr. 247/A-C/19.06.2020, în sensul că în loc de "S.C. A. S.A.", cum greșit s-a menționat, se va trece "Societatea A. S.A." și, în loc de "Tribunalul Vâlcea, secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal", se va trece "Tribunalul Vâlcea, secția I civilă".

Împotriva deciziei nr. 247/A-C din 19 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 august 2020, pârâta Societatea A. S.A. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o noua judecată aceleiași instanțe de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că înțelege să critice decizia atacată întrucât instanța de apel a motivat în integralitate soluția adoptată pe incidența puterii sau autorității de lucru judecat, fără ca acest aspect să fi fost pus în discuția contradictorie a părților și fără ca această excepție să fi fost invocată prin motivarea apelului. Așadar, instanța de apel a invocat din oficiu excepția puterii de lucru judecat, după închiderea dezbaterilor, cu prilejul deliberării, încălcând principiul contradictorialității care primează față de principiul rolului activ al instanței, iar această încălcare conduce, de plano, la încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a principiului oralității, prin raportare la scopul judecării procesului, chiar și în etapa devolutivă a apelului.

Recurenta a susținut că era obligatoriu a se pune în discuția părților dacă, în manifestarea sa de excepție procesuală, în cauză se aplică autoritatea sau puterea de lucru judecat, după caz, pentru că în considerentele deciziei recurate instanța de apel se referă, mai întâi, la puterea de lucru judecat, iar ulterior, la autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești. Între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat există o distincție clară, astfel că aceste aspecte nu pot fi valorificate direct, prin considerentele deciziei pronunțate în apel, fără a fi puse în discuția părților.

Admițând că instanța de apel avea posibilitatea să invoce din oficiu puterea sau autoritatea de lucru judecat în cauză, întrucât este un motiv de ordine publică, aceasta era obligată să pună în discuția părților respectivul motiv, în vederea respectării principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al acestora. Prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că prima instanță a ignorat statuările hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare dintre părți, care se impun cu putere de lucru judecat în cauza pendinte, însă intimatul nu a invocat acest aspect, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin motivele de apel.

Recurenta a mai arătat că, întrucât în considerentele deciziei recurate sunt preluate pasaje ample din alte hotărâri judecătorești pentru a se releva incidența puterii sau autorității de lucru judecat, nu poate decela în ce măsură instanța de apel a efectuat o analiză proprie, efectivă, a argumentelor invocate prin cererea de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a învederat că la compararea titlurilor de care s-au prevalat părțile în litigiu, instanța de apel a constatat, contrar concluziei tribunalului, că titlul invocat de recurentă nu este apt să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, având în vedere puterea de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești.

Instanța de apel, comparând titlurile părților, a apreciat suficiente hotărârile judecătorești pronunțate în alte litigii, ca efect al puterii de lucru judecat, fără a analiza titlul apelantului-reclamant, care a încercat să își dovedească cererea în baza art. 563 și următ. din C. civ.

Din punct de vedere al aplicării greșite a normelor de drept material în domeniul acțiunii în revendicare, recurenta a învederat că, deși a invocat în apărare, prin întâmpinarea la apel, împrejurarea că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, care are ca obiect revendicare imobiliară, a pretins că are și proprietatea terenului în litigiu, dar și posesia, lipsind practic de interes cererea sa de chemare în judecată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei susțineri care, de altfel, este nereală. Or, acțiunea în revendicare este acea acțiune în justiție prin intermediul căreia reclamantul care se pretinde proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită instanței să-i recunoască dreptul exclusiv de proprietate asupra bunului, cu consecința obligării pârâtului - care stăpânește bunul respectiv și care, la rândul său, se pretinde proprietar - la restituirea lucrului.

Prin urmare, reclamantul dintr-o astfel de acțiune trebuie să dovedească că este proprietarul bunului revendicat, drept dobândit cu bună-credință, în raport cu principiul statuat de art. 563 alin. (3) din C. civ., și că nu are posesia bunului revendicat, condiție neîndeplinită din moment ce reclamantul a pretins în cererea de chemare în judecată că are posesia imobil teren.

Această împrejurare, neanalizată de instanța de apel, este un motiv de nelegalitate care determină casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în vederea lămuririi împrejurării esențiale dacă reclamantul poseda sau nu terenul revendicat.

La data de 5 noiembrie 2020, intimatul-reclamant Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin Primar, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că solicită respingerea acestuia, având în vedere că instanța de apel nu s-a pronunțat expres cu privire la excepția puterii sau autorității de lucru judecat, ci a subliniat doar că tribunalul nu a ținut cont de faptul că unele aspecte nu mai pot fi puse la îndoială, fiind dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărâri judecătorești anterioare, depuse la dosarul cauzei.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimatul-reclamant a susținut că recurenta reiterează apărări de fond, care au fost avute în vedere de instanța de apel, iar acestea sunt neîntemeiate.

La data de 23 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a transmis răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatului-reclamant, în esență, reiterând argumentele expuse în cererea de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 25 mai 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 16 noiembrie 2021, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., societatea recurentă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității întrucât nu a pus în discuția părților incidența puterii sau a autorității de lucru judecat în cauză, această chestiune nefiind invocată prin motivele de apel.

În conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

O primă observație care se impune este aceea că reclamantul s-a prevalat prin cererea de apel de hotărâri judecătorești care au statuat cu privire la dreptul de proprietate publică asupra imobilului revendicat, indicând faptul că litigiile au fost purtate între aceleași părți și privesc aceleași titluri, iar terenul care face obiectul cauzei reprezintă terenul aferent imobilului "Hală", construcție în considerarea căreia societății pârâte i s-a eliberat titlul care îi este opus municipalității.

Scopul invocării respectivelor hotărâri judecătorești este acela de a preîntâmpina pronunțarea unor soluții contradictorii pe aceleași aspecte, prin urmare reclamantul a vizat puterea de lucru judecat a acestora.

În consecință, este nefondată susținerea recurentei-pârâte că nu ar fi avut cunoștință de incidența puterii de lucru judecat în cauză și, ca atare, considerentele deciziei atacate pe acest aspect, ar fi luat-o prin surprindere.

Potrivit art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.

Având în vedere că prin cererea de apel a fost învederată instanței existența puterii de lucru judecat cu privire la hotărâri pe care reclamantul le-a indicat în mod expres, recurenta-pârâtă nu poate susține cu temei că nu a avut cunoștință de această apărare a reclamantului și, în consecință, că nu a avut posibilitatea ca, la rândul său, să o combată, prin întâmpinare.

Contrar afirmațiilor societății recurente, instanța de apel nu a invocat din oficiu, după închiderea dezbaterilor, excepția puterii de lucru judecat, ci doar a răspuns motivat, așa cum îi impunea, de altfel, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., criticilor formulate prin cererea de apel, care viza acest aspect esențial pentru dezlegarea pricinii. Oricum, prima instanță de control judiciar nu a făcut decât să valorifice, efectul pozitiv al lucrului judecat care rezultă din hotărârile judecătorești de care s-a prevalat apelantul, în jurisprudența CEDO conceptul de "securitate juridică" fiind recunoscut ca un principiu fundamental al drepturilor omului, cu referire specială la stabilitatea și irevocabilitatea drepturilor consacrate definitiv prin hotărâri judecătorești, cu titlu de lege, care nu mai pot face obiectul unor ingerințe legislative sau judiciare.

Aceasta a și fost intenția legislatorului român, atunci când, prin alin. (2) al art. 431 din C. proc. civ., a statuat că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, nefiind necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluției anterioare.

Așadar, considerentele instanței de apel cu privire la efectele puterii de lucru judecat în cauză nu reprezintă o împrejurare de fapt ori de drept care ar fi trebuit să fie pusă în discuția contradictorie în mod distinct, nefiind încălcate prevederile art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., ci reprezintă chiar raționamentul logico-juridic care a dus la pronunțarea soluției raportat la starea de fapt din cauză și la prevederile legale incidente, aceste aspecte invocate de reclamant fiind, după cum s-a arătat deja, cunoscute de către pârâtă, care a avut posibilitatea de a le combate.

Recurenta a mai susținut că, în considerentele deciziei atacate, prima instanță de control judiciar se referă mai întâi la puterea de lucru judecat, iar mai apoi la autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești și întrucât între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat există o distincție clară, aceste aspecte nu pot fi valorificate direct, prin considerente, fără a fi puse în discuția contradictorie a părților.

Verificând această critică, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că prima instanță a ignorat statuările hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți, care se impun cu putere de lucru judecat în cauza pendinte, referirea la autoritatea de lucru judecat făcându-se doar generic, iar nu cu privire la situația concretă dedusă judecății, deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere efectele puterii de lucru judecat, iar nu autoritatea de lucru judecat (tocmai pentru că nu era îndeplinită cerința triplei identități). Or, puterea de lucru judecat, ca prezumție legală absolută că ceea ce s-a judecat și statuat printr-o altă hotărâre judecătorească definitivă reflectă adevărul, privită din punctul de vedere al efectelor hotărârii judecătorești pronunțate asupra unui raport juridic, reprezintă efectul pozitiv, în sensul că acea hotărâre a stabilit adevărul.

În consecință, prin decizia atacată nu au fost încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare al societății recurente. De altfel, recurenta nu contestă argumentele reținute de instanța de apel privitor la incidența în cauză a puterii de lucru judecat și, prin urmare, nu este relevată o vătămare a drepturilor sale procesuale în sensul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., partea recurentă a învederat că, la compararea titlurilor de care s-au prevalat părțile în litigiu, instanța de apel a constatat, contrar concluziei tribunalului, că titlul invocat de societate nu este apt să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, având în vedere puterea de lucru judecat a altor hotărâri judecătorești.

Critica este nefondată raportat la dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea că starea de fapt reținută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate fi contrazisă ulterior, pentru a fi asigurată, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, sub puterea de lucru judecat intrând atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină.

În condițiile în care instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat în raport cu hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare purtate între părți cu privire la legalitatea titlurilor invocate de intimatul-reclamant Municipiul Râmnicu Vâlcea în susținerea pretenției sale de proprietar al imobilului teren, în suprafață de 1.074,77 mp, aferent construcției numită "Hală", situat în Municipiul Râmnicu Vâlcea - Piața Centrală, fiind stabilită definitiv apartenența acestui bun la domeniul public al unității administrativ teritoriale și, implicit, regimul său juridic, analiza clasică a titlurilor exhibate de părțile unui proces de revendicare imobiliară nu s-a mai impus.

Nu în ultimul rând, aspectele privind posesia terenului nu reprezintă critici de nelegalitate, ci elemente de fapt care țin de fondul cauzei dezlegat de instanța de apel.

În consecință, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul societății pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea A. S.A. împotriva deciziei nr. 247/A-C din 19 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.