ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1899/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 5 octombrie 2015, sub nr. x/2015, petentul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Centru Brașov a sesizat instanța de judecată precizându-și cererea, înaintând totodată și procesul-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015 prin care a constatat existența clauzelor abuzive în contractul de credit ipotecar preformulat x din 3 martie 2007.

La 25 noiembrie 2017 A. și B. au formulat cerere de intervenție principală prin care au solicitat menținerea procesului-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015, încheiat ca urmare a sesizării lor, proces-verbal care nu le-a fost comunicat, și admiterea cererii de intervenție principală prin care au solicitat să se constatate caracterul abuziv și nulitatea absoluta parțiala a contractului de credit ipotecar nr. x din 3 septembrie 2007 în ceea ce privește clauze de la pct. 6.1., pct. 6.2., pct. 8.3., pct. 8.8. și pct. 10.3.; să se desființeze clauzele contractuale menționate mai sus; să se desființeze "scadențarul de credit" în ceea ce privește clauzele menționate; să se constate că prin act adițional neînsușit de intervenienți, pârâta C. S.A. a modificat contractul de credit, în sensul majorării marjei fixe a băncii de la 3pp la 6pp, prin perceperea unei rate a dobânzii majorate, în condițiile scăderii ratei Libor de la 2,5pp la 0,0756pp; să fie obligată pârâta la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 3pp plus Libor la 3 luni; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite în plus de intervenienți de-a lungul derulării contractului de credit nr. x din 3 septembrie 2007 și până în prezent, cu dobânda legală pentru această perioadă; să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de acordare a creditului, respectiv suma de 810 CHF; să fie obligată pârâta la înghețarea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenției de credit; să fie obligată pârâta la plata sumelor achitate de subsemnați prin practicarea cursului de schimb valutar agreat de bancă; să se dispună denominarea în monedă națională a plăților pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăților, între rezidenți, ce fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, în monedă națională; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității procesului-verbal de constatare și excepția prescripției extinctive referitor la aplicarea sancțiunii contravenționale.

Prin încheierea de ședință din 13 aprilie 2016, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în principiu cererea de intervenție în nume propriu formulată de A. și B..

Prin sentința nr. 138 din 22 februarie 2017, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității procesului-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015 întocmit de către petentul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Brașov și excepția prescripției extinctive de aplicare a sancțiunii contravenționale invocate de către pârâta S.C. C. S.A. A admis cererea formulată de către petentul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Brașov și în consecință a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 6 pct. 6.2 referitor la revizuirea periodică a ratei dobânzii fără consimțământul consumatorului și art. 8 pct. 8.8 referitor la modificarea taxelor și comisioanelor fără consimțământul consumatorului, iar noul nivel va fi afișat la sediile băncii, din contractul de credit ipotecar x din 3 martie 2007. A menținut procesul-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015 întocmit de către petentul Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Brașov și a obligat pârâta S.C. C. S.A. să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare ce conțin astfel de clauze, precum și să elimine clauzele abuzive constatate din contractele preformulate și destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale. În baza prevederilor art. 13 raportat la art. 16 din Legea nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat intimatei S.C. C. S.A. sancțiunea amenzii contravenționale în cuantum de 600 RON, sub sancțiunea plății a 50 RON pe zi întârziere cu titlu de daune după trecerea unui termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței. A admis, în parte, cererea de intervenție principală formulată de intervenienții A. și B. și în consecință a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 8 pct. 8.3 referitor la comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului aferent contractului de credit ipotecar x din 3 martie 2007. A obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către intervenienți a sumei de 9.510,80 CHF și dobânda legală aferentă până la data achitării efective, reprezentând sume percepute abuziv cu titlu de dobândă și respectiv a sumei de 810 CHF, reprezentând comision de administrare. A obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata parțială a cheltuielilor de judecată către intervenienți în sumă de 1.500 RON. A respins în rest cererea formulată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel intervenienții în nume propriu A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins cererea intervenienților A. și B. de obligare a pârâtei S.C. C. S.A. la plata sumei de 9.510,80 CHF și a dobânzii legale aferente până la achitarea efectivă. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. A respins apelul formulat de intervenienții A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs intervenienții A. și B., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-intervenienți susțin că motivarea respingerii capătului de cerere vizând stabilirea marjei fixe este în contradicție cu motivele de admitere a capătului de cerere vizând caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 6 pct. 6.2 în sensul că instanța a apreciat că nu are puterea de a interveni în convenția părților, ci doar de a constata că anumite clauze sunt abuzive și astfel, anulabile. Apreciază că nu se poate reține o astfel de motivare întrucât Legea nr. 193/2000 și legislația europeană la care a făcut trimitere în acțiune permit judecătorului sa intervină în situația în care constată clauze abuzive. În speță, judecătorul a constatat existența clauzelor abuzive, a constatat nulitatea lor, însă a omis să stabilească nivelul exact al marjei fixe de aplicat contractului de credit, reținând în mod greșit că nu poate interveni în contractul părților.

Recurenții arată că în mod eronat instanța de apel a apreciat că în speță nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește cererile vizând cursul valutar, respectiv înghețarea cursului valutar și restituirea sumelor de bani încasate în plus prin practicarea cursului valutar agreat de banca.

Autorii căii de atac apreciază că în mod greșit instanța de apel a reținut că, desi achitarea ratelor în CHF era deosebit de împovărătoare pentru consumatori, nu este îndeplinită condiția existenței dezechilibrul semnificativ în defavoarea recurenților, aceștia asumându-și restituirea creditului în moneda contractată. Susțin că în mod greșit instanța a respins cererea de denominare în monedă națională, la valoarea de la momentul semnării contractului, deși potrivit Normelor BNR, " plățile, încasările, transferurile și alte asemenea operațiuni se realizează numai în monedă națională", ceea ce impunea ca și executarea contractului să se facă tot în RON. Afirmă că banca, deși a încheiat contracte de credit în CHF, a eliberat consumatorilor contravaloarea în RON a sumelor acordate.

Consideră că în speță sunt incidente dispozițiile art. 2, art. 4 si art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, fiind stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura lor. Arată că banca nu a acționat cu buna credință, întrucât deși avea obligația de a explica riscurile contractului, de a pune la dispoziție informațiile necesare, nu a făcut acest lucru, astfel ca recurenții nu au avut posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditului. Apreciază că este îndeplinită condiția existenței dezechilibrului major.

Autorii căii de atac apreciază ca se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu, pentru efectuarea plăților în temeiul convențiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convenției de credit, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus de recurenți. În opinia acestora, contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligații, contractul neavând un caracter aleatoriu, ci comutativ.

Mai arată potrivit art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, contractele de credit pentru consum trebuie să conțină clauze clare, corecte și care să nu determine interpretări echivoce, iar art. 77 prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Față de schimbarea condițiilor de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și modificării efectelor juridice ale actului asumat de părți, recurenții apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, aplicată in jurisprudență, dar respinsa în mod greșit de către instanța de fond, cu simpla motivare că nu este prevăzuta în vechiul C. civ. aplicabil în speță.

Recurenții-intervenienți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă și intimatul-reclamant nu au depus întâmpinări.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-intervenienți A. și B. împotriva deciziei nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017 și s-a stabilit termen la 6 noiembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

La termenul de la 6 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea Cauzelor C-81/19 și C-269/2019, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 26 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Prin încheierea de ședință din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la solicitarea avocatului recurenților-intervenienți, a dispus amânarea cauzei la 29 septembrie 2021 în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenții arată că din decizia instanței de apel se desprinde o motivare contradictorie în ceea ce privește menținerea în apel a soluției tribunalului de a respinge capătul de cerere referitor la stabilirea marjei fixe întrucât din considerentele expuse rezultă un raționament corect și logic. Statuările care susțin caracterul abuziv la clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute la pct. 6 din contractul de credit sunt întemeiate pe analiza și îndeplinirea condițiilor stipulate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Acestea nu se opun celor reținute de curtea de apel în legătură cu cererea de stabilire de către instanță a marjei fixe a dobânzii creditului, fiind corectă și necontradictorie concluzia instanței de apel de a menține soluția tribunalului, cu motivarea că judecătorul nu poate interveni în acordul de voință al părților.

Instanța supremă nu va reține nici criticile prin care autorii demersului judiciar susțin că instanța ar fi putut să intervină în contract și să stabilească o rată a dobânzii, astfel cum a fost solicitată de recurenți, și nici pe cele referitoare la denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională întrucât aceste solicitări ale recurenților-intervenienți tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenții-intervenienți apreciază că este greșită soluția prin care instanța de apel a menținut sentința tribunalului cu privire la respingerea solicitării de înghețare a cursului valutar și de efectuare a plăților la cursul CHF-leu de la data încheierii contractului de credit. Se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că prevederile contractuale contestate reflectă principiul nominalismului, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform art. 1578 C. civ. din 1864, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele recurenților-intervenienți referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva D.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Argumentele din memoriul de recurs ce vizează aspectele legate de caracterul nenegociat al contractului, de reaua-credință a băncii și de moneda în care a fost tras creditul reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Criticile referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuația de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-intervenienți A. și B. împotriva deciziei nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-intervenienți A. și B. împotriva deciziei nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.