ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 207/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 martie 2018 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Națională de Investiții C.N.I. - S.A. a solicitat pe calea acțiunii în revendicare mobiliară, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., obligarea pârâtei la restituirea următoarelor bunuri mobile, proprietatea reclamantei: ferme, pane, stâlpi, în cantitate de 102,02 tone; pereți frontoane în cantitate de 9.519,00 kg; confecții metalice aparente în cantitate de 2.700 kg; panouri pereți tristrat în suprafață de 1.012,00 mp; accesorii panouri în suprafață de 1.012,00 mp; panouri învelitoare în suprafață de 449,40 mp; bunuri mobile în valoare de 610.320,36 RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563, art. 865, art. 2502 C. civ. și ale O.U.G. nr. 34/2006.

La 16 martie 2018, reclamanta a depus cerere completatoare și modificatoare a acțiunii prin care a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 610.320,36 RON.

Pârâta S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția conexității la dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești.

La 22 mai 2018, reclamanta a indicat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile art. 965, art. 970, art. 985, art. 1073 și art. 1320 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 13 septembrie 2018, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat că excepția conexității a rămas fără obiect și a prorogat discutarea excepției insuficientei timbrări, care a rămas fără obiect, față de achitarea de către reclamantă a suplimentului de taxă de timbru.

La termenul de la 4 iunie 2019, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare mobiliară.

Prin sentința civilă nr. 1181 din 16 septembrie 2019, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare mobiliară și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

Reclamanta Compania Națională de Investiții C.N.I. - S.A. a declarat apel împotriva sentinței pronunțate.

Dosarul a fost înregistrat inițial pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și, ulterior, înaintat secției a II-a Civile a aceleiași instanțe pe rolul căreia a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin decizia nr. 35 din 21 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Națională de Investiții C.N.I. - S.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Compania Națională de Investiții C.N.I. - S.A., solicitând instanței să admită calea de atac formulată, să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare instanței de fond.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă apreciază că pentru soluționarea cauzei este esențial ca instanța să rețină natura fondurilor publice ca sursă de plata a bunurilor revendicate. De asemenea, arată că în mod greșit a fost reținut ca temei de drept art. 90 din Legea nr. 85/2006 deși recurenta-reclamantă a indicat în cererea precizatoare dispozițiile art. 965, art. 985, art. 1073 și ale art. 1320 C. civ. pentru a fundamenta o acțiune în revendicare pe drept comun.

Autoarea căii de atac afirmă că prevederile art. 90 ar fi trebuit coroborate cu cele ale art. 36 și ale art. 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și că, în mod greșit, a reținut instanța că partea ar fi trebuit să uzeze de acțiunea mobiliară specială până la data închiderii procedurii insolvenței. Mai arată că este incontestabilă calitatea sa de proprietar al bunurilor mobile în discuție.

Într-o altă critică se arată că art. 90 ar fi fost aplicabil în cazul în care ar fi existat un contract de consignație, și nu un proces-verbal de custodie, cum este cazul în speță. Se mai arată că dreptul de a formula acțiunea în revendicare este imprescriptibil și că acțiunea este întemeiată.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 31 martie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 septembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Investiții C.N.I. - S.A. împotriva deciziei nr. 35 din 21 ianuarie 2020 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 17 noiembrie 2021, în ședință publică.

La termenul de la 17 noiembrie 2021 judecata recursului a fost amânată pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului intimatei-pârâte, acordându-se termen la 2 februarie 2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței în sensul că acest text de lege este străin situației de fapt întrucât această normă materială este incidentă și a fost corect aplicată.

Înalta Curte reține că în mod corect a statuat curtea de apel că recurenta-reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în revendicare mobiliară, solicitând restituirea unor bunuri mobile, și și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, între altele, pe dispozițiile din C. civ. care vizează acțiunea în revendicare.

Stabilind situația de fapt, instanța de apel a constatat că la 13 ianuarie 2011 a fost deschisă procedura insolvenței împotriva intimatei-pârâte, iar recurenta-reclamantă a depus cerere de înscriere în tabelul preliminar al creanțelor, cerere care a fost respinsă în mod definitiv ca tardivă prin decizia nr. 537 din 13 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești. Raporturile juridice în temeiul cărora recurenta solicită restituirea bunurilor mobile s-au născut în anul 2009, anterior deschiderii procedurii insolvenței.

Conform art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 "Dacă un debitor deține marfă în calitate de consignatar sau orice alt bun care aparține altuia la data înregistrării cererii introductive, a expirării termenului pentru contestarea cererii creditorilor de către debitor ori a respingerii contestației debitorului împotriva acestei cereri, proprietarul va avea dreptul să își recupereze bunul, în afară de cazul în care debitorul are un drept de garanție valabil asupra bunului." Alin. 2 al aceluiași articol reglementează posibilitatea proprietarului mărfii de a se înscrie în tabelul de creanțe fie cu valoarea pe care marfa o avea la una dintre datele menționate la alin. (1) dacă marfa se află în posesia debitorului, fie cu întreaga valoare a mărfii, dacă debitorul nu se află în posesia mărfii.

Astfel, legiuitorul a intenționat să dea posibilitatea proprietarului să extragă bunul său din masa activelor ce vor fi supuse valorificării sau lichidării în interesul colectiv al creditorilor, cu condiția ca proprietarul să acționeze cu celeritate.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care autoarea căii de atac arată că nu sunt aplicabile prevederile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 în sensul că în cauză nu este vorba de un contract de consignație, ci de un proces-verbal de custodie, deoarece în mod corect instanța de apel a reținut că este aplicabilă teza referitoare la deținerea de către debitor a unor bunuri care aparțin altuia la data înregistrării cererii introductive pentru recuperarea cărora recurenta-reclamantă în calitate de proprietar avea la îndemână soluția oferită de prevederile speciale din materia insolvenței.

Astfel cum s-a reținut în doctrină, acțiunea în revendicare a fost adaptată imperativelor procedurii insolvenței prin stabilirea unui termen de exercitare a acțiunii pe durata desfășurării procedurii de insolvență, cel mai târziu până la data închiderii procedurii. Procedura insolvenței intimatei-pârâte a fost închisă prin decizia nr. 1556 din 18 octombrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, iar recurenta-reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar ulterior acestui moment, la 6 martie 2018, fără a ține cont de limitarea temporală impusă de specificitatea procedurii concursuale și colective prevăzute de Legea nr. 85/2006.

Nu vor fi reținute nici criticile prin care recurenta susține că este îndreptățită să formuleze acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun față de faptul că intimata-pârâtă a fost reintegrată în circuitul economic întrucât dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2006 prevalează față de dispozițiile generale ale C. civ. în materia acțiunii în revendicare, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, nefiind necesară înlăturarea expresă de la aplicare a legii generale, prin dispoziții incluse în legea specială. Mai mult decât atât, nu rezultă din textul de lege că în urma reactivării societății care a fost în insolvență, proprietarul bunurilor poate solicita restituirea acestora pe calea dreptului comun. Din dispozițiile art. 76 din Legea nr. 85/2006 rezultă că titularul de creanțe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut de lege nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului ulterior închiderii procedurii. Ca urmare, față de faptul că recurenta nu a înțeles să uzeze de protecția oferită dreptului de proprietate în cadrul procedurii colective, în mod corect instanța de apel a considerat că autoarea căii de atac nu își mai poate valorifica acest drept după rămânerea definitivă a sentinței de închidere a procedurii, indiferent de modalitatea în care aceasta s-a finalizat.

Înalta Curte nu va avea în vedere afirmațiile prin care recurenta arată că instanța de apel nu a avut în vedere că bunurile revendicate au fost achitate din fonduri publice întrucât acestea nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Investiții C.N.I. - S.A. împotriva deciziei nr. 35 din 21 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE INVESTIȚII C.N.I. - S.A. împotriva deciziei nr. 35 din 21 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2022.