ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 790/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II. au chemat în judecată pe pârâții JJ. S.A. și KK., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună întocmirea registrului acționarilor societățiii JJ., ținând cont de sentința penală nr. 580 din 14 februarie 2005, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, secția Penală, în dosarul nr. x/2005, prin distribuirea acțiunilor în mod corespunzător celorlalți acționari și constatarea dreptului de proprietate asupra acțiunilor respective (numărul acțiunilor nominative cuvenit fiecărui acționar urmând a se stabili prin expertiză contabilă); de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei JJ. să lase în deplină proprietate numitei A. un număr de 6.186 acțiuni, numitei B. un număr de 1.477 acțiuni și numiților LL. și MM. un număr de 5.180 acțiuni, numitului NN. un număr de 3.150 acțiuni. Ca urmare a întocmirii registrului acționarilor la zi, reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la respectarea și punerea în executare a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a OO. S.A. din 15 ianuarie 2009, prin care s-a dispus divizarea societății, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că JJ. S.A. a fost privatizată în anul 1995, prin metoda MEBO, acțiunile fiind cumpărate prin intermediul PP., acțiunile cuvenindu-se salariaților de la acel moment ai societății.

Litigiile din ultimii ani derulate între acționarii societății au confirmat existența unor carențe mari în modul de întocmire a registrului acționarilor și evidențiere a tranzacțiilor cu privire la acțiunile nominative ale societății.

Această situație de fapt a fost confirmată de directorul general KK. care, într-o adresă depusă în dosarul nr. x/2012, a recunoscut existența unui registru anterior anului 2003.

De asemenea, în dosarul nr. x/2014, instanța de judecată a pus în vedere să se depună registrul acționarilor completat la zi, însă înscrisul depus și denumit "registrul acționarilor" nu a fost întocmit conform Hotărârii de Guvern nr. 885/1995 și Legii nr. 31/1990, fără a se putea verifica de la momentul privatizării societății toate operațiunile privitoare la acțiunile nominative și nici identitatea exactă a acționarilor cu acțiunile corespunzătoare fiecăruia, lipsind registrul până în anul 2003.

Prin sentința penală nr. 580/14.02.2005 a Judecătoriei Târgu Jiu s-a stabilit că numitul KK. se face vinovat de îmbogățirea fără just temei în detrimentul celorlalți acționari, acesta folosind sumele de bani ale QQ. în interes personal și anume pentru a dobândi în nume propriu acțiuni.

În acest context, procentul actual de acțiuni pe care numitul KK. le deține este nereal, în sensul că trebuie diminuat cu numărul corespunzător acțiunilor însușite în mod nelegal, acțiuni care sunt proprietatea celorlalți acționari și cărora trebuie să li se recunoască acest drept și evidențierea corespunzătoare în registrul acționarilor.

Pârâtul KK. având în această perioadă calitatea de director general nu a înțeles să țină o evidență clară a tranzacțiilor cu acțiunile societății și nici să pună în executare sentința la care s-a făcut referire mai sus, această stare de confuzie generală profitându-i.

Reclamanții au apreciat că se impune efectuarea unei expertize contabile, în urma căreia, prin stabilirea sumelor de bani plătite în fapt de QQ., să se stabilească numărul de acțiuni cuvenit fiecărui acționar de la acel moment, raportat la prevederile legale în materie.

Cu privire la capătul doi de cerere se precizează că în acest context al unui registru al acționarilor neconform, dar și al unui control unic asupra societății din partea pârâtului KK., au fost înregistrate cu rea-credință, în mod greșit, o serie de operațiuni cu privire la acțiunile societății, efectul acestora fiind înlăturarea sau nerecunoașterea calității de proprietar a unor acționari.

Referitor la capătul trei de cerere s-a arătat că prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 15 ianuarie 2009, acționarii JJ. au hotărât, în unanimitate, divizarea acestei societăți, respectiv desprinderea unei părți din acționariatul minoritar al societății și constituirea unei noi societăți - RR. S.R.L., care cuprindea 177 acționari, alături de alte societăți care urmau să fie înființate și desprinse prin divizare din JJ.

În cadrul adunării din data de 15 ianuarie 2009 s-a votat și aprobat proiectul de divizare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 61, art. 132 și art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dar și pe dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, aflate în vigoare la momentul adoptării Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a OO. S.A. din data de 15 ianuarie 2009.

La data de 18 ianuarie 2016 pârâta JJ. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat:

- excepția nulității cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții LL. și MM., NN., SS., AA. și TT. pentru lipsa semnăturii;

- excepția nulității cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții LL. și MM., NN., AA., UU., CC., GG., HH., VV. și II. pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 194 lit. a) din C. proc. civ.

- excepția nulității cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 194 lit. d) din C. proc. civ.

- excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei WW.;

- excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților AA., B., A., D., LL., MM. și XX.;

- excepția lipsei de interes a reclamanților AA., B., A., D., LL., MM. și XX.;

- excepția lipsei calității procesuale pasive a societății JJ. în ceea ce privește capătul 2 de cerere;

- excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere;

- excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capetele de cerere 1 și 3;

Pe fond, pârâta JJ. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea de recuzare formulată de pârâta JJ. împotriva expertului judiciar YY., în temeiul prevederilor art. 249 din C. proc. civ., întrucât nu au fost propuse probe în dovedirea incidenței motivelor de recuzare invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 2 și pct. 13 din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 86/2017 din 12 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei interesului, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă în cadrul acțiunii formulate de reclamanții A., B., D., Y., AA. C., E., F., G., H., I., J., K., L., M., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II., în contradictoriu cu pârâta JJ. S.A. și pârâtul KK.; s-a admis în parte acțiunea reclamanților A., B., D., Y. și AA. și s-a constatat că aceșia dețin următoarele acțiuni la JJ. S.A.: A. - 4.088 acțiuni, B. - 1.477 acțiuni, D. - 1.713 acțiuni, Y. - 247 acțiuni, AA. - 381 acțiuni; s-a dispus întocmirea registrului acționarilor societății JJ. prin includerea acțiunilor anterior menționate; s-a respins cererea privind întocmirea registrului acționarilor formulată de C., E., F., G., H., I., J., K., L., M., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II.; s-a respins capătul de cerere privind punerea în executare a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din 15 ianuarie 2009.

Tribunalul Gorj a analizat cu prioritate, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., excepțiile procesuale invocate de către pârâta JJ. și unite cu fondul cauzei, respectiv excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei interesului, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune, însă a apreciat că sunt neîntemeiate.

Din lecturarea înscrisurilor depuse la dosar, cu privire la deținerea acțiunilor la S.C. JJ., s-a constatat că reclamanții dețin calitatea de acționari ai societății, motiv pentru care au calitate procesuală activă și interes în a acționa societatea care are, rezultând din acest raport juridic, calitate procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 36 din C. proc. civ.

Acțiunea în revendicarea acțiunilor deținute de reclamanți la societatea pârâtă este imprescriptibilă, în condițiile art. 480 din C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză prin raportare la perioada de timp în care reclamanții au deținut acțiunile revendicate, fiind analizate înscrisuri din anii 2001, 2004, anterioare intrării în vigoare a noului C. civ.

Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare rezultă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care nu se pierde prin neuz.

De asemenea, pentru aceleași considerente, s-a apreciat ca fiind imprescriptibilă acțiunea în constatarea existenței dreptului asupra acțiunilor, acțiune ce face obiectul primului capăt de cerere, cu consecința modificării registrului acționarilor.

Referitor la excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, prima instanță a reținut că prin motivele prezentate se analizează o condiție a acțiunii judiciare care privește fondul cererii, astfel încât nu poate fi considerată o excepție procesuală, motiv pentru care a fost respinsă excepția invocată de pârâtă.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, referitor la primul capăt de cerere constând în întocmirea registrului acționarilor societății JJ., ținând cont de sentința penală nr. 580/14.02.2005, prin distribuirea acțiunilor în mod corespunzător celorlalți acționari și constatarea dreptului de proprietate asupra acțiunilor respective (numărul acțiunilor nominative cuvenit fiecărui acționar urmând a se stabili prin expertiză contabilă), că prin această hotărâre judecătorească nu se stabilește în concret numărul de acțiuni însușite de către KK. în detrimentul celorlalți acționari, ci se reține doar că din poziția de acționar majoritar și-a însușit un câștig în sensul îmbogățirii fără justă cauză în detrimentul celorlalți acționari.

Astfel, instanța civilă a cercetat, prin analizarea înscrisurilor aflate la dosar, dacă pe parcursul funcționării societății pârâte JJ. acționarii reclamanți au fost privați de acțiunile deținute, apreciind, în același timp, că analiza acestei stări de fapt este folositoare și capătului doi de cerere privind acțiunea în revendicare.

Privatizarea societății JJ. a fost efectuată prin metoda MEBO, în condițiile Legii nr. 77/1994, prin participarea salariaților, membrilor consiliului de administrație și/sau managerilor la cumpărarea de acțiuni emise de societate, art. 1 din lege impunând constituirea unei asociații, salariații societății JJ. constituind QQ..

Prin QQ. au fost distribuite acțiuni fiecărui salariat al societății JJ. S.A, fiind acțiuni subscrise, asupra cărora se dobândea dreptul de proprietate numai după achitarea prețului acestora, în condițiile art. 31 din Legea nr. 77/1994, acțiunile neachitate urmând a reveni asociației pentru redistribuire, în condițiile art. 30 din lege.

QQ. a fost lichidată, s-a întocmit un bilanț final necontestat, lichidatorul ZZ. emițând asociaților adrese din care rezultă numărul de acțiuni deținute la societatea pârâtă JJ.

S-a reținut că acțiunile menționate în aceste adrese sunt acțiuni asupra cărora reclamanții au devenit proprietari, fiind achitate, în timp ce în tabelul din iulie 2004 este menționată o rubrică privitoare la acțiuni subscrise, respectiv acele acțiuni distribuite inițial asociaților din QQ., în condițiile art. 30 din Legea nr. 77/1994.

Potrivit acestui text legal, în cazul neplății acțiunilor, acestea reveneau asociației care le redistribuia, motiv pentru care acționarii nu pot deține un număr egal de acțiuni, acesta diferind după cum au fost sau nu plătite.

Chiar dacă inițial s-a încercat stabilirea unei egalități între acționari din punctul de vedere al acțiunilor distribuite, care sunt acțiuni subscrise, egalitatea nu s-a putut păstra în condițiile în care unii salariați acționari nu au plătit o parte din acțiunile subscrise, distribuite lor, care au intrat apoi la redistribuire către alți salariați sau membrii ai consiliului de administrație.

La dosar nu au fost depuse înscrisuri privind fluxul descris anterior, pentru a se putea verifica legalitatea distribuirii și redistribuirii acțiunilor, singurele înscrisuri în acest sens, depuse și avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, fiind adresele emise de lichidatorul QQ., respectiv lichidatorul ZZ. Apoi, s-a reținut că reclamanților le revine sarcina probei, în condițiile art. 249 din C. proc. civ.

Instanța de judecată manifestând rol activ, în sensul art. 22 din același cod, în ședința publică din 26 octombrie 2016 a dispus emiterea unei adrese către Judecătoria Târgu Jiu pentru a se comunica dosarul privind persoana juridică PP., respectiv dosarul nr. x/2005 Dosarul a fost înaintat și atașat dosarului cauzei, însă în cadrul acestuia nu s-au regăsit înscrisuri referitoare la distribuirea/redistribuirea și achitarea acțiunilor în condițiile Legii nr. 77/1994.

Pe de altă parte, s-a constatat că, față de susținerile că unii acționari au cedat/vândut acțiunile sau o parte din acțiunile deținute, în ședința publică din 28 septembrie 2016 s-a încuviințat proba cu înscrisuri care nu se află la dosar și s-a pus în vedere reprezentantului pârâtei să depună orice înscrisuri care privesc situația acțiunilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată. Înscrisurile depuse au fost analizate de către instanță, conform celor expuse în cuprinsul sentinței pronunțate de Tribunalul Gorj.

Pentru a se stabili numărul acțiunilor deținute de către fiecare reclamant, instanța de fond a avut în vedere tabelul cu acționarii care au primit acțiuni în iulie 2004, depus la dosar, tabel ce a fost coroborat cu lista acționarilor la 21 septembrie 2009, respectiv la 17 mai 2013, depuse la dosar în copie și cu adresele emise de către lichidatorul QQ., aflate la dosar .

Tribunalul Gorj a apreciat că este neîntemeiat ultimul capăt al cererii introductive, prin care se solicită obligarea pârâtei la respectarea și punerea în executare a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a OO. S.A. din data de 15 ianuarie 2009.

S-a arătat că problema divizării societății JJ. ce constituie punctul important al ordinii de zi a acestei adunări a acționarilor, a fost rediscutată în Adunările Generale Extraordinare ale OO. S.A. din 5 mai 2009 și 20 august 2009.

Astfel, prima instanță a constatat că acordul de voință al acționarilor din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a OO. S.A. din data de 15 ianuarie 2009, cu privire la divizarea societății, este revocat prin acordurile ulterioare de voință ale acționarilor societății din celelalte adunări ale acționarilor, prima hotărâre nemaiproducând efecte juridice.

Acest raționament este justificat, în opinia tribunalului, de dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv sunt obligatorii chiar pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.

Împotriva încheierii din 23 noiembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a declarat apel pârâta JJ. prin reprezentant legal KK., în calitate de director general, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Totodată, împotriva sentinței nr. 86 din 12 iulie 2017, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, au declarat apeluri pârâta JJ. S.A. prin reprezentant legal KK., în calitate de director general, pârâtul KK. și reclamanții H., D., C., BB., FF., Z., O., AA., A., R., I., DD., J., G., HH., GG., Q., K., T., E., CC., II., L., Y., P., W., EE., M., V., S., B. lvona, X., F. și U..

Prin apelurile declarate în cauză, apelanții-pârâți JJ. prin reprezentant legal KK. (ulterior, calitatea de reprezentant legal al societății a dobândit-o D.) și KK. au solicitat admiterea apelurilor și schimbarea sentinței civile nr. 86/12.07.2017, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-pârâtă JJ. a solicitat, în plus, schimbarea încheierii de ședință din data de 23 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Gorj, în același dosar.

Apelanții-reclamanți A., B. lvona, D., Y., AA., C., E., F., G., H., I., J., K., L., M., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Z., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II. au solicitat, în principal, potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului. În subsidiar, au solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 1014 din 22 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de petenții KK. și JJ. privind strămutarea pricinii care face obiectul dosarului nr. x/2015 al Curții de Apel Craiova, judecarea cauzei fiind strămutată la Curtea de Apel Timișoara.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin încheierea nr. 13 din 9 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia Curții de Apel Timișoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 7 iunie 2018.

La termenul de judecată din 4 septembrie 2018 apelanta-reclamantă D. a depus o cerere de renunțare la acțiune.

La data de 4 noiembrie 2019 s-au depus la dosarul cauzei cereri de renunțare la judecată din partea apelanților-reclamanți UU., H., C., BB., O., Z., AA., A., AAA., R., I., DD., J., G., HH., GG., Q., K., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., TT., SS., EE., M., V., BBB., S., B., X., F., CCC., U., MM. și LL. față de pârâtul KK.; cereri de renunțare la judecata cererii de intervenție din partea intervenientelor DDD., EEE. și FFF.; cereri de renunțare la judecată din partea reclamanților UU., H., C., BB., O., Z., AA., A., AAA., R., I., DD., J., G., HH., GG., Q., K., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., TT., SS., EE., M., V., BBB., S., B. lvona, X., F., CCC., U., MM. și LL. față de pârâta JJ., sub capetele de cerere nr. x și nr. 3; tranzacția intervenită între apelanții-reclamanți H., C., BB., O., Z., AAA., R., DD., J., G., HH., GG., Q., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., EE., M., V., BBB., S., F., CCC., U. și pârâta JJ., la data de 1 noiembrie 2019, cu privire la capătul 1 din cererea de chemare în judecată; tranzacția intervenită între apelanții-reclamanți GGG., B. lvona, A., I., AA., K., LL., MM., UU., SS., TT. și pârâta JJ., la data de 1 noiembrie 2019, cu privire la capătul nr. 1 din cererea de chemare în judecată.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, la data de 15 noiembrie 2019, apelanta-pârâtă JJ. a arătat că se impune soluționarea, cu prioritate, a cererilor formulate de reclamanți, de renunțare la judecata cererii introductive, în contextul în care renunțarea la judecată reprezintă un act de dispoziție al părților, iar principiul disponibilității constituie principiul elementar care guvernează întreg procesul civil.

La data de 18 noiembrie 2019 apelantul-pârât KK. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea apelul său și respingerea apelului formulat de reclamanți, prin apărătorul ales, ca fiind tardiv introdus.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 858/A din 18 noiembrie 2018, a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților UU., H., C., BB., O., Z., AA., A., AAA., R., I., DD., J., G., HH., GG., Q., K., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., TT., SS., EE., M., V., BBB., S., B., X., F., CCC., U., MM. și LL. față de pârâtul KK.; a luat act de renunțarea la judecata cererii de intervenție a intervenienților DDD., EEE. și FFF.; a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților UU., H., C., BB., O., Z., AA., A., AAA., R., I., DD., J., G., HH., GG., Q., K., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., TT., SS., EE., M., V., BBB., S., B. lvona, X., F., CCC., U., MM. și LL. față de pârâta JJ.; a dispus anularea sentinței civile nr. 86/12.07.2019, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015; a luat act de tranzacția intervenită între apelanții-reclamanți H., C., BB., O., Z., AAA., R., DD., J., G., HH., GG., Q., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., EE., M., V., BBB., S., F., CCC., U. și pârâta JJ., la data de 1 noiembrie 2019, cu privire la stingerea prezentului litigiu între aceste părți; a luat act de tranzacția intervenită între apelanții-reclamanți GGG., B. lvona, A., I., AA., K., LL., MM., UU., SS., TT. și pârâta JJ., cu privire la stingerea litigiului între aceste părți; a respins apelul declarat de apelantul-pârât KK. împotriva sentinței civile nr. 86/12.07.2019, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015; reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, reprezentând onorariul de avocat în apel, către KK..

Examinând apelurile declarate în cauză, în raport de dispozițiile art. 476 din C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara a constatat că a fost învestită cu soluționarea următoarelor căi de atac:

Curtea a reținut că la data de 18 noiembrie 2019 s-au regăsit depuse la dosar:

a) cereri de renunțare la judecata cererii de intervenție din partea intervenientelor DDD., EEE. și FFF.;

b) cereri de renunțare la judecată împotriva pârâtului KK., din partea apelanților-reclamanți UU., H., C., BB., O., Z., AA., A., AAA., R., I., DD., J., G., GG., HH., Q., K., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., W., P., TT., SS., EE., M., V., BBB., S., B., X., F., CCC., U., MM. și LL.;

c) cereri de renunțare la judecată împotriva pârâtei JJ., sub capetele 2 și 3 din cerere, din partea apelanților-reclamanți UU., H., C., BB., O., Z., AA., A., AAA., R., I., DD., J., G., GG., HH., Q., K., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., W., P., TT., SS., EE., M., V., BBB., S., B., X., F., CCC., U., MM. și LL.;

d. tranzacția încheiată între apelanții-reclamanți H., C., BB., O., Z., AAA., R., DD., J., G., HH., GG., Q., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., EE., M., V., BBB., S., F., CCC., U. și pârâta JJ., cu privire la stingerea litigiului între aceste părți;

e. tranzacția încheiată între apelanții-reclamanți GGG., B. lvona, A., I., AA., K., LL., MM., UU., SS., TT. și pârâta JJ., cu privire la stingerea litigiului între aceste părți.

Având în vedere principiul disponibilității părților în procesul civil, cu aplicarea prevederilor art. 406 din C. proc. civ., Curtea a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cererii de chemare în judecată și a dispus anularea sentinței atacate.

În acest context, s-a respins apelul declarat de apelantul-pârât KK. împotriva sentinței civile nr. 86/12.07.2019, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, câtă vreme acesta a criticat, în calea de atac exercitată, dispozițiile sentinței menționate, iar, în urma anulării hotărârii de fond, apelul a rămas fără obiect. Instanța de apel nu a mai analizat celelalte aspecte invocate în calea de atac a pârâtului KK..

Cu privire la tranzacția intervenită între părți, instanța de apel a apreciat că aceasta se impune a fi consfințită, în sensul de a se lua act de convenția părților sub aspectul stingerii litigiului. Aceasta, deoarece sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 2267 și următoarele din C. civ., respectiv existența unui drept litigios, intenția părților de a stinge procesul și forma scrisă.

Instanța de apel s-a limitat la a lua act de tranzacția părților doar în ceea ce privește convenția intervenită între părți (persoanele fizice și JJ. S.A.) de a stinge litigiul.

A reținut că asupra modificării unor acte societare, în raport de concluziile expertizei efectuate în cauză, în apel, expertiză asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat, iar constatările din raportul de expertiză nu au fost confirmate în speță, înțelegerea unor părți din litigiu cu privire la acest aspect nu poate aduce nicio vătămare asupra drepturilor existente ale pârâtului KK..

Cu alte cuvinte, a apreciat că nu se poate dispune modificarea unui drept aparținând altei persoane, printr-o convenție care nu îi poate fi opozabilă acesteia, în speță apelantului-pârât KK., iar hotărârea judecătorească nu poate fi utilizată în scopul confirmării unei situații juridice asupra cărora părțile semnatare nu pot dispune în mod unilateral.

Excepțiile invocate în cauză nu au mai fost analizate, întrucât art. 438 și următoarele din C. proc. civ. stabilesc că părțile se pot oricând înfățișa pentru a cere să se dea o hotărâre prin care să se consfințească tranzacția intervenită între ele.

Împotriva deciziei civile nr. 858/A din 18 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs pârâta JJ., întemeiat pe dispozițiile art. 440, art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 27 ianuarie 2020.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate și să se ia act de cererile de renunțare la judecată depuse de reclamanți, cu consecința anulării în parte a sentinței nr. 86/12.07.2017 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, în temeiul art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., cu privire la capetele de cerere nr. x și nr. 3 formulate împotriva pârâtei JJ. De asemenea, recurenta a solicitat să se dispună desființarea sentinței nr. 86/12.07.2017 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă și să se ia act de tranzacțiile depuse la dosarul cauzei cu privire la capătul de cerere nr. x formulat împotriva pârâtei JJ., cu consecința pronunțării unei hotărâri de expedient, în temeiul art. 438 din C. proc. civ.. Totodată, a cerut să fie menținută parțial decizia recurată sub aspectul măsurilor de a se lua act de renunțarea la judecata reclamanților împotriva pârâtului KK. și de renunțarea la judecata cererilor de intervenție formulate de către intervenienți.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect, autoarea căii de atac a susținut faptul că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 406 din C. proc. civ. și a celor cuprinse în art. 13 din C. civ.

Astfel, instanța de apel a luat act, în mod greșit, de renunțarea la judecată a reclamanților față de pârâta JJ., cu privire la toate capetele cererii de chemare în judecată, întrucât, potrivit declarațiilor depuse la dosar, reclamanții au renunțat la judecată numai cu privire la capetele de cerere nr. x și nr. 3, iar cu privire la capătul de cerere nr. x părțile au încheiat o tranzacție.

Conform dispozițiilor art. 9 alin. (3) din C. proc. civ. (care reglementează dreptul de dispoziție al părților în procesul civil) raportat la cele ale art. 13 din C. civ. (renunțarea la un drept nu se prezumă), este evident faptul că dreptul reclamantului de a renunța la judecată diferă de dreptul acestuia de a se învoi cu partea adversă, cele două drepturi fiind reglementate de art. 406 și următoarele din C. proc. civ. și, respectiv de art. 438 din același cod.

În cuprinsul tranzacției încheiate între părți, nu s-a menționat faptul că reclamanții ar renunța la judecată față de pârâta JJ. cu privire la capătul de cerere nr. 1.

Cu toate acestea, instanța de apel, ignorând principiul disponibilității care guvernează procesul civil, a luat act de renunțarea reclamanților la judecata acestui capăt de cerere.

Ca urmare a renunțării la judecata cererii introductive formulate împotriva pârâtului KK., sub toate capetele de cerere, iar la judecata cererii introductive formulate împotriva pârâtei JJ., doar sub capetele de cerere nr. x și nr. 3, recurenta-pârâtă a arătat că singurul capăt de cerere cu privire la care instanța ar fi rămas sesizată, conform art. 22 din C. proc. civ., ar fi fost capătul de cerere nr. x, prin care s-a solicitat "întocmirea registrului OO. S.A., ținând cont de sentința penală nr. 580 din 14 februarie 2005, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, secția Penală, în dosarul nr. x/2005, prin distribuirea acțiunilor în mod corespunzător celorlalți acționari și constatarea dreptului de proprietate asupra acțiunilor respective".

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 2267 din C. civ., conform cărora "tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți".

În doctrină, s-a arătat că hotărârile prin care se încuviințează învoiala părților nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât instanța nu realizează o verificare jurisdicțională a pretențiilor deduse judecății, dezbaterile judiciare fiind substituite de contractul încheiat de părți, care va constitui dispozitivul hotărârii; hotărârea judecătorească este doar forma pe care o îmbracă convenția dintre părți, hotărâre ce constituie înscris autentic.

Tranzacția este definită ca fiind un contract prin care părțile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naște prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi, săvârșite ori promise de o parte în schimbul renunțării celeilalte părți la dreptul care este litigios ori îndoielnic.

Așadar, tranzacția (judiciară) reprezintă un acord intervenit între părți, exprimat în fața instanței de judecată, care, fără a interveni, constată existența sa, iar, în ceea ce privește natura juridică a actului jurisdicțional, emis ca urmare a tranzacției încheiate de părțile litigante, aceasta nu poate fi decât aceea a unei convenții solemne, atestată de instanța de judecată în fața căreia a intervenit, având o valoare similară unui act notarial.

Cum hotărârea (de expedient) dată asupra tranzacției nu este rezultatul unei activități de judecată vizând fondul pretențiilor cu privire la care s-a tranzacționat, întrucât părțile au pus capăt procesului prin concesiile lor reciproce și, astfel, au desesizat instanța de obligația de a statua asupra cererilor prin care procesul fusese declanșat, nu se poate vorbi de un "lucru judecat" care să beneficieze de autoritatea specifică hotărârilor prin care se statuează jurisdicțional asupra situației de fapt și de drept.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă apreciază că susținerile instanței, deși corecte în teorie, sunt nerelevante în cauză, deoarece părțile nu au tranzacționat decât cu privire la drepturi care le aparțin.

A relevat faptul că, deși reclamanții urmăresc realizarea drepturilor decurgând din calitatea de acționari, în limitele extrinseci stabilite de drepturile celorlalți acționari care dețin legal acțiuni, acesta nu înseamnă că au inițiat un demers care să "modifice drepturi aparținând altei persoane", ci, dimpotrivă, un asemenea demers urmărește tocmai realizarea drepturilor tuturor acționarilor, așa cum acestea se regăsesc legal în patrimoniul acestora, ceea ce profită evident societății, a cărei activitate este guvernată de principiul legalității.

Prin urmare, fiecare acționar are în propriul patrimoniu dreptul de a solicita modificări în registrul acționarilor, pentru a obține corelarea acestuia cu realitatea faptică și juridică.

Totodată, conform prevederilor art. 177 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990, obligația ținerii registrului acționarilor aparține societății, prin organul său de conducere, în vreme ce dreptul corelativ aparține fiecărui acționar.

Or, prin faptul că instanța de apel a consfințit tranzacția numai în ceea ce privește convenția părților semnatare de a stinge litigiul, au fost încălcate dispozițiile de drept material care garantează dreptul părților la tranzacționare.

În al treilea rând, au fost încălcate dispozițiile art. 438-439 din C. proc. civ., deoarece instanța de apel a reținut expres că sunt îndeplinite prevederile art. 2267 din C. civ.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Timișoara a luat act parțial de această tranzacție, doar "cu privire la stingerea litigiului între aceste părți", fără să țină cont de faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 2267 din C. civ., stingerea litigiului este scopul tranzacției, iar obiectul acesteia îl reprezintă concesiile și renunțările la drepturi, respectiv transferul unor drepturi.

Reținerea instanței de apel potrivit căreia "hotărârea judecătorească nu poate fi utilizată în scopul confirmării unei situații juridice" este nelegală, de vreme ce încuviințarea învoielii părților nu presupune un act de judecată.

Potrivit art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora".

Așadar, indiferent dacă instanța se pronunța asupra apelurilor și/sau acțiunii ori încuviința învoiala părților, nu există nicio diferență sub aspectul efectelor hotărârii judecătorești față de terți.

Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare, dar și faptul că acestea au libertatea de a pune capăt procesului, înainte de a interveni o hotărâre definitivă asupra fondului pretenției supuse judecății, așa cum este cazul reclamanților din speță.

În opinia recurentei-pârâte, deosebit de relevant este faptul că pârâtul KK. nu s-a opus renunțărilor la judecată formulate de reclamanți, singura critică adusă acestora fiind aceea că declarațiile nu ar fi autentice. Însă, acest aspect a fost clarificat de instanță, stabilindu-se în mod corect că renunțarea la judecată poate fi făcută "fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă", astfel cum prevede art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., fără a fi necesar să îmbrace forma autentică, spre deosebire de cererea de renunțare la însuși dreptul pretins.

Recurenta-pârâtă a menționat că potrivit prevederilor art. 439 din C. proc. civ., "tranzacția va fi încheiată în formă scrisă și va alcătui dispozitivul hotărârii".

În doctrină, s-a arătat că, pentru a putea fi pronunțată o hotărâre prin care să se încuviințeze învoiala părților este necesar ca aceasta să fie perfectată în formă scrisă, conținutul ei urmând a se regăsi integral în cuprinsul dispozitivului.

Prin urmare, tranzacția părților îmbracă forma unui înscris sub semnătură privată ce va fi redat integral în dispozitivul hotărârii care constituie titlu executoriu, potrivit art. 633 pct. 2 din C. proc. civ., fiind o hotărâre fără drept de apel.

Or, prin faptul că instanța de apel a consfințit tranzacția numai în ceea ce privește convenția părților semnatare de a stinge litigiul, a încălcat dispozițiile de procedură prevăzute de art. 438-439 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât KK. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, a solicitat să se constate că acesta nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind astfel nul.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de intimații-reclamanți A., B., LL., MM., C., E., F., G., H., XX., CCC., I., J., K., L., M., BBB., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., GGG., Y., Z., NN., SS., AA., BB., UU., CC., TT., DD., EE., GG., HH., VV. și II. au solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, în limitele și cu efectele solicitate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs.

Sub un prim aspect, acești intimați au precizat că instanța de apel a luat act, în mod nelegal, de renunțarea lor la judecată față de pârâta JJ. cu privire la toate capetele de cerere. În acest sens, au relevat faptul că, potrivit înscrisurilor depuse, renunțarea la judecată a privit numai pretențiile care formau obiectul capetelor de cerere nr. x și 3. Acest fapt este evident, în condițiile în care, între aceștia și pârâtă s-a încheiat anterior o tranzacție, prin care au înțeles să soluționeze amiabil pretențiile solicitate prin capătul de cerere nr. x din acțiunea introductivă.

În al doilea rând, în aprecierea acestora, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 2267 din C. civ., întrucât nu a ținut cont că scopul acestor prevederi este tocmai stingerea litigiului. Prin urmare, trebuie avut în vedere faptul că părțile au tranzacționat în limitele unor drepturi proprii acestora, chiar dacă acestea depind de drepturile unor alte persoane, în speță ale intimatului-pârât KK., precum și faptul că prevederile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ. extind sfera efectelor hotărârii judecătorești către toate părțile, iar nu doar către acelea care au semnat tranzacția.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a înțeles să uzeze de acest drept, prin punctul de vedere formulat solicitând să se constate admisibilitatea recursului și să se fixeze un termen de judecată cu citarea părților, conform art. 493 alin. (7) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta JJ., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la 30 martie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate și să se ia act de cererile de renunțare la judecată depuse de reclamanți, cu consecința anulării în parte a sentinței nr. 86/12.07.2017 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, în temeiul art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., cu privire la capetele de cerere nr. x și nr. 3 formulate împotriva societății JJ., dar și să se dispună desființarea aceleiași sentințe și să se ia act de tranzacțiile depuse la dosarul cauzei cu privire la capătul de cerere nr. x formulat împotriva pârâtei, cu consecința pronunțării unei hotărâri de expedient, în temeiul art. 438 din C. proc. civ., nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului civil.

Conform art. 174 din C. proc. civ., "nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea prevederilor legale.

Textul de lege anterior evocat constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiționată de producerea unei vătămări.

În cauză, vătămarea produsă este evidentă, deoarece instanța de apel a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților UU., H., C., BB., O., Z., AA., A., AAA., R., I., DD., J., G., HH., GG., Q., K., T., E., L., CC., NN., II., Y., XX., P., W., TT., SS., EE., M., V., BBB., S., B. lvona, X., F., CCC., U., MM. și LL. față de pârâta JJ., în condițiile în care acești reclamanți și-au exprimat voința de a renunța, în parte, la judecata cererii de chemare în judecată formulate împotriva pârâtei JJ., respectiv la capetele de cerere nr. x și nr. 3.

În acest context, rezultă că decizia pronunțată de instanța de apel este lovită de nulitate, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora ar fi trebuit să fie anulată în parte sentința nr. 86/12.07.2017 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă.

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I din C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de dispozițiile art. 9 din C. proc. civ. și constă, între altele, în faptul că părțile pot determina existența procesului, respectiv au posibilitatea declanșării acestuia și libertatea de a-i pune capăt.

Așadar, principiul disponibilității cuprinde și posibilitatea părților de a efectua acte de dispoziție, acestea fiind desistarea (renunțarea reclamantului), achiesarea și tranzacția judiciară.

Tranzacția este definită ca acel contract prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.

Prin perfectarea unei tranzacții se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părți.

Pe de o parte, tranzacția are o reglementare generală în C. civ. (art. 2.267-2.278), în materia contractelor, iar, pe de altă parte, are o reglementare specială, pe plan procesual civil (art. 438-441), fiind considerată un contract judiciar care se încheie sub auspiciile justiției cu finalitatea declarată de a pune capăt unui litigiu.

Având în vedere că este un contract, vor trebui respectate condițiile de fond și de formă impuse de lege pentru încheierea actelor juridice în mod valabil.

Prin urmare, pot tranzacționa doar părțile care au capacitate deplină de exercițiu.

O altă condiție impusă de lege (art. 2.268 C. civ.) se referă la faptul că nu pot face obiectul tranzacției decât drepturi de care părțile pot dispune.

În ceea ce privește consimțământul părților, acesta trebuie exprimat în mod valabil, astfel că voința acestora nu trebuie să fie afectată de vreun viciu de consimțământ.

Atunci când părțile ajung la un compromis și încheie tranzacția, art. 439 din C. proc. civ. impune ca aceasta să îmbrace forma scrisă (soluția regăsindu-se și în dispozițiile art. 2.272 din C. civ. care prevăd că, pentru a putea fi dovedită, tranzacția trebuie să fie încheiată în scris), ce va alcătui dispozitivul hotărârii, de unde rezultă că forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a unei tranzacții judiciare este ad validitatem, și nu forma ad solemnitatem, având în vedere că unul dintre efectele hotărârii judecătorești (deci, și al hotărârii de expedient), este acela de a avea forța probantă a unui înscris autentic, astfel cum prevede art. 434 din C. proc. civ.

Ceea ce impune ca și condiție forma ad validitatem este obligativitatea formei scrise a hotărârii de expedient.

Forma ad validitatem este îndeplinită prin reproducerea conținutului integral al tranzacției în chiar dispozitivul hotărârii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 439 din C. proc. civ.

Cu privire la rolul activ al judecătorului în constatarea învoielii părților, Înalta Curte subliniază faptul că, de regulă, acesta nu va putea cenzura voința părților exprimată în tranzacție de a stinge într-o anumită manieră litigiul dintre ele, însă are obligația de a constate realitatea voinței exprimate, interesul părților implicate, capacitatea părților de a tranzacționa, dacă nu se încalcă o normă legală imperativă, dacă drepturile tranzacționate se numără printre acelea de care părțile pot să dispună, iar dcaă vreuna dintre aceste condiții nu este respectată, instanța nu va da eficiență convenției părților (i.e. nu va lua act de tranzacție), continuând judecata cauzei pe baza probelor administrate.

În cauza de față, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și sub acest aspect, întrucât a constatat că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 2267 și următoarele din C. civ., însă s-a limitat la a lua act de tranzacția părților doar în ceea ce privește intenția acestora de a stinge litigiul, reținând, în mod nelegal, că "nu se poate dispune modificarea unui drept aparținând altei persoane, printr-o convenție care nu îi poate fi opozabilă acesteia, în speță pârâtul apelant KK., iar hotărârea judecătorească nu poate fi utilizată în scopul confirmării unei situații juridice asupra cărora părțile semnatare nu pot dispune în mod unilateral".

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea regulilor de procedură și a normelor de drept material, fiind astfel incidente cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I din același cod, va admite recursul, va casa în parte decizia civilă nr. 858/A din 18 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă cu privire la dispozițiile privind renunțarea la judecată față de pârâta JJ., precum și cu privire la tranzacție și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Va menține în rest dispozițiile din decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta JJ. împotriva deciziei civile nr. 858/A din 18 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia cu privire la dispozițiile privind renunțarea la judecată față de pârâta JJ., precum și cu privire la tranzacție și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Menține în rest dispozițiile din decizia atacată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2021.