ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1734/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 1.915.490 RON, reprezentând prejudiciu estimat. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate până la achitarea integrală a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esență, că reclamanta, în calitate de achizitor și pârâta, în calitate de prestator, au încheiat contractul de prestări servicii nr. x din 29 martie 2013, având ca obiect prestarea unor servicii de intervenție în caz de incendiu și limitarea consecințelor altor situații de urgență care pot surveni în caz de accident nuclear la obiectivul aparținând CNE - Cernavodă, pentru o perioadă de 48 de luni, începând cu data semnării, ca urmare a unei proceduri de licitație organizate în baza O.U.G. nr. 34/2006.

Oferta financiară reprezentând anexa nr. 3 la contract prevedea un tarif orar normal de 30,98 RON și unul pentru ora suplimentară de 43,43 RON, ce pornea de la salariile personalului prestator, ce urma a fi 12,45 RON pentru orele de lucru în regim normal și de 20,97 RON pentru orele de lucru în regim suplimentar, sume la care se adăugau restul cheltuielilor angajatorului și profitul acestuia.

Ca o garanție a faptului că salariații vor beneficia de sumele de bani din oferta financiară, la art. 11.3 din contract s-a prevăzut că prestatorul se angajează să coreleze drepturile salariale cu cele declarate în tariful contractual și în conformitate cu oferta financiară finală anexată la contract, cu actualizarea acestora, după caz, conform prevederilor art. 15.

Potrivit reclamantei, prestatorul nu și-a respectat obligația de corelare a drepturilor salariale, astfel că se impune atragerea răspunderii sale. În urma controlului efectuat pentru perioada 2013-2016, s-a analizat un eșantion de 10 salariați ai pârâtei și s-a constatat că prestatorul a suportat un cont per salariat de 8,69 RON pentru orele de lucru în regim normal și de 14,86 RON pentru orele de lucru în regim suplimentar, față de valorile de 12,45 RON, respectiv 20,97 RON din oferta financiară. Extrapolând aceste constatări la restul salariaților și prin raportare la diferența dintre sumele menționate, s-a determinat o sumă de 1.915.490 RON, care nu a putut fi clarificată, întrucât pârâta a refuzat să pună la dispoziție înscrisuri privind sumele plătite angajaților. Astfel, s-a conturat ideea că pârâta și-a încălcat obligația contractuală de a corela drepturile salariaților cu tariful ofertat.

Reclamanta a apreciat că i-a fost viciat consimțământul la stabilirea prețului prin eroarea provocată de manoperele frauduloase ale pârâtei, în forma dolului, întrucât pârâta i-a pus la dispoziție o structură de tarif, ce stat la baza stabilirii prețului, ce nu a fost respectată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1.214, art. 1.349, art. 1.350, art. 1.357 din C. civ.

La termenul de judecată din 23 noiembrie 2018, tribunalul a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

La solicitarea instanței, reclamanta a precizat, la termenul de judecată din 11 ianuarie 2019, că își întemeiază acțiunea doar pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, și nu pe răspunderea civilă contractuală.

Prima instanță a încuviințat pentru reclamantă, la același termen de judecată, proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtei, la întrebările indicate de instanță. Totodată, a respins proba testimonială și proba cu expertiză contabilă, ca nefiind utile soluționării cauzei.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1060 din 22 aprilie 2019, a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și admiterea cererii introductive.

Prin decizia nr. 542/2020 din 11 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinței civile nr. 1060 din 22 aprilie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat; s-a respins cererea apelantei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; apelanta a fost obligată la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

La data de 22 octombrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 542/2020 din 11 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 1.915.490 RON la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data de 25 iulie 2018 în valoare de 147.287,74 RON, precum și în continuare până la momentul plății efective.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În susținerea acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că nu împărtășește motivarea instanței de apel, potrivit căreia în mod corect prima instanță a respins proba testimonială și proba cu expertiza contabilă ca "nefiind utile soluționării cauzei având în vedere faptul că:

- remunerația primită de un angajat se poate dovedi cu înscrisuri (state de plată, ordine de plată, etc.);

- intimata-pârâtă nu a contestat modalitatea de calcul a prejudiciului indicat de apelanta-reclamantă".

Instanța de apel a reținut, în mod eronat, că "apelanta-reclamantă nu a indicat că prin proba cu martori și proba cu expertiza contabilă dorește să dovedească că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informații eronate anterior sau concomitent încheierii contractului".

În opinia recurentei-reclamante, proba testimonială și proba cu expertiza contabilă, dacă ar fi fost administrate, ar fi condus la dovedirea cererii de chemare în judecată, cu referire la faptul că i-au fost comunicate, la momentul încheierii contractului cu intimata-pârâtă, structuri de tarif ce nu au fost menținute ulterior.

Cu alte cuvinte, societatea pârâtă a produs documentele necesare pentru exprimarea consimțământului reclamantei, însă acest consimțământ a fost viciat.

Recurenta-reclamantă consideră că s-a solicitat administrarea probei testimoniale și a probei cu expertiza contabilă în conformitate cu regulile de procedură aplicabile și că motivarea instanței de apel nu este corectă.

Astfel, s-a arătat că prin acțiunea introductivă și prin cererea de apel, în cadrul probei testimoniale, s-a solicitat audierea a doi martori în vederea demonstrării remunerației reale primite de la intimata-pârâtă, însă instanța de judecată a respins cererea de administrare a acestei probe, aducând în discuție altă teză probatorie.

Or, teza probatorie nu putea fi aceea de a dovedi folosirea manoperelor frauduloase/producerea documentelor cu informatii eronate de către societatea pârâtă, așa cum se reține în motivarea instanței de apel.

Martorii propuși a fi audiați ar fi trebuit să răspundă, punctual, cu privire la remunerația efectivă pe care au primit-o de la societatea pârâtă, iar nu cu privire la manoperele dolosive constând în producerea unor documente cu informații eronate.

Câtă vreme potrivit art. 309 din C. proc. civ., "proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel", recurenta apreciază că această probă era imperios necesar a fi administrată.

Motivarea instanței de apel referitoare la necesitatea indicării unei alte teze probatorii în lipsa căreia proba testimonială nu este utilă, concludentă și pertinentă, nu reprezintă o motivare reală care să fie în legătură directă cu administrarea acestei probe.

În ceea ce privește solicitarea de administrare a probei cu expertiza contabilă, recurenta-reclamantă a arătat că obiectivele propuse au fost clar identificate și de natură să susțină aflarea adevărului necesar în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Nici în cadrul acestei solicitări teza probatorie nu putea fi cea arătată de către instanța de apel, respectiv dovedirea faptului că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informații eronate anterior sau concomitent încheierii contractului, în condițiile în care expertul contabil desemnat ar fi fost în măsură să facă doar o analiză a înscrisurilor, analiză în urma căreia instanța de judecată s-ar fi lămurit cu privire la existența faptei ilicite.

Independent de teza probatorie, indicată corect de către societatea reclamantă, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de judecată trebuia să stăruie, prin toate mijloacele legale (respectiv prin administrarea probatoriului solicitat) în aflarea adevărului pentru stabilirea faptelor prezentate în susținerea cererii cu care a fost învestită, astfel încât legea să fie aplicată în mod corect.

Prin urmare, în opinia recurentei, dacă probatoriul constând în proba testimonială și proba cu expertiza contabilă ar fi fost dispuse în cauză, s-ar fi dovedit că intimata-pârâtă a folosit manopere frauduloase și s-ar fi demonstrat astfel că a produs documente cu informații eronate pentru prezentarea unei situații neadevărate cu scopul de a induce în eroare societatea reclamantă, astfel încât aceasta din urmă să consimtă la încheierea contractului la prețul indicat de către pârâtă, preț care, în urma analizei efectuate, s-a dovedit a fi unul nereal.

Totodată, instanța de judecată s-ar fi lămurit și ar fi aflat adevărul în cauză, ceea ce ar fi condus la concluzia că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii delictuale și la pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

Autoarea căii de atac a redat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. ce instituie rolul esențial al judecătorului în aflarea adevărului și a făcut referire la faptul că determinarea adevărului în procesul civil se prezintă ca una dintre cele mai importante obligații stabilite de lege în sarcina acestuia.

Ca o consecință firească a acestei obligații, judecătorul este în drept să solicite lămuriri, explicații și să administreze probatoriului necesar chiar dacă acestea nu au fost menționate în actele de procedură ale părților.

În alți termeni, s-a arătat că judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea corectei stabiliri a faptelor și a aspectelor de drept invocate, astfel încât hotărârea pe care o pronunță să fie conformă cu realitatea.

Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susținut faptul că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 208 din C. proc. civ., întrucât instanțele anterioare au preluat apărările din întâmpinarea depusă tardiv de către pârâtă la dosarul de fond, motivarea pe acest aspect fiind sumară.

Astfel, recurenta a menționat că nu împărtășește argumentația instanței de apel, potrivit căreia pârâtul este decăzut din dreptul de a mai proba și de a invoca excepții, în conformitate cu dispozițiile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., dacă întâmpinarea a fost depusă peste termenul prevăzut de lege, însă acesta poate invoca "diferite apărări/argumente/susțineri prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în judecată".

Prin urmare, instanțele de judecată nu puteau să rețină argumentele prezentate de societatea pârâtă prin întâmpinarea depusă tardiv la dosar, deoarece erau incidente dispozițiile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 1214, art. 1257, art. 1349 și art. 1357 din C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, contrar celor reținute de către instanțele devolutive.

În cuprinsul deciziei din apel se reține:

"contrar criticilor apelantei-reclamante, Curtea apreciază că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite".

Prin cererea introductivă și prin cererea de apel, s-a arătat că societatea pârâtă a comis un dol constând în producerea de documente cu informații eronate, ceea ce a condus la acceptarea unui preț contractual vădit mai mare și nereal de către reclamantă.

Este greșită aprecierea instanței de apel, în sensul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală în considerarea art. 1257 din C. civ. "prin care să solicite anularea contractului și daune- interese/reducerea prestației sale".

Ceea ce ambele instanțe nu au reținut este tocmai faptul că reclamanta a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că nu solicită anularea contractului, ci reducerea proporțională a prestațiilor în raport de sumă finală cu care societatea a fost indusa în eroare la semnarea contractului.

Solicitarea de reducere proporțională a prestațiilor în raport de suma finală cu care reclamanta a fost indusă în eroare la semnarea contractului a existat încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Așadar, nu se susțin considerentele instanței de apel, potrivit cărora nu există nicio mențiune cu privire la această solicitare.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că este eronată susținerea instanței de apel, potrivit căreia nu există posibilitatea legală ca fapta ilicită invocată în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală să constea într-un dol, raportat la dispozițiile art. 1.257 din C. civ.

În același context, autoarea căii de atac a menționat că nu este de acord cu opinia instanței de apel care a reținut că nu există dovezi în sensul că "intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. ar fi intenționat să o inducă în eroare pe apelanta-reclamantă prin folosirea de manopere frauduloase/producerea de documente cu informații eronate astfel încât să accepte un preț contractual vădit mai mare și nereal".

Instanța de apel a considerat, în mod greșit, că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, întrucât aceasta a acționat cu intenția de a produce pagube și a săvârșit fapta ilicită indicată prin acțiunea introductivă.

În ceea ce privește existența faptei ilicite, s-a învederat că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat faptul că Departamentul Control și Risc Management al Societății Naționale Nuclearelectrica S.A. a efectuat un control pentru perioada cuprinsă între anii 2013-2016, finalizat cu emiterea unei note de analiză și propuneri, întocmită la data de 9 iunie 2016 având ca obiect modul de derulare a contractului de prestări servicii nr. x nr. 388/29.03.2013 încheiat de către societatea reclamantă cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Odată cu acțiunea de control întreprinsă la nivelul Societății Naționale Nuclearelectrica S.A. a reieșit faptul că pârâta a uzat de mijloace viclene cu intenția de a o induce în eroare pe reclamantă și de a o determina să încheie contractul, eroare ce a fost determinantă la încheierea acestui contract.

Dolul s-a concretizat în inducerea în eroare prin prezentarea unor structuri de preț denumite "Structura tarif oră normală" și "Structura tarif oră suplimentară", fiind acceptată valoarea acestora de contract, întrucât societatea reclamantă avea indicate elemente precise, determinante pentru încheierea unui contract și cu impact asupra consimțământului său, elemente precise însă, cel puțin în cazurile identificate de echipa de control, nesincere.

În cazul în care pârâta nu și-a respectat obligațiile contractuale cu privire la structura de tarif ofertată și cu privire la obligația prevăzută de art. 11.3 din contract, există indicii potrivit cărora această structură de tarif a fost prezentată exclusiv în vederea câștigării procedurii de achiziție publică.

Dacă structura de tarif ar fi fost cea reală astfel cum s-a dovedit odată cu controlul efectuat, societatea reclamantă nu ar fi dispus încheierea contractului la prețul la care a fost încheiat, ci la un preț diminuat pe măsură.

Aceeași concluzie este confirmată de faptul că intimata-pârâtă a refuzat să pună la dispoziția reclamantei documente pe baza cărora să poată fi făcute verificări cu privire la toți salariații care prestau servicii în baza contractului pe întreaga durată.

Inclusiv instanța de apel a reținut că "intimata-pârâtă a comunicat apelantei-reclamante state de plată din perioada noiembrie 2015 - martie 2016 ale unor angajați", fiind subînțeles faptul că nu au fost furnizate înscrisurile cu privire la toți angajații care au desfășurat activitățile contractate.

Din această perspectivă, recurenta apreciază că nu poate fi reținută motivarea instanței de apel, potrivit căreia "este evident faptul că, inclusiv ulterior emiterii Notei de analiză și propuneri la data de 09.06.2016, intimata-pârâtă nu a refuzat să ofere explicații/justificări referitoare la salariile/sporurile acordate salariaților, iar apelanta-reclamantă nu a considerat că ar fi fost comis vreun dol", având în vedere că intimata-pârâtă a refuzat, într-adevăr, să ofere explicații/justificări cu privire la salariile și sporurile acordate salariaților săi, aspecte care au fost prezentate instanței.

Or, câtă vreme a existat o suspiciune cu privire la acțiunile intimatei-pârâte, se impunea ca însăși instanța de judecată să stăruie în aflarea adevărului și să administreze întregul probatoriu necesar, chiar și atunci când acesta nu a fost solicitat, cu atât mai mult atunci când reclamanta a cerut, încă de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, încuviințarea probei testimoniale și a probei cu expertiza contabilă.

Independent de clauzele negociate cu intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă a reiterat faptul că acțiunea s-a întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, motivat de existența faptei ilicite cauzatoare de prejudicii ce a constat în folosirea unor manopere frauduloase de către pârâtă și producerea de documente cu informații eronate în vederea expunerii unei situații neadevărate cu scopul de a o induce în eroare pe reclamantă, astfel încât aceasta din urmă să consimtă la încheierea contractului în condițiile de preț prezentate de către pârâtă.

Recurenta consideră că prejudiciul există și constă în plata suplimentară a sumei de 1.915.490 RON, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către pârâtă și a neîndeplinirii obligației contractuale asumate de aceasta, respectiv aceea de a corela drepturile salariale cu tarifele contractuale.

Referitor la actul adițional nr. x/22.08.2016, prin care s-a redus prețul la suma de 18.362.141,25 RON + TVA de la suma de 18.400.909 RON + TVA, în legătură cu care instanța de apel a reținut că a fost încheiat "fără a exista o mențiune cu privire la existența vreunui dol comis de intimata-pârâtă" (pagina 12 teza inițiala din decizia recurată), autoarea căii de atac a arătat că menționarea dolului nu putea face obiectul unui act adițional încheiat între părțile contractante.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că dolul nu poate fi constatat de către părți, într-o atare situație fiind necesar ca instanța de judecată să valideze atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei și să administreze probe în acest sens, probe care nu au fost administrate în speță.

În actele de procedură depuse la dosarul cauzei, s-a menționat că acest act adițional are ca obiect reducerea prețului contractului, însă pe lângă faptul că valoarea cu care s-a redus este de 38.767,75 RON + TVA, suma este deosebit de redusă raportat la cuantumul inițial și durata contractului.

Ceea ce prezintă importanță este tocmai faptul că, în tot acest timp, intimata-pârâtă și-a păstrat același mod de plată a salariilor, respectiv la un nivel net inferior față de cel oferit spre știința reclamantei și în legătură cu care societatea pârâtă a produs documentele ce atestă prezentarea acelor tarife.

Cât privește vinovăția, recurenta-reclamantă a susținut faptul că intimata-pârâtă și-a dat seama de caracterul păgubitor și antisocial al faptei sale, a prevăzut și a urmărit consecințele producerii acestuia, în încercarea de a obține profit.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că este îndeplinită și condiția referitoare la existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 4.500 RON, acordate intimatei-pârâte în faza procesuală a apelului, recurenta a apreciat că acestea sunt vădit disproporționate, raportat la activitatea efectiv desfășurată de către avocat și la complexitatea cauzei, motiv pentru care, a solicitat să fie avute în vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei din apel ca fiind temeinică și legală. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 5.000 RON.

Recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, arătând că își menține apărările formulate în cuprinsul cererii de recurs. Referitor la cheltuielile de judecată cerute de intimata-pârâtă, a arătat că acestea trebuie să fie respinse, ca neîntemeiate. În subsidiar, a solicitat instanței să aibă în vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 1.915.490 RON la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data de 25 iulie 2018 în valoare de 147.287,74 RON, precum și în continuare până la momentul plății efective, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile) și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 din același cod, dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel a răspuns motivelor de apel ce au vizat încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. și faptul că tribunalul ar fi preluat argumentele intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L., expuse în cuprinsul întâmpinării depuse tardiv la dosar, deși erau incidente dispozițiile art. 208 din C. proc. civ. (pct. 2 și pct. 3 din cererea de apel) se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Acest motiv cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul aflării adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare și la disponibilitatea procesuală.

Recurenta-reclamantă a susținut faptul că motivarea instanței de apel referitoare la necesitatea indicării unei alte teze probatorii în lipsa căreia proba testimonială nu este utilă, concludentă și pertinentă, nu reprezintă o motivare reală care să fie în legătură directă cu administrarea acestei probe.

În ceea ce privește solicitarea de administrare a probei cu expertiza contabilă, recurenta-reclamantă a arătat că obiectivele propuse au fost clar identificate și de natură să susțină aflarea adevărului necesar în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Nici în cadrul acestei solicitări teza probatorie nu putea fi cea arătată de către instanța de apel, respectiv dovedirea faptului că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informații eronate anterior sau concomitent încheierii contractului, în condițiile în care expertul contabil desemnat ar fi fost în măsură să facă doar o analiză a înscrisurilor, analiză în urma căreia instanța de judecată s-ar fi lămurit cu privire la existența faptei ilicite.

Independent de teza probatorie, indicată corect de către societatea reclamantă, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de judecată trebuia să stăruie, prin toate mijloacele legale (respectiv prin administrarea probatoriului solicitat) în aflarea adevărului pentru stabilirea faptelor prezentate în susținerea cererii cu care a fost învestită, astfel încât legea să fie aplicată în mod corect.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de către recurenta-reclamantă, aceasta exprimându-și doar nemulțumirea față de faptul că Tribunalul București i-a respins solicitarea de administrare a probei testimoniale și a probei cu expertiza contabilă, soluție confirmată în faza procesuală a apelului.

Autoarea căii extraordinare de atac, susține, fără temei, faptul că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că "apelanta-reclamantă nu a indicat că prin proba cu martori și proba cu expertiza contabilă dorește să dovedească că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informații eronate anterior sau concomitent încheierii contractului" și că nu a respectat obligația de a administra toate probele care să conducă la aflarea adevărului.

Împrejurarea că instanța de apel a validat soluția de respingere a acestor probe nu poate conduce la concluzia că hotărârea este nelegală, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate ce afectează măsura adoptată de instanță și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Aprecierea asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor propuse se constituie într-un aspect care ține de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

Cu alte cuvinte, nu se poate considera că instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului, întrucât evaluarea asupra utilității probei ține de resortul instanței devolutive, care are o marjă de apreciere în legătură cu stabilirea situației de fapt.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia ei personală în înțelegerea acestei reglementări, care nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părților și a principiilor care guvernează procesul civil.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea dispozițiilor legale evocate, utilitatea și relevanța probelor fiind analizată în raport de ansamblul întregului probatoriu, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției.

De altfel, instanțele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenței și utilității probelor solicitate de părți, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Astfel, prin respingerea probei cu expertiza testimonială și a probei cu expertiza contabilă instanța nu a încălcat dreptul de apărare al recurentei-reclamante, atâta vreme cât utilitatea, concludența și pertinența acestora a fost pusă în discuția părților, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte și-a expus argumentele și contraargumentele, soluția de respingere pronunțată de judecător fiind rezultatul evaluării și aprecierii acestuia asupra oportunității și necesității unei asemenea probe.

Aprecierea și administrarea probatoriului sunt atribute ale instanței de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă și posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Mai mult, Înalta Curte observă că în mod corect instanța de apel a constatat că, fără temei, a afirmat reclamanta că prima instanță a încălcat prevederile art. 208 din C. proc. civ., întrucât a preluat motivele expuse de pârâtă în întâmpinarea depusă tardiv.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, deși prin încheierea din 23 noiembrie 2018 s-a constatat că întâmpinarea a fost formulată cu depășirea termenului legal, iar părțile nu au atacat această încheiere, curtea de apel în mod legal a reținut, în conformitate cu dispozițiile art. 263 C. proc. civ., că pârâta poate formula apărări cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, chiar dacă a fost decăzută din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții.

Au existat, așadar, aprecieri privitoare la aceste aspecte care vizează fondul pretențiilor reclamantei, astfel că instanța de apel, întemeindu-se pe cererea reclamantei și pe apărările pârâtei, avea nu doar prerogativa, ci și obligația de a oferi argumente în fapt și în drept dedicate (ne)îndeplinirii condițiilor (sau doar a uneia dintre ele) în raport de care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, neputându-se susține faptul că a reprodus susținerile intimatei-pârâte din întâmpinare.

Nu există, deci, niciun motiv de nulitate a deciziei sub acest aspect, nefiind încălcate prevederile art. 22 alin. (2) și art. 208 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se formulează critici referitoare la greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1214, art. 1257, art. 1349 și art. 1357 din C. civ., însă acestea sunt nefondate.

Instanța de apel a confirmat în mod corect cadrul procesual în care au fost analizate pretențiile reclamantei în primă instanță, față de limitele fixate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 11 ianuarie 2019, când reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea doar pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, și nu pe răspunderea civilă contractuală.

Pe de altă parte, potrivit art. 1350 alin. (2) din C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile".

Întrucât răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuală constituie excepția, de strictă aplicabilitate, nu este posibil nici cumulul celor două tipuri de răspundere și nu este posibilă nici alegerea de către reclamantă a regulilor unei anumite răspunderi.

Dreptul de opțiune al reclamantei putea fi exercitat doar în plan procesual, în cadrul procesului deja început, ca manifestare a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Odată concretizată această opțiune prin precizarea cererii de chemare în judecată și formularea pretențiilor pe temeiul delictual, reclamanta nu poate pretinde nici cumularea celor două răspunderi și nici aplicarea regulilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, elementele răspunderii civile delictuale sunt distincte de cele ale răspunderii civile contractuale, iar în prezenta cauză, pretențiile sunt legate exclusiv de condițiile răspunderii civile delictuale.

Or, recurenta-reclamantă a arătat că fapta ilicită constă în săvârșirea de către intimata-pârâtă a unui dol ce a condus la acceptarea unui preț nereal, dar și în neîndeplinirea de către aceasta a obligației prevăzute de art. 11.13 din contract.

În acest context, instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 din C. civ., reținând că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., instanța de apel a reținut, cu justețe, că fapta ilicită în sens delictual nu poate consta într-un viciu de consimțământ - dol (folosire de manopere frauduloase/producere de documente cu informații eronate), pentru care partea are posibilitatea de a solicita anularea contractului și nici într-o încălcare a unei obligații contractuale pentru care partea are la dispoziție o acțiune în răspundere civilă contractuală.

Astfel, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a invocat și nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1257 din C. civ., aceasta nu poate solicita anularea contractului și daune-interese constând în reducerea prestației sale.

Prin urmare, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu există posibilitatea legală de a formula o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. în cadrul căreia să se invoce că fapta ilicită constă într-un dol.

Criticile referitoare la caracterul disproporționat al cheltuielilor de judecată la plata cărora recurenta-reclamantă a fost obligată în apel, prin raportare la complexitatea cauzei și activitatea prestată de avocat, vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât evaluarea acestor criterii intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive.

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05.03.2020 s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte constată că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. urmează a fi respins, ca nefondat.

În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta a avansat anumite cheltuieli pentru a-și formula apărările în raport cu recursul părții adverse, respectiv recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., cheltuieli ce au natura unui prejudiciu în plan procesual, astfel încât, în raport cu culpa procesuală a recurentei-reclamante, al cărei recurs va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la solicitarea recurentei-reclamante Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. de reducere a cheltuielilor de judecată pretinse de către intimata-pârâtă, Înalta Curte reține că o atare solicitare este neîntemeiată, de vreme ce nu rezultă că onorariul avocatului ar fi vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea depusă de acesta, în sensul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ci dimpotrivă, prestația acestuia s-a dovedit a fi una meritorie, apărările formulate prin întâmpinare fiind unele pertinente și care au condus la respingerea recursului declarat în cauză de partea potrivnică.

Așadar, neexistând temeiuri pentru a reduce aceste cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata integrală a cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost acestea dovedite cu înscrisul depus la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 542/2020 din 11 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.