ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 174/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția Civilă, la 22 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. i-a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. S.R.L., solicitând anularea următoarelor contracte:

1) contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.11.2016 de B.N.P. L., având că obiect suprafața de 49 ha teren arabil situat în extravilanul localității Valea Argovei, tarlaua x, parcelele 1 și 2, contract încheiat de pârâții B., C., D., E., F., G. și H., în calitate de vânzători și K. S.R.L. în calitate de cumpărătoare, prețul vânzării fiind de 1.661.100 RON;

2) contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.11.2016 de B.N.P. L., având că obiect suprafața de 13,10 ha teren arabil situat în extravilanul localității Valea Argovei, tarlaua x, parcela x, contract încheiat între pârâții B. și H., în calitate de vânzători și K. S.R.L., în calitate de cumpărător, prețul vânzării fiind de 444.100 RON;

3) contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.11.2016 de B.N.P. L., având că obiect suprafața de 7,47 ha teren arabil, situat în extravilanul localității Valea Argovei, tarlaua x, parcelele 2 și 3, contract încheiat între pârâții I. și J., în calitate de vânzători și K. S.R.L., în calitate de cumpărător, prețul acestei vânzări fiind de 253.500 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1836 și următoarele C. civ., art. 1730 - 1739 C. civ., coroborate cu art. 1396 și următoarele C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții B., I. și K. S.R.L. au solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă ca lipsită de interes, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința civilă nr. 661/2017 din 5 iulie 2017, Tribunalul Călărași, secția Civilă a admis excepția lipsei de interes a acțiunii reclamantei A. S.R.L., invocată de pârâții B., I. și K. S.R.L. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca lipsită de interes. Totodată, tribunalul a obligat-o pe reclamantă în favoarea pârâților B., I. și K. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, după cum urmează: către pârâtul B. la plata sumei de 2.380 RON, către pârâtul I. la plata sumei de 8.806 RON și către pârâta K. S.R.L. la plata sumei de 15.780 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 185A/2018 din 16 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva deciziei civile nr. 185A/2018 din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat primului motiv de nelegalitate indicat, recurenta a susținut că, deși decizia atacată are 23 de pagini, dintre acestea, pe 21 de pagini instanța de apel a expus parcursul procesual al litigiului și susținerile părților, iar în cele două, care conțin efectiv motivarea soluției pronunțate, nu se regăsesc argumentele pentru care curtea i-a înlăturat susținerile și și-a însușit apărările intimaților-pârâți.

De asemenea, a arătat că, deși instanțele de fond au reținut realitatea situației de fapt așa cum a expus-o, au conchis că susținerile sale nu pot fi primite. Mai arată că decizia recurată nu cuprinde raționamentul logico-juridic pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția pronunțată, autoarea prezentului demers judiciar afirmând, în cuprinsul memoriului de recurs depus la dosar, că hotărârea atacată cuprinde și motive contradictorii, dar nu a precizat care sunt acestea.

Subsumat celui de-al doilea motiv de nelegalitate indicat, recurenta a susținut că instanțele de fond nu au interpretat corect normele legale incidente în cauză și că nu le-au aplicat corect la situația de fapt dedusă judecății.

Mai arată că problemele de drept care se pun în prezenta cauză sunt: modalitatea de aplicare a dispozițiilor cu privire la preempțiune, efectele manifestării acestui drept de preempțiune, modalitatea în care plata prețului echivalează cu acceptarea ofertei.

Concretizând, a susținut că instanțele anterioare au analizat excepția lipsei de interes fără să respecte normele legale incidente.

Astfel, a arătat că este incorect raționamentul instanțelor în sensul că nu poate fi considerată preemptor, pentru că nu și-ar fi exercitat dreptul de a cumpăra suprafețele de teren înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare a căror anulare o cere, întrucât acestea (tribunalul și curtea) au ignorat negocierile purtate între părțile în litigiu pentru achiziția terenurilor, faptul că achitase prima tranșă din prețul convenit și că au fost la un pas de semnarea contractului.

Recurenta a subliniat că toate aceste aspecte, ignorate de către instanțele de judecată, echivalează cu manifestarea opțiunii sale de a cumpăra terenurile de la vânzători, astfel că soluția pronunțată este lipsită de fundament.

A mai susținut de asemenea recurenta că instanța, interpretând excesiv de formal procedura de exprimare a ofertei de cumpărare, a sancționat un preemptor legal, decăzând-o din dreptul de a beneficia de o asemenea preferință, în condițiile în care legiuitorul nu a instituit o sancțiune pentru neexprimarea opțiunii de cumpărare în scris.

În continuare, a arătat că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile care reglementează dreptul de preempțiune, respectiv modul de interpretare a actelor și faptelor de natură să producă efecte juridice în exercitarea dreptului de preempțiune, subliniind că plata prețului echivalează cu acceptarea ofertei.

Ulterior, recurenta a citat dispozițiile art. 1731 și art. 1733 din C. civ. și a susținut că instanțele de fond au aplicat greșit normele evocate la situația de fapt în cauză.

În final, autoarea recursului a conchis că, în condițiile în care și-a manifestat direct, expres și în scris intenția de a cumpăra terenurile și mai mult chiar, a făcut și o plată parțială în condițiile negociate, concluzia care se impune este aceea că, în speță, i-a fost în mod flagrant încălcat dreptul de preempțiune.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate, respingerea excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii și anularea contractelor.

În drept, recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că, în cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu a specificat dacă este sau nu de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru, în eventualitatea în care ar fi admisibil în principiu și nu a anexat cererii dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 17.301 RON, calculată potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 la valoarea contractelor a căror anulare s-a cerut, respectiv la 1.661.100 RON, 444.100 RON și 253.500 RON.

În aceste condiții, prin adresa comunicată recurentei la 3 iunie 2018, i s-a pus în vedere să complinească lipsurile mai sus arătate, obligație căreia aceasta s-a conformat depunând la 9 iulie 2018 cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina sa.

Prin încheierea din 26 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, cererea de reexaminare a fost admisă, stabilindu-se în sarcina recurentei obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru în sumă de 13.696 RON, pe care aceasta a achitat-o la 20 septembrie 2018, depunând în acest sens dovada plății la dosar.

Recurenta nu a precizat dacă este sau nu de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru, în eventualitatea în care ar fi admisibil în principiu.

La 2 iulie 2018, așa cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosarul cauzei, cererea de recurs a fost comunicată intimaților-pârâți.

La 18 iulie 2018, intimații-pârâți B., I. și K. S.R.L. au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 27 iulie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procedural de a formula răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu și-a exercitat dreptul procedural de a formula punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 185A/2018 din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, stabilind termen de judecată la 2 februarie 2021, ora 9

00

în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 26 ianuarie 2021, intimații-pârâți B., I. și K. S.R.L., prin avocat, au depus la dosar concluzii scrise prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 185A/16.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017.

La 28 ianuarie 2021, recurenta-reclamantă, prin avocat, a transmis la dosar concluzii scrise prin care a reiterat solicitarea de admitere a recursului, reluând cele susținute prin recursul formulat.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă a criticat, într-un prim motiv de recurs, în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., soluția de respingere a apelului, pe considerentul că, în motivarea soluției pronunțate, nu se regăsesc argumentele pentru care curtea i-a înlăturat susținerile, instanța însușindu-și apărările intimaților-pârâți. Totodată, a susținut că decizia recurată nu cuprinde raționamentul logico-juridic pe care curtea și-a fundamentat soluția pronunțată. De asemenea, recurenta a mai afirmat că hotărârea atacată cuprinde și motive contradictorii, însă nu a precizat care ar fi acestea.

Fundamentul criticilor subsumate acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În accepțiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept la pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este, așadar, o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței.

Examinând, însă, decizia atacată din perspectiva criticilor subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea deciziei instanței de apel în considerarea acestui motiv de casare.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurentei, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de parte, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. De altfel, Înalta Curte reține că, și în jurisprudența constantă a CEDO, s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv.

În altă ordine de idei, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și, așa cum s-a reținut mai sus, nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent.

În acest context, verificând conținutul deciziei atacate, instanța de control judiciar reține că, deși motivarea nu este una amplă, aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus într-o manieră clară, logică și necontradictorie argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Așa fiind, afirmațiile recurentei-reclamante ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că este incorect raționamentul instanțelor în sensul că nu poate fi considerată preemptor pentru faptul că nu a exercitat procedural dreptul de a cumpăra suprafețele de teren, instanțele de fond ignorând negocierile purtate între părțile în litigiu pentru achiziția terenurilor, dar și faptul că achitase prima tranșă din prețul convenit.

Recurenta a subliniat că toate aceste aspecte, ignorate de către instanțele de judecată, echivalează cu manifestarea opțiunii sale de a cumpăra terenurile de la vânzători, astfel că soluția pronunțată este lipsită de fundament.

A mai susținut de asemenea că instanța, interpretând excesiv de formal procedura de exprimare a ofertei de cumpărare, a sancționat un preemptor legal, decăzând-o din dreptul de a beneficia de o asemenea preferință, în condițiile în care legiuitorul nu a instituit o sancțiune pentru neexprimarea opțiunii de cumpărare în scris.

În continuare, a arătat că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile care reglementează dreptul de preempțiune, respectiv modul de interpretare a actelor și faptelor de natură să producă efecte juridice în exercitarea dreptului de preempțiune, subliniind că plata prețului echivalează cu acceptarea ofertei.

Ulterior, recurenta a citat dispozițiile art. 1731 și art. 1733 din C. civ. și a susținut că instanțele de fond au aplicat greșit normele evocate la situația de fapt în cauză.

În final, autoarea recursului a conchis că, în condițiile în care și-a manifestat direct, expres și în scris intenția de a cumpăra terenurile și mai mult chiar, a făcut și o plată parțială în condițiile negociate, concluzia care se impune este aceea că, în speță, i-a fost în mod flagrant încălcat dreptul de preempțiune.

Cu referire la argumentele subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prioritar, Înalta Curte reține, raportat la modul în care au fost expuse argumentele referitoare la acest motiv de nelegalitate, că cererea de recurs nu a fost structurată exclusiv pe aspecte de nelegalitate, recurenta făcând, deopotrivă, referiri la aspecte de fapt.

Astfel, susținând caracterul incorect al raționamentului instanțelor, în sensul că nu poate fi considerat preemptor, recurenta a arătat că inclusiv instanța de apel a ignorat manifestarea opțiunii sale de a cumpăra terenurile de la vânzători, manifestare ce a constat în negocierile purtate între părți, achitarea unei tranșe din prețul convenit.

Aceste aspecte nu pot face obiectul analizei/cenzurii instanței de recurs, întrucât reprezintă chestiuni de fapt, or, în considerarea căii extraordinare de atac a recursului, în care sunt analizate exclusiv chestiuni de nelegalitate, și nu de netemeinicie, instanța de recurs nu are abilitarea legală de a examina astfel de critici.

Cât privește critica prin care recurenta susține că instanța de apel, interpretând excesiv de formal procedura de exprimare a ofertei de cumpărare, a decăzut-o din dreptul de a beneficia de o asemenea preferință, în condițiile în care legiuitorul nu a instituit o sancțiune pentru neexprimarea opțiunii de cumpărare în formă scrisă, Înalta Curte reține că această critică nu are legătură cu ceea ce a reținut instanța de apel, fiind străină de considerentele instanței de apel.

Astfel, din analiza deciziei recurate reiese că, dimpotrivă, Curtea (la pagina 21 a deciziei recurate) a constatat că apelanta (recurenta din prezentul litigiu) și-a exercitat dreptul de preempțiune, însă, pe de altă parte, a reținut că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile arendate nu a fost posibilă din culpa apelantei (recurenta din prezentul litigiu) aceasta deoarece, deși prețurile din ofertele de vânzare a terenurilor fuseseră afișate public prin ofertele de vânzare publicate la primăria din raza situării terenurilor, apelanta (recurenta din prezentul litigiu) a refuzat nejustificat achitarea acestor prețuri de vânzare făcute publice, solicitând micșorarea lor. Mai mult, având în vedere că recurenta-reclamantă și-a exercitat dreptul de preempțiune, împrejurarea că, ulterior, aceasta nu a mai cumpărat terenurile potrivit ofertelor publice, instanța de apel în mod corect a statuat că dreptul de preempțiune nu are un caracter perpetuu, astfel încât, odată exercitat, acesta s-a stins.

În continuare, luând în examinare criticile privind greșita aplicare a art. 1731 și a art. 1733 din C. civ., Înalta Curte reține că, în considerarea art. 1730 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora, "dispozițiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempțiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel", criticile formulate de recurentă cu privire la articolele din C. civ. pretins a fi fost greșit aplicate de instanța de apel nu pot fi analizate, întrucât, pentru argumentul de lege mai sus amintit, în speță, nu este incident dreptul comun, ci Legea nr. 17/2014, respectiv art. 6 și 7 din lege, precum și convenția părților.

Așadar, dispozițiile codului privitoare la dreptul de preempțiune au caracter supletiv și sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel.

Prin urmare, având în vedere că, pentru suprafețele de teren care au făcut obiectul contractelor de arendă, în respectivele contracte, au fost prevăzute condițiile în care urma a se exercita dreptul de preempțiune al arendașului în cazul înstrăinării prin vânzare a terenurilor agricole din extravilan, dar și faptul că, în vederea vânzării terenurilor, a fost parcursă procedura prevăzută de Legea nr. 17/2014, procedură derogatorie de la dreptul comun, așa cum legiuitorul a prevăzut în mod expres prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 17/2014, rezultă că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, motiv pentru care criticile formulate cu privire la greșita aplicare a art. 1731 și art. 1733 din C. civ. nu vor putea fi reținute.

În altă ordine de idei, se cuvine menționat faptul că simpla exercitare a dreptului de preempțiune nu înseamnă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare poate avea loc în alte condiții (de preț în special) decât cele publicate de vânzător. Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 17/2014 ce vizează ipoteza în care niciunul dintre titularii dreptului de preempțiune nu își manifestă intenția de a cumpăra terenul.

Chiar și atunci legiuitorul a prevăzut că vânzarea liberă a terenului la un preț mai mic decât cel cerut în oferta de vânzare prevăzută la art. 6 alin. (1) ori în condiții mai avantajoase decât cele arătate în aceasta atrage nulitatea absolută.

Aplicând prin analogie dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 17/2014 la situația din litigiul pendinte, încheierea contractului de vânzare cumpărare a terenurilor la un preț mai mic decât cel cerut de vânzători în oferta de vânzare nu poate avea alt regim decât cel prevăzut de legiuitor în ipoteza vânzării libere a terenului ca urmare a nemanifestării intenției de cumpărare din partea titularilor dreptului de preempțiune.

Nu în ultimul rând, chiar dacă este o chestiune de fapt, care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, Înalta Curte reține că recurenta nici măcar nu a încercat să combată motivul reținut de instanța de apel pentru care nu a mai avut loc perfectarea contractelor de vânzare cumpărare a terenurilor cu autoarea prezentului recurs, aspect de natură a întări concluzia că motivul pentru care pârâții nu au mai încheiat contractele de vânzare cumpărare a terenurilor cu societatea recurentă se datorează exclusiv culpei recurentei, care, deși era interesată de cumpărarea respectivelor terenuri, nu a înțeles să încheie contractele la prețul din oferta de vânzare publicată de vânzători în condițiile Legii nr. 17/2014.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 185A/2018 din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 185A/2018 din 16 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2021.