ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1995/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie sublinat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin cererea înregistrată la 26.09.2016 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții S.C. A. S.R.L., B. și C. au chemat în judecată pârâtele D. S.A. și Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea scrisorii de garanție bancară nr. 327/26.10.2009, a cererii de plată înaintate D. S.A. de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și a formelor subsecvente de executare a scrisorii de garanție bancară, precum și a contractului plafon angajament nr. x/02.06.2009 și a actelor subsecvente acestuia, enumerate în cererea introductivă.

Prin sentința civilă nr. 491/C/18.04.2019, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, lipsei calității de reprezentant, lipsei calității procesuale active și pasive, inadmisibilității acțiunii, autorității de lucru judecat și tardivității și a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, C. a declarat apel, iar Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, apel incident.

Intimata E. S.A. (fosta D. S.A.) a invocat, pe calea întâmpinării, excepțiile netimbrării, tardivității și lipsei calității de reprezentant a avocatului care a semnat apelul principal.

La termenul de judecată din 27.01.2020, apelantul a formulat o cerere de recuzare a președintelui completului de judecată.

Apreciind că, raportat la dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., o atare împrejurare nu determină suspendarea judecății, ci împiedică doar pronunțarea soluției în cauză, prin încheierea pronunțată la același termen instanța de apel a respins excepțiile netimbrării, tardivității și lipsei calității de reprezentant a avocatului semnatar al apelului principal și apoi a luat măsuri administrative, în scopul soluționării cererii de recuzare.

Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 06.02.2020 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 78/Ap/11.02.2020, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 27.01.2020, C. a declarat recurs.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că hotărârile atacate sunt netemeinice și nelegale, deoarece instanța de apel a aplicat dispozițiile legale la o situație de fapt reținută în mod greșit și trunchiat.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că în încheierea din 27.01.2020 nu au fost reținute toate argumentele pe care le-a prezentat cu privire la cererile de completare a probatoriului cu înscrisuri și interogatoriu și nu au fost indicate motivele pentru care cererile de administrare a probelor au fost respinse.

În acest context, a apreciat că probele solicitate erau pertinente și utile în dovedirea relei-credințe a pârâtelor și pentru stabilirea corectă a situației de fapt deduse judecății, iar prin respingerea lor i-au fost încălcate drepturile la apărare și la un proces echitabil, statuate de art. 6 și art. 13 C. proc. civ., cu nerespectarea dispozițiilor art. 20 și art. 22 alin. (2), (6) și (7) C. proc. civ.

A mai subliniat autorul acestei căi de atac că în noțiunea de probe noi ce pot fi încuviințate în apel sunt incluse nu numai cele solicitate în fața primei instanțe, care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din art. 255 și art. 258 C. proc. civ., dar și cele solicitate direct în apel, așa cum reiese din art. 476, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, a susținut că, într-adevăr, potrivit art. 254 alin. (1) și (2) C. proc. civ., probele care nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare nu mai pot fi invocate în cursul procesului, însă a precizat că o atare sancțiune se aplică, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., numai în măsura în care prin lege nu se dispune altfel; or, dispozițiile legale care reglementează calea de atac a apelului îngăduie în mod expres părților să propună probe noi, astfel că ele conturează o excepție de la regula instituită de art. 254 C. proc. civ.

În opinia recurentului-reclamant, sunt relevante nu numai dispozițiile art. 492 C. proc. civ., conform cărora în recurs pot fi primite înscrisuri noi, ci și cele ale art. 470 alin. (4) C. proc. civ., care se referă explicit la probele nearătate în fața primei instanțe și a căror administrare în apel este, așadar, îngăduită.

Mai mult decât atât, a arătat că opinia potrivit căreia în apel nu s-ar mai putea propune acele probe cu privire la care prima instanță ori instanța de apel a aplicat sancțiunea decăderii este contrazisă de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care vizează probele invocate în fața primei instanțe, deci inclusiv acelea în privința cărora s-ar fi aplicat sancțiunea decăderii; ca urmare, a apreciat ca nejustificată o distincție între probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe și cele care au fost propuse tardiv.

În aceste condiții, recurentul-reclamant a considerat că prin respingerea probelor solicitate, aflarea adevărului și circumscrierea corectă a stării de fapt și de drept au fost împiedicate, cu toate că, așa cum a stabilit și instanța supremă în jurisprudența sa, respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanței de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, în caz contrar hotărârea fiind nelegală.

A conchis acest recurent că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6, art. 7, art. 8, art. 13, art. 22 alin. (2), (4), (6) și (7), art. 425 alin. (1) și art. 476 alin. (1) rap. la art. 477 alin. (2) C. proc. civ., iar nelegalitatea încheierii se răsfrânge și asupra deciziei atacate, atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, autorul acestei căi de atac a susținut că motivarea deciziei atacate nu respectă exigențele impune de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât timp cât considerentele acesteia nu permit verificarea măsurii în care elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se regăsesc în cauză și în care textele de lege aplicate sunt sau nu incidente și au fost corect interpretate și aplicate.

Următoarea critică vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit recurentului-reclamant, scrisoarea de garanție bancară reprezintă o garanție la cerere, supusă regulilor uniforme URDG 458 și URDG 758, care este independentă de raportul obligațional preexistent angajamentului asumat de emitentul acesteia. De aceea, a apreciat că soluționarea cauzei depinde de rezolvarea problemelor de drept privind natura și caracteristicile specifice unei asemenea garanții și de identificarea corectă a normelor de drept aplicabile și a naturii acestora. Astfel, a susținut că instanța de fond, deși a respins în mod just excepțiile invocate de către intimați, a soluționat în mod greșit fondul acțiunii raportându-se la aspecte care privesc raportul preexistent angajamentului asumat de emitentul scrisorii de garanție bancară.

A afirmat recurentul-reclamant că regulile uniforme URDG 458 și URDG 758 ale CCI Paris sunt obligatorii, imperative și aplicabile tuturor garanțiilor la cerere emise în condițiile acestor reglementări, iar încălcarea lor atrage nulitatea garanției și a operațiunilor de executare a acesteia. Totodată, regimul juridic al contractelor de credit este de ordine publică, astfel că și cel al garanțiilor, chiar autonome, aferente unor astfel de contracte, nu poate fi diferit.

Prin urmare, a susținut că aprecierea acestor norme ca fiind unele de recomandare este greșită și lipsită de suport legal, jurisprudențial și doctrinar.

A mai susținut că, în condițiile în care scrisoarea de garanție bancară a fost emisă la 26.10.2009, în mod nelegal s-a raportat tribunalul la noul C. civ., aspect pe care l-a criticat, dar asupra căruia a apreciat că instanța de apel nu s-a pronunțat, judecând cauza prin prisma unor temeiuri de drept inaplicabile.

Dovada acestui aspect rezidă, în opinia recurentului-reclamant, în modul în care instanța de apel a soluționat motivul de nulitate decurgând din frauda la lege și din nerespectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, cu încălcarea prevederilor C. civ.

În acest sens, a arătat că scrisoarea de garanție bancară reprezintă un angajament irevocabil, scris, asumat de o bancă, de a plăti beneficiarului o sumă de bani, în cazul în care ordonatorul nu a onorat o obligație asumată printr-un alt contract, numit fundamental, dar independent de acesta. Ca o consecință a autonomiei garanției, limitele ei nu pot fi stabilite prin raportare la obligația din raportul fundamental, ci trebuie să rezulte din cuprinsul înscrisului constatator, prin simpla raportare la cererea de plată însoțită de documentele solicitate, sarcina băncii fiind aceea de a verifica cu atenție conformitatea cererii de plată și a documentelor atașate, cerute prin textul scrisorii de garanție.

În continuare, recurentul-reclamant a prezentat mecanismul de plată al scrisorilor de garanție bancară și a susținut că banca nu a verificat măsura în care documentele prezentate erau complete și atașate în condiții conforme cu cerințele scrisorii de garanție, iar excepția de fraudă permite băncii sau instanței să intervină și o obligă pe prima să nu efectueze plata în ipoteza prezentării unei cereri de plată frauduloase.

În continuare, evocând doctrina și jurisprudența internațională, a subliniat că la analiza documentelor prezentate, banca are datoria să facă plata numai dacă acestea erau sunt strict conforme cu termenii și condițiile din textul scrisorii de garanție, în caz contrar pierzând dreptul de regres împotriva ordonatorului, care poate solicita, de asemenea, plata unor despăgubiri.

Recurentul-reclamant a mai susținut că în speță Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat o cerere de plată neconformă prevederilor scrisorii de garanție bancară, deoarece nu a prezentat cererea de plată la Sibiu, prin intermediul corespondentei de prim rang a emitentei, F. S.A., ci direct la ghișeul emitentei, la Brașov, și nu a anexat documentele pe care avea obligația să le atașeze, lipsind declarația scrisă referitoare la neîndeplinirea obligațiilor ofertantului, cererea de plată andosată de banca corespondentă de prim rang a emitentului și adresa prin care aceasta certifica semnăturile autorizate ale beneficiarului, dar și confirmarea scrisă a autorității contractante. Pe de altă parte, a arătat că E. S.A. a încălcat prevederile U.R.D.G. și U.N.C.LT.R.A.L., pentru că nu a examinat cu vigilența unui bun mandatar cererea de executare a scrisorii de garanție bancară, nu a identificat neregulile cererii și nu a respins plata, deși prezentarea era neconformă, incompletă și efectuată într-un alt loc și printr-o altă modalitate decât cea stipulată în scrisoarea de garanție bancară.

În concluzie, recurentul-reclamant a susținut că între cele două pârâte a survenit o relație conjugată, cu valențe de fraudă la lege și, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac exercitate.

La 25.08.2020 Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului; totodată, a depus și un recurs incident îndreptat împotriva deciziei pronunțate în apel, prin care a solicitat casarea ei în parte, în sensul înlăturării dispozițiilor privind respingerea excepțiilor lipsei calității sale procesuale pasive, inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune.

Referitor la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, a arătat că, raportat la obiectul acțiunii, ar putea avea calitate procesuală pasivă doar în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea cererii prin care a solicitat băncii executarea scrisorii de garanție bancară, nu și în privința celor prin care s-a solicitat constatarea nulității scrisorii de garanție bancară nr. 327/2009, a cărei beneficiară este, a contractului plafon de angajament nr. x/2009, precum și a actelor subsecvente acestuia.

Cu privire la excepția inadmisibilității, recurenta-pârâtă a arătat că partea din obiectul cererii de chemare în judecată care o vizează este reprezentată de solicitarea reclamanților de constatare a nulității absolute a cererii de executare a scrisorii de garanție bancară, care, în opinia sa, este un act administrativ emis în executarea contractului de finanțare încheiat cu S.C. A. S.R.L.

Prin urmare, a apreciat că devin incidente prevederile art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, înainte de a cere instanței anularea unui act administrativ sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat într-un drept legitim se va adresa, în termen de 30 de zile de la momentul comunicării actul administrativ sau de la cel la care a cunoscut că acesta a fost emis, autorității emitente, care este obligată să rezolve plângerea în 30 de zile de la primirea acesteia. În speță, a precizat că procedura prealabilă nu a fost parcursă.

Din perspectiva prescripției, recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen de 6 luni, în care trebuie introduse cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate. Astfel, a considerat că prin raportare la data emiterii cererii de executare a scrisorii de garanție bancară, dreptul material la acțiune era prescris.

La 10.09.2020, intimata E. S.A. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepțiile netimbrării, tardivității și nulității acestuia și excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului care a semnat cererea de recurs principal; în subsidiar, a solicitat respingerea aceleiași căi de atac ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar recurentul-reclamant și-a prezentat punctul de vedere.

În ședința de la 09.06.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepțiile de netimbrare, de tardivitate, de nulitate și a lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs promovate de recurentul-reclamant, în considerarea argumentelor expuse în încheiere; la același termen, a admis în principiu atât recursul principal, cât și recursul incident și a acordat un termen în ședință publică, în vederea soluționării lor în fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor a propus completului de filtru să aibă în vedere invocarea din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivat de faptul că, deși în apel s-a formulat o cerere de recuzare a președintelui completului de judecată, instanța de prim control judiciar, cu încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., s-a pronunțat prin încheierea din 27.01.2020 asupra excepțiilor de netimbrare, de tardivitate și a lipsei calității de reprezentant a avocatului semnatar al apelului principal.

Înalta Curte, neînsușindu-și această propunere, nu a invocat din oficiu, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivul de recurs prefigurat în raportul asupra admisibilității în principiu, luând act că potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare".

Textul de lege citat relevă că împrejurarea indicată (formularea unei cereri de recuzare) nu determină oprirea cursului judecății, ci dimpotrivă, îngăduie ca aceasta să continue, prin efectuarea oricăror acte de procedură, excluzându-l însă pe cel al pronunțării hotărârii.

Interpretarea acestei norme, ca rezultat al comparării ei cu textul care îl precedă, respectiv art. 49 alin. (1) C. proc. civ., conduce spre concluzia că numai în ipoteza formulării unei declarații de abținere nu se va mai putea face niciun act de procedură în cauză; în schimb, în cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu este oprită, sub rezerva situației în care instanța se află în etapa pronunțării hotărârii, care poate avea loc numai ulterior judecării cererii de recuzare.

De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 14/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907/22.09.2021 - dată de la care dezlegarea oferită este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ. astfel, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a art. 49 alin. (2) C. proc. civ., formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecății, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunțarea hotărârii, până la soluționarea cererii de recuzare.

În paragrafele 103-105 ale deciziei amintite, s-a statuat că "în cazul unei cereri de recuzare, (...) procedura de judecată nu este oprită, precum în ipoteza abținerii, iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunțe cu privire la cereri în probațiune, să administreze probele încuviințate, să soluționeze incidente procedurale, să îngăduie săvârșirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil. Judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final, și ea nu poate fi împiedicată altfel decât în condițiile legii. Pronunțarea acelei hotărâri prin care instanța se dezînvestește, fie prin soluționarea unei excepții, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecății, este oprită până la momentul soluționării cererii de recuzare". Iar sintagma "pronunțarea soluției în cauză", conținută de art. 49 alin. (2) C. proc. civ. a fost definită în paragraful 106 al aceleiași decizii ca fiind cea care vizează soluția adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanța se dezînvestește, nu și cele care o preced, căci altminteri norma legală ar fi golită de sens.

Or, prin respingerea unor excepții instanța nu se dezînvestește, așa încât o atare măsură poate fi adoptată de către judecătorul recuzat.

Revenind la criticile expuse în recursul principal, Înalta Curte ia act că cea dintâi se îndreaptă împotriva încheierii din 27.01.2020, titularul acestei căi de atac afirmând că nu au fost reținute toate argumentele pe care le-a adus cu privire la cererile de completare a probatoriului cu înscrisuri si interogatoriu și nu au fost arătate motivele pentru care cererile de administrare a probelor au fost respinse.

Primul aspect adus în dezbatere îl reprezintă, așadar, eventuala omisiune, de redare integrală a argumentelor invocate de parte în susținerea unor cereri.

O atare împrejurare nu se încadrează în ipotezele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci poate fi remediată doar pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., care permite îndreptarea, fie din oficiu, fie la cerere, a "omisiunilor cu privire la susținerile părților".

Iar în conformitate cu art. 445 C. proc. civ., acest mijloc procedural este exclusiv, textul neîngăduind obținerea acestui rezultat pe calea recursului.

Următoarea critică îndreptată împotriva aceleiași încheieri constă într-o pretinsă nemotivare a măsurii de respingere a cererii de administrare a probelor și, în cuprinsul cererii de recurs, ea este urmată de o expunere a argumentelor în considerarea cărora recurentul-reclamant a apreciat că probele solicitate erau și pertinente, și utile în dovedirea relei-credințe și a stabilirii corecte a situației de fapt deduse judecății.

Examenul de detaliu al încheierii recurate relevă însă, contrar afirmațiilor recurentului-reclamant, că instanța de prim control judiciar a motivat dispoziția de respingere a cererii de administrare a probelor, argumentele sale regăsindu-se la paginile 4 și 5 ale încheierii.

În opinia recurentului-reclamant, probele noi ce pot fi încuviințate în apel sunt nu doar cele care au fost solicitate în fața primei instanțe, respinse deja pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din art. 255 și art. 258 C. proc. civ., dar și cele solicitate direct în apel, așa cum reiese din art. 476, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ. Autorul acestei căi de atac a mai susținut că potrivit art. 254 alin. (1) și (2) C. proc. civ., probele care nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare nu mai pot fi invocate în cursul procesului, însă a precizat că o atare sancțiune se aplică, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., numai dacă prin lege nu se dispune altfel, iar dispozițiile legale incidente în apel îngăduie în mod expres părților să propună probe noi.

Toate aceste susțineri sunt lipsite de relevanță, întrucât curtea de apel nu a respins cererea de probațiune în considerarea argumentului expus de recurentul-reclamant, care să contureze inadmisibilitatea administrării unor probe noi în calea devolutivă de atac, ci a făcut legala aplicare a dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3) C. proc. civ., reținând că probele nu au fost indicate în cuprinsul memoriului de apel; totodată, a reținut că nu este incident art. 254 C. proc. civ., dar și faptul că, și dacă s-ar trece peste aspectele de ordin procedural reluate pe scurt mai sus, probele ar fi lipsite de pertinență, de concludență și de utilitate, de vreme ce analiza cererii de constatare a nulității unor înscrisuri - obiectul demersului judiciar de față - urma să se raporteze la textele de lege care ar fi fost pretins încălcate la momentul încheierii înscrisurilor atacate. Aprecierea instanțelor devolutive asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor nu relevă, prin ea însăși, nelegalitatea dispoziției prin care cererea de administrare a acestora a fost respinsă, ci, reflectând modalitatea în care ele au fost evaluate, conturează un aspect de eventuală netemeinicie, care nu mai poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.

În aceste condiții, sunt nefondate criticile recurentului-reclamant, privind încălcarea art. 254, 255, 470, 476, 477 și 478 C. proc. civ. și, derivat din acestea, cele care se referă la art. 6, art. 7, art. 8, art. 13, art. 22 alin. (2), (4), (6) și (7) și art. 425 alin. (1) C. proc. civ., circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Următoarea critică vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

După ce a prezentat caracterele juridice ale scrisorii de garanție bancară, recurentul-reclamant a afirmat că regulile uniforme URDG 458 și URDG 758 ale C. civ..I. Paris sunt general obligatorii și imperative, iar încălcarea lor atrage nulitatea garanției și a operațiunilor de executare a acesteia. Prin urmare, a susținut că aprecierea acestor norme ca fiind unele de recomandare este greșită și lipsită de suport legal, jurisprudențial și doctrinar.

A mai susținut că, în condițiile în care scrisoarea de garanție bancară a fost emisă la 26.10.2009, în mod nelegal s-a raportat tribunalul la noul C. civ., aspect pe care l-a criticat, dar asupra căruia a apreciat că instanța de apel nu s-a pronunțat, judecând cauza prin prisma unor temeiuri de drept inaplicabile.

În continuare, a prezentat mecanismul de plată al scrisorilor de garanție bancară și a susținut că banca nu a verificat dacă documentele prezentate erau complete și atașate în condiții conforme cu cerințele scrisorii de garanție, deși avea datoria să facă plata numai dacă acestea erau sunt strict conforme cu termenii și condițiile din textul scrisorii de garanție. A invocat, în acest context, caracterul neconform al cererii de plată a Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și motivele care îi justifică o atare afirmație.

Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, că și în cazul acestui motiv de recurs, ca și în cazul celor anterior examinate, memoriul de recurs evocă în mod amplu doar chestiuni teoretice, însă nu conține critici veritabile, de substanță, la adresa deciziei atacate.

Astfel, este nereal că instanța de prim control judiciar nu s-ar fi pronunțat asupra criticii recurentului-reclamant, care aducea în dezbatere că tribunalul s-ar fi raportat, în mod eronat, la dispozițiile noului C. civ.

La paginile 7 și 8 ale deciziei atacate, curtea de apel a arătat că, deși prima instanță de fond a făcut referire la dispozițiile noului C. civ., acestea nu sunt aplicabile în speță, în considerarea datei încheierii actelor juridice civile deduse judecății. În continuare, a reținut că, atât timp cât scrisoarea de garanție bancară nu se bucura de o reglementare expresă în C. civ. de la 1864, a apreciat că îi sunt aplicabile regulile generale din materia obligațiilor și că cele două reglementări nu diferă în esență, în privința instituțiilor de drept civil relevante în cauza dedusă judecății.

În aceste condiții, critica recurentului-reclamant este una pur formală și nu justifică admiterea căii de atac.

În continuare, Înalta Curte notează că obiectul cauzei de față îl reprezintă constatarea nulității absolute a mai multor acte juridice civile, pornind de la lipsa de conformitate a scrisorii de garanție bancară nr. 327/26.10.2009 cu prevederile Regulilor Uniforme pentru Garanții la Cerere, Publicația nr. 758 a Camerei de Comerț Internațional de la Paris. Văzând obiectul cererii (constatarea nulității absolute) și faptul că recurentul-reclamant a adus în dezbatere pretinsa încălcare atât a unor dispoziții legale de ordine publică, cât și a unora de ordine privată, instanțele anterioare au procedat în mod legal la calificarea motivelor de nulitate și le-au examinat numai pe cele absolute, care ar fi putut justifica admiterea demersului judiciar astfel cum a fost dedus judecății.

Scrisoarea de garanție bancară reprezintă un angajament irevocabil, scris și necondiționat, prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane (ordonator), în considerarea unui raport obligațional preexistent, însă independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Titularul căii de atac de față a criticat dezlegarea instanțelor de fond, care au reținut caracterul de recomandare al Regulilor Uniforme, însă Înalta Curte notează, sub un prim aspect, că altul a fost argumentul pe care curtea de apel l-a prezentat, pentru a-și fundamenta decizia (respectiv că Regulile Uniforme pentru Garanții la Cerere, Publicația nr. 758 a Camerei de Comerț Internațional de la Paris au intrat în vigoare ulterior datei emiterii scrisorii de garanție bancară), iar acest aspect nu a fost contestat în recursul principal.

Un atare considerent este pe deplin fondat și nu reflectă încălcarea legii, ci aplicarea principiului de drept tempus regit actum.

În continuare, curtea de apel a notat că motivul de nulitate derivat din pretinsa încălcare a Regulilor Uniforme, Publicația nr. 458 a Camerei de Comerț Internațional de la Paris, care le-au precedat pe cele evocate mai sus, a fost invocat pentru prima dată în calea de atac, însă l-a examinat și l-a înlăturat, cu motivarea că numai în situația în care părțile consimt în acest sens, regulile în discuție sunt aplicabile în raporturile juridice civile, iar în speță nu s-a făcut dovada consimțământului părților asupra aplicării acestui set de reguli uniforme în raportul juridic obligațional.

Și această dezlegare este legală, căci decurge din analiza chiar a art. 1 din Regulile regăsite în Publicația nr. 458 a C. civ..I. Paris, care prevede aplicabilitatea lor doar în măsura în care părțile consimțeau expres la aceasta.

Mai mult, concluziile expuse nu sunt înfrânte de faptul că ulterior emiterii scrisorii de garanție bancară, în notificarea emisă la 04.03.2011 s-a făcut referire la prevederile Regulilor Uniforme pentru Garanții la Cerere, Publicația nr. 758 a Camerei de Comerț Internațional de la Paris, deoarece cauza de nulitate trebuie să fie concomitentă înscrisului atacat, iar regulile evocate nu intraseră în vigoare la data emiterii scrisorii, 26.10.2009.

În aceste condiții, în care Regulile Uniforme pentru Garanții la Cerere, regăsite în Publicațiile nr. 458 și 758 ale Camerei de Comerț Internațional de la Paris nu se aplică, primele pentru că părțile nu au consimțit, iar celelalte pentru că au intrat în vigoare ulterior scrisorii de garanție bancară, devine irelevantă critica recurentului-reclamant, care a susținut - de principiu, fondat, altminteri - că respectivele Reguli au un caracter obligatoriu, iar nu de recomandare.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că, în măsura în care sunt aplicabile, iar părțile nu înțeleg să deroge de la ele, Regulile Uniforme sunt obligatorii; în speță însă, ele nu sunt aplicabile, în considerarea argumentelor expuse în precedent.

În continuare, se cuvine subliniat că recursul principal nu critică aspectele reținute în apel, în examinarea motivelor de nulitate care ar afecta valabilitatea scrisorii de garanție bancară, privind forma ei, calitatea părților și obligațiile care le revin, frauda la lege și cauza imorală și/sau ilicită - toate acestea fiind doar formal invocate, în lipsa oricărui argument care să fundamenteze concluzia că ar fi întemeiate; omisiunea de a le critica a produs efectul consolidării dezlegărilor oferite în etapele procesuale anterioare, care au dobândit, astfel, puterea lucrului judecat.

Celelalte critici, care vizează caracterul pretins neconform al cererii de plată a Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, aduc în dezbatere numai chestiuni de temeinicie, căci nu indică nicio normă legală încălcată ori greșit aplicată, iar Înalta Curte nu poate examina aspectele care evocă locul în care a fost prezentată cererea de plată și nici pe cele care privesc eventuale omisiuni în documentele care ar fi trebuit să o însoțească, deoarece ar presupune reevaluarea unor elemente atașate situației de fapt. Se cuvine subliniat că instanțele anterioare au analizat aceste condiții și, în urma interpretării probatoriului administrat, au apreciat că cererea de plată nu a fost neconformă; or, modalitatea în care au fost examinate probele nu mai poate forma obiect de analiză în recurs, cale de atac extraordinară și nedevolutivă, prin care, așa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită un control exclusiv de legalitate. Aceste concluzii se adaugă celor reținute de instanțele anterioare, care au subliniat că unele dintre actele subsecvente scrisorii de garanție bancară nu pot fi atacate decât pe calea specială a contestației la executare, iar aceste considerente au rămas necriticate în recurs.

Pe calea recursului incident Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a criticat soluția de respingere a excepțiilor lipsei calității sale procesuale pasive, inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune.

Referitor la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, recurenta-pârâtă a arătat că, raportat la obiectul acțiunii, ar putea avea calitate procesuală pasivă doar în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea cererii prin care a solicitat executarea scrisorii de garanție bancară, nu și în privința celorlalte.

Chiar dacă, în principiu, calitatea procesuală trebuie să fie examinată prin raportare la fiecare capăt de cerere, analiza realizată de instanțele anterioare din perspectiva ansamblului acțiunii și a scopului demersului judiciar - care ar fi putut determina repercusiuni importante asupra situației juridice a titularului recursului incident - nu justifică, în sine, casarea deciziei atacate, de vreme ce în ipoteza admiterii unor capete de cerere care nu ar fi recunoscut vreun drept față de recurenta-pârâtă, hotărârea judecătorească nu ar fi produs niciun efect.

În continuare, autoarea căii de atac de față a arătat că sunt incidente art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 554/2004, însă nici aceste critici nu sunt fondate, niciunul dintre actele juridice civile a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constată nefiind act administrativ; prin urmare, dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile; mai mult, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă extinctiv.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurentul-reclamant C. împotriva încheierii din 27.01.2020 și deciziei civile nr. 78/Ap/11.02.2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2021.