ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2291/2021

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 854.400 RON, cu titlu de TVA, achitată de reclamanta, dar nedatorată potrivit Codul fiscal, precum și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civila nr. 1881/16.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 854.400 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.149 RON.

Impotriva sentinței a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 770A din 28 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă a fost respins apelul formulat de B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii B. S.R.L., a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că decizia a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripția dreptului material la acțiune deoarece instanța de apel nu a stabilit corect momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv la care intimata-reclamantă a avut cunoștință despre regimul TVA aferent contractului de vânzare nr. x/07.11.2014 stabilit de organul fiscal. În opinia recurentei-pârâte, intimata-reclamantă A. S.R.L. a cunoscut toate împrejurările cauzei la 04.03.2016, când Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești a emis Decizia nr. 457 prin care a soluționat contestația formulată de A. S.R.L. împotriva raportului de inspecție fiscală, și nu la data de 23 mai 2018, cand a fost soluționată definitiv contestația prin decizia nr. 2222 pronunțată de către Curtea de Apel București, astfel cum greșit s-a reținut în hotărârea atacată.

Autoarea căii de atac invocă dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ., în conformitate cu care prescripția extinctivă se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată și art. 2539 alin. (2) C. civ., potrivit căruia, dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată, a renunțat la ea sau dacă cererea a fost respinsă, prescripția nu este întreruptă și afirmă că astfel, instanța de apel trebuia să analizeze în cauză dispozițiile legale referitoare la întreruperea termenului de prescripție.

Recurenta-pârâtă mai susține că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii pronunțate, respectiv dispozițiile art. 9 C. proc. civ. care reglementează pricipiul disponibilității. În dezvoltarea acestor critici, se arată că decizia nr. 2222/23.05.2020 pronunțată de Curtea de Apel Prahova nu poate produce față de terți efecte extinse, în raport de obiectul litigiului, instanța nu poate da mai mult decât s-a cerut în condițiile în care intimata-reclamanta, în cadrul respectivului litigiu, a renunțat în fața instanțelor de fond la o parte din pretenții. În continuare recurenta-pârâtă redă pasaje din considerentele deciziei nr. 2222/23.05.2020, susținând că instanța de contencios administrativ-fiscal, în recurs, a analizat situația juridică a unui singur teren și nu dreptul de deducere a TVA aferentă achiziției de terenuri conform contractului de vânzare dintre părțile din prezentul litigiu, astfel că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității procesului civil.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că una dintre criticile aduse sentinței nr. 1881/16.10.2020, pronunțate de instanța de fond a vizat concluzia acesteia conform căreia situația juridică s-a clarificat la data de 23.05.2020, or față de limitele investirii, instanța de apel ar fi trebuit să stabilească prin raportare la toate elementele litigiului care a format obiectul dosarului de contencios administrativ-fiscal nr. 2969/105/2016, care a fost situația juridică reținută de Curtea de Apel Prahova. În opinia recurentei, stabilirea de către Curtea de Apel București a caracterului netaxabil al operațiunii de vânzare a terenurilor, excede limitelor învestirii instanței din prezentul dosar.

Totodată, subsumat aceluiași motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., deoarece decizia recurată nu cuprinde o motivare proprie, respectiv, motivele pentru care s-au respins susținerile apelantei întemeiate pe ceea ce au reținut organele de control fiscal. În dezvoltarea acestor critici, se arată că soluția pronunțată de instanțele din prezenta cauză nu a avut la bază actele din dosarul fiscal, fiind relevant motivul pentru care organul fiscal a respins contestația intimatei-reclamante. În continuare, recurenta arată că motivarea reținută de instanța de apel este străină cauzei, față de obiectul cererii de chemare în judecată.

Într-o altă critică, se invocă aplicarea greșită a normelor de drept fiscal cu privire la semnificația și efectele notificării, precum și a altor dispoziții legale aplicabile, instanța de apel raportându-se în mod greșit exclusiv la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Potrivit recurentei în cauză sunt incidente și alte dispoziții legale, respectiv art. 145, art. 141 alin. (2), art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ședința publică de la 3 noiembrie 2021 a fost respinsă excepția nulității cererii de recurs cu motivarea reținută în practicaua deciziei.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte. Conform acestui text de lege, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public, iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Deși recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, criticile sale vizează în realitate efectele deciziei nr. 2222/23.05/2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2016, asupra prezentei cauze, astfel cum au fost analizate de către instanța de apel.

Așa fiind, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 9 C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea dreptului de dispoziție al părților.

Totodată, susținerile recurentei-pârâte subsumate aceluiași motiv de casare, cu privire la considerentele deciziei nr. 2222/23.05.2020, arătând că instanța de contencios administrativ-fiscal a analizat situația juridică a unui singur teren și nu dreptul de deducere a TVA aferentă achiziției de terenuri conform contractului de vânzare dintre părțile din prezentul litigiu, nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală, întrucât vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia și nu justifică invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile referitoare la încălcarea efectului devolutiv al apelului prin care se susține că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale, că nu a făcut o analiză proprie a motivelor de apel, că a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ. și că motivarea reținută de instanța de apel este străină cauzei raportată la obiectul cererii de chemare în judecată, se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotararea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive straine de natura cauzei.

Critica prin care recurenta-pârâtă susține că stabilirea de către Curtea de Apel București a caracterului netaxabil al operațiunii de vânzare a terenurilor, excede limitelor învestirii instanței din prezentul dosar, nu poate fi primită.

Art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel fiind contestate efectele deciziei nr. 2222/23.05.2020 cu privire la caracterul netaxabil al operațiunii de vânzare a terenurilor asupra raportului juridic dedus judecății în speță, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Nici criticile recurentei prin care susține că decizia recurată nu cuprinde o motivare proprie, respectiv, motivele pentru care s-au respins susținerile apelantei întemeiate pe ceea ce au reținut organele de control fiscal, nu pot fi primite, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat criticile acesteia și a expus propriile considerente în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-pârâte reprezintă o reproducere a considerentelor hotărârii recurate, în cuprinsul hotărârii neregăsindu-se o motivare superficială.

Așadar, faptul că instanța de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raționamentul primei instanțe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a susținut totodată, că motivarea reținută de instanța de apel este străină cauzei, față de obiectul cererii de chemare în judecată, fără a arăta însă în concret considerentele străine la care se raportează față de cererea introductivă.

Expunerea unor argumente teoretice, precum și a unor considerente din decizia atacată, nu se circumscrie motivului de casare invocat de recurentă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în lipsa unor argumente concrete.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că soluția pronunțată în prezenta cauză nu a avut la bază actele de la dosarul fiscal nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală întrucât vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia și nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Aplicând prevederile art. 2.528 C. civ. la situația de fapt, instanța de apel a constatat că începutul cursului prescripției nu putea fi marcat de data operațiunii de vânzare, întrucât la acel moment, intimata-reclamantă nu putea cunoaște caracterul nedatorat al taxei reprezentând TVA, ci de la data deciziei nr. 2222/23.05.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, când s-a stabilit că achiziția de terenuri nu era taxabilă, deoarece acestea nu erau construibile, astfel că, în mod corect, curtea a respins apelul pe acest aspect.

Totodată, instanța supremă va înlătura și criticile prin care recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ. și art. 2539 alin. (2) C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripție, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefăcând obiectul susținerilor din cadrul cererii de apel, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită casarea deciziei atacate și pentru aplicarea greșită a unor prevederi din Codul fiscal, cu privire la semnificația și efectele notificării, precum și a alor dispoziții legale aplicabile, și deși invocă formal o serie de acte normative, respectiv 145, art. 141 alin. (2), art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-pârâtă își manifestă nemulțumirea față de situația de fapt reținută de instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele referitoare la situația de fapt stabilită de aceasta.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 770A/2021 din 28 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 770A/2021 din 28 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2021.