ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2633/2023

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată la 8 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în localitatea Ploiești, str. x, jud. Prahova și valoarea de 1.940.900 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 15 noiembrie 2010, adică suma de 962.271 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Prin cererea formulată la 18 ianuarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în garanție pe A. S.A. și pe B., solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligați la restituirea sumei reprezentând valoarea pretențiilor reclamantului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 781 din 19 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție; a respins cererea de chemare în garanție ca tardiv formulată; a obligat pe pârâtă să plătească chematei în garanție A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.380 RON, onorariu de avocat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 385A din 14 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 781 din 19 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție A. S.A. și B..

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 385A din 14 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În susținere, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia civilă recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. În acest sens, recurentul a argumentat că instanța de apel a apreciat nelegal că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei este data la care a fost finalizat raportul de control nr. x din 26 aprilie 2013, efectuat de Curtea de Conturi. A susținut că la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele internaționale de evaluare, ca atare, la momentul pronunțării sentinței civile nu se putea vorbi de existența unui prejudiciu. În același sens a arătat că și în situația în care ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operațiunii de verificare, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și prin reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. A mai arătat că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Din aceste motive, recurentul a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, întrucât aceasta a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale, doar ca urmare a întocmirii raportului de evaluare efectuat de societatea C. S.R.L.. Recurentul a argumentat că s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa din 18 ianuarie 2021, prin care i s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative și valoarea sa, realizată cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se folosește de un argument deja statuat în mod definitiv (decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021). Intimata-chemată în garanție A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrare criticilor în motivele de recurs. Intimatul-chemat în garanție B. a formulat întâmpinare, prin care a menționat că soluția asupra cererilor de intervenție a rămas definitivă, acestea fiind respinse ca tardive. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare, invocată de intimata-chemată în garanție A. S.A., Înalta Curte constată că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, întrucât criticile prin care se supune analizei conformitatea deciziei atacate cu normele de drept material stipulate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în prezenta cauză, sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în prezenta cauză. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în localitatea Ploiești, județul Prahova și prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 15 noiembrie 2010, și anume suma de 962.271 RON. În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x din 15 noiembrie 2010, aspect ce a condus la emiterea titlului de conversie nr. 1837 din 10 iunie 2011. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea inițială întocmită de evaluatorul A. S.A. și raportul de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L.. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de prim control judiciar a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data finalizării raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 (întocmit în termen de 3 ani de la producerea pagubei). Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18 ianuarie 2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele internaționale de evaluare. A învederat acesta că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013. Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii pagubei, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18 ianuarie 2021, decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. În ceea ce privește argumentul invocat de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași chestiune, însă, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, care să împiedice judecarea cauzei, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.