ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2804/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2804/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 14.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. (SNN), în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. și F., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei în cuantum de 708.407 RON compusă din suma de 571.087 RON reprezentând echivalentul în RON a sumei de 139.195 euro, achitată de SNN cu titlu de primă de asigurare, și dobânda legală în cuantum de 137.320 RON, compusă din suma de 58.252 RON reprezentând accesorii calculate până la data de 16.05.2012 și suma de 79.068 RON reprezentând accesorii calculate de la data de 16.05.2012 până la 31.10.2015, cu cheltuieli de judecată.

Pârâții F. și E. au formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu G. - Sucursala București, solicitând ca în ipoteza în care se va admite, în tot sau în parte, cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâților de către Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., ce face obiectul dosarului înregistrat sub nr. x/2015 la Tribunalul București, să se pronunțe o hotărâre prin care să fie obligată chemata în garanție să le achite suma la care vor fi obligați la plată față de reclamantă și cheltuielile suportate de pârâți în prezentul proces.

Prin încheierea din data de 14.04.2016 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VIII-a, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor Civile ale Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 11.05.2016, sub nr. x/2015*.

Prin încheierea din 27.10.2017 instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 7583/29.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții D., C., B. și A., s-a admis excepția prescripției și s-a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A, constatându-se prescris dreptul la acțiune. S-a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. A fost obligată reclamanta la plata următoarelor cheltuieli de judecată: 8.226,53 RON către pârâta D., 7.873,53 RON către pârâta C. și 7.925,79 RON către pârâta B..

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea sentinței nr. 7583/20016 și, rejudecând fondul, admiterea acțiunii și obligarea pârâților A., B., C., D., E. și F. la plata în solidar a sumei de 708.407 RON, reprezentând prima de asigurare, precum si dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată aferente fondului litigiului și apelului.

Prin decizia civilă nr. 2250, pronunțată în sedința publică din data de 15 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucuresti, secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinței civile nr. 7583/29.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a anulat în parte sentința apelată în ceea ce privește admiterea excepției prescripției sumei de 6.465 Euro achitată la data de 01.03.2011, a sumei de 3.397 Euro achitată la data de 02.05.2011, a sumei de 39.250 Euro achitată la data de 07.06.2011 și a accesoriilor acestor sume și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată si a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în aceste limite.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâții F. și E., B., D., C., A..

Prin decizia nr. 997 pronunțată în dosarul nr. x/2015 la data de 14 mai 2019, Înalta Curte de Casatie și Justitie a admis recursurile declarate de pârâții F. și E., B., D., C., A. împotriva deciziei civile nr. 2250 din 15 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015**, iar prin decizia civilă nr. 2215 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. (SNN) împotriva sentinței civile nr. 7583/29.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat; a fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată către intimați astfel: pentru E. suma de 22519 RON, taxa timbru și onorariu avocat apel și recurs, pentru F. suma de 7469 RON, taxe timbru și onorarii avocat apel și recurs, pentru B. suma de 21.634 RON, taxe timbru și onorarii avocat apel și recurs pentru D. suma de 21634 RON, taxe timbru și onorarii avocat apel și recurs pentru A. suma de 6354 RON, taxe timbru și onorarii avocat apel și recurs și pentru C. suma de 6.805 RON, taxe timbru și onorarii avocat apel și recurs.

La 11 septembrie 2020, recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. (SNN) a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2215 din 20 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată constând din taxele judiciare de timbru achitate la fond, apel și recurs.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., deoarece noua judecată în apel trebuia să vizeze întreaga cauză, devolutiv, iar nu numai aspecte care ar ține exclusiv de răspunderea civilă delictuală analizate de Înalta Curte și care, atrăgând casarea, au impus a se omite analiza celorlalte motive de casare din primul recurs analizat.

Așadar, consideră că greșit și nelegal a reținut instanța de apel că Înalta Curte s-ar fi pronunțat exclusiv asupra faptelor ilicite și că rejudecarea apelului s-ar limita la acestea, câtă vreme prima decizie analizată anterior de instanța de recurs nu a fost casată doar în parte, ci în întregul ei, cauza fiind trimisă în tot la rejudecare.

Recurenta expune apoi, cu privire la fiecare plată, pe larg, considerentele pentru care apreciază că în cauză nu ar fi împinit cursul prescripției.

Un al doilea motiv de casare a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a stabilit că, aparent, pentru a respecta dispozițiile instanței de recurs, va soluționa numai acele aspecte ale cauzei ținând de răspunderea delictuală, pe de altă parte, tot ea s-a pronunțat în afara cadrului procesual astfel restrâns (nelegal, așa cum s-a susținut la primul motiv de recurs), făcând aprecieri doar teoretice, asupra termenului de prescripție al răspunderii contractuale, fără a mai detalia practic felul în care a înțeles să analizeze răspunderea contractuală raportat la modul de învestire prin acțiunea introductivă.

Se arată că, atâta timp cât cei care au cunoscut paguba și pe cei responsabili de ea erau cei doi directori generali, E. și F., ei înșiși fiind persoane responsabile și trebuind să acționeze în numele și pe seama societății recurente împotriva lor înșiși, abia după încetarea mandatelor lor la data de 15.06.2012 (data Raportului de control al Curții de Conturi și a Deciziei nr. 14 a Curții de Conturi) reprezentanții legali ai societății recurente ar fi putut lua cunoștință de omisiunea Directorilor Generali anteriori, motivată de propria lor culpă în privința plăților nelegale.

Or, câtă vreme mandatul directorilor generali viza administrarea societății, inclusiv a bunurilor acesteia (cuprinzând și sumele de bani de achitat și de recuperat), și exercitarea acțiunii de față în termenul general de prescripție de 3 ani depindea de voința acestora.

Tocmai pentru asemenea situație, legiuitorul a prevăzut cazul de amânare a începerii curgerii termenului de prescripție până la darea și aprobare socotelilor, ceea ce se putea produce, în cazul celor doi pârâți, numai la încetarea mandatului, la 31.05.2010 și, respectiv, 31.05.2012. Însă, instanța de apel s-a pronunțat sumar, și numai din punct de vedere teoretic, fără a explicita raționamentul raportat la susținerile sale, asupra acestui aspect, printr-un considerent distinct.

Consideră că, pentru stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție trebuia verificat, probatoriu, momentul de la care persoanele care reprezentau societatea recurentă și care trebuiau să solicite, pe cale de acțiune, de la ele însele și de la ceilalți pârâți, sumele pretinse prin acțiune, nu au mai avut calitatea de a administra bunurile societății, iar socotelile au fost date și aprobate în înțelesul art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6. C. proc. civ., invocat de recurentă, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, câtă vreme instanța redă distorsionat textul art. 14 din Decretul nr. 167/1958 în raționamentul său, norma juridică neexistând în forma și cu cuprinsul vizat de curtea de apel, nefiind respectate dispozițiile art. 482 C. proc. civ., art. 22 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, nu este vorba despre un administrator al bunurilor stabilit prin lege, cum nelegal a reținut curtea de apel, ci de puterea de administrare a bunurilor care se exercită de către administrator în temeiul legii.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 79 din 18 iunie 2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, în baza cărora au fost perfectate contractele de mandat F. și E.:

"Directorii generali/directorii asigură conducerea operatorilor economici prevăzuți la art. 1, în baza unui contract de mandat încheiat în condițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale prezentei ordonanțe de urgență."

Dreptul de administrare în baza contractului de mandat era reglementat de Legea nr. 31/1990, forma în vigoare la 01.07.2008 și ulterior, de art. 70 alin. (1), art. 70

1

și art. 152 alin. (1) din același act normativ, așa încât, recurenta consideră că este incidentă exact ipoteza art. 14 din Decretul nr. 167/1958, legea reglementând administrarea bunurilor societății recurente de către directorii cu contract de mandat.

În consecință, se susține că reglementarea art. 14 din Decretul nr. 167/1958 vizează un caz de amânare a începerii curgerii termenului prescripției extinctive, această apreciere conducând și la încadrarea motivului de recurs, suplimentar, la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material (excepția prescripției fiind o chestiune de drept material, o excepție de fond, în înțelesul art. 248 C. proc. civ.).

Cu privire la al patrulea motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, deoarece a contopit cele două ipoteze, interpretând-o pe prima, care îi dădea dreptul să judece din oficiu, prin prisma celei de-a doua, care presupune învestirea instanței printr-o cerere formulată de partea interesată, deși ele sunt complet diferite.

Față de această manieră de a interpreta alin. (1) prin prisma alin. (2), fără a răspunde la chestiunea de drept invocată, consideră că instanța a procedat și la a pronunța o hotărâre prin care a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că formularea considerentelor instanței trebuie să reflecte aplecarea acesteia asupra elementelor supuse analizei de partea apelantă, iar nu să se sprijine pe dispoziții normative nelegate de chestiunea invocată, dar vecine textului de lege în realitate discutat.

Procedând astfel, recurenta apreciază că instanța nu a soluționat motivul de apel cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu omisiunea de a soluționa cauza în mod echitabil potrivit cerințelor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), în explicitarea principiului constituțional de la art. 21 alin. (3), precum și art. 7 C. proc. civ. (principiul legalității).

În ceea ce privește al cincilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta se referă la art. 452 C. proc. civ., dispoziții aplicabile și în apel, ca și în recurs.

Nulitatea este una necondiționată, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ., fiind nerespectat însuși principiul contradictorialității față de nedepunerea dovezilor privind cheltuielile de judecată în faza anterioară a recursului direct în fața instanței de recurs însăși.

Văzând dezlegarea dată de l. C. civ..J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 59/2017, este evident că intimații aveau dreptul să recupereze asemenea cheltuieli de judecată pe cale separată, iar nu în fața instanței de apel la a doua rejudecare.

Precizează că nu este aplicabilă aici Decizia RIL nr. 3/2020 a J. C. civ..J., aceasta raportându-se exclusiv la cererile de cenzurare, de către instanța de recurs, a cheltuielilor de judecată acordate la fondul cauzei.

Mai mult, separat de împrejurarea că înțelege să conteste legalitatea acordării tuturor cheltuielilor depuse de toți intimații-pârâți abia la instanța de apel în rejudecare pentru recurs (ce nu pot fi identificate, Curtea de Apel neprecizând distinct cuantumul fiecărei cheltuieli în decizie, ci numai o sumă globală, dar ele rezultă din cuprinsul dosarului), recurenta înțelege să conteste și cuantumul stabilit ca fiind excesiv, ceea ce ar fi impus cenzurarea acestora de către instanța de apel în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

La 11 noiembrie 2020, în termen legal, intimatele-pârâte B. și D., au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică; cu cheltuieli de judecată.

Totodată, la 4 decembrie 2020, în termen legal, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și excepția netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de recurs, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 decembrie 2020, în termen legal au depus întâmpinare și intimații-pârâți E. și F., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, inclusiv a soluționării dosarului nr. x/2020

De asemenea, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce privește critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. de către instanța de apel care, în rejudecare, ar fi trebuit să judece cauza sub toate aspectele, nu doar limitat la pretinsele fapte ilicite săvârșite la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 și 07.06.2011.

Sub acest aspect, instanța de recurs reține că prin sentința civilă nr. 7583 din 29 noiembrie 2016, pronunțată în cauză, acțiunea reclamantei a fost respinsă în întregime, constatându-se prescris dreptul material la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 2250 din 15 decembrie 2017, pronunțată în primul ciclu procesual, a fost admis apelul reclamantei Societatea Națională Nuclearelectrica, a fost anulată în parte sentința apelată, respectiv numai în ce privește admiterea excepției prescripției sumelor achitate la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 și 07.06.2011, precum și a accesoriilor acestor sume, fiind menținută soluția de admitere a excepției prescripției în privința sumelor achitate anterior datei de 01.03.2011.

Împotriva deciziei nr. 2250 din 15 decembrie 2017 au formulat recurs numai pârâții și numai sub aspectul sumelor în privința cărora instanța de apel a constatat că nu s-ar fi împlinit prescripția, respectiv cele achitate la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 și 07.06.2011. În consecință, în condițiile în care reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica nu a formulat recurs sub aspectul menținerii soluției de admitere a excepției prescripției în privința tuturor celorlalte sume achitate anterior datei de 01.03.2011, în mod evident nici instața de recurs nu putea să cenzureze soluția instanțelor de fond sub acest aspect, soluție care a dobândit astfel autoritate de lucru judecat.

În consecință, chiar dacă prin decizia nr. 997 din 14 mai 2019 instanța de recurs a dispus casarea deciziei nr. 2250 din 15 decembrie 2017 pronunțată în apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, rejudecarea apelului nu se putea face decât în limitele stabilite în urma judecării recursului, respectiv numai în privința sumelor achitate la datele de 01.03.2011, 02.05.2011 și 07.06.2011, câtă vreme doar soluția în privința acestor plăți a fost criticată în recurs.

De asemenea, tot din perspectiva dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare pronuțată în cauză în primul ciclu procesual, se reține că în privința momentului de la care începe să curgă prescripția pentru cele trei sume rămase în discuție, instanța de recurs a reținut că "instanța de apel a reținut în mod nelegal incidența dispozițiilor art. 111 din Legea nr. 31/1990, fapt ce a condus la un calcul eronat al cursului prescripției extinctive", ceea ce a impus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Față de aceste considerente, în mod corect instanța de apel, în rejudecare, nu s-a mai raportat la data aprobării situațiilor financiare în condițiile art. 111 din Legea nr. 31/1990, câtă vreme termenul stabilit de legiuitor pentrun aprobarea acestor situații nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune al recurentei reclamante, așa cum instanța de recurs a statuat deja în primul ciclu procesual.

Pentru aceleași motive, vor fi înlăturate și criticile recurentei în sensul că în mod greșit instanța de apel nu ar fi reținut că termenul de prescripție începe să curgă abia de la data aprobării situațiilor financiare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susține, sub un prim aspect, existența unor motive contradictorii în decizia instanței de apel.

Această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunțat se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate. Argumentele hotărârii instanței de apel sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Simplele considerații de ordin teoretic, referitoare la dispozițiile legale ce reglementează momentul de la care începe să curgă prescripția atât în cazul răspunderii delictuale cât și în cazul răspunderii contractuale, nu sunt de natură a susține critica în sensul existenței unor considerente contradictorii.

Subsumat aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susține, pe de altă parte, lipsa motivelor pe care se sprijină decizia instanței de apel, câtă vreme aceasta nu a motivat hotărârea din perspectiva dispozițiilor art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958. Totodată, față de faptul că instanța de apel în mod greșit nu a reținut incidența în cauză a acestor dispoziții legale, recurenta a încadrat critica și în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată că recurenta reclamantă nu a invocat nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel incidența dispozițiilor art. 14 din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel încât, pe de-o parte, nu se poate reține ca motiv de casare lipsa motivării instaței de apel din perspectiva acestei dispoziții legale, iar pe de altă parte, critica privind o eventuală greșită nereținere a acestui motiv de suspendare a cursului prescripției, nici nu poate fi analizată pentru prima dată direct de instața de recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19 din Decretul-lege nr. 167/1958, aceasta poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă și această critică este nefondată.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a arătat în mod expres că "în cauză, nu a fost formulată o cererea de repunere în termenul de prescriptie și, așa cum s-a arătat anterior nici nu au fost invocate motive speciale care ar justifica depașirea termenului de prescripție de trei ani."

Rezultă deci că instanța a arătat de ce nu poate fi reținută în cauză incidența art. 19 din Decretul-lege nr. 167/1958, atât din perspectiva primului alineat cât și din perspectiva celui de-al doilea, și în niciun caz nu a "contopit" cele două ipoteze, cum în mod greșit susține recurenta.

Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susține că în mod greșit a fost obligată să plătească cheltuielile de judecată din recursul soluționat în primul ciclu procesual, față de dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., și față de faptul că dovezile privind efectuarea acestor cheltuieli nu a fost făcută în fața acelei instanțe de recurs ci abia cu prilejul rejudecării apelului.

Critica este însă nefondată, în raport chiar cu dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., invocate de recurentă, precum și cu faptul că intimații pârâți, recurenți în primul ciclu procesual, în mod corect nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în fața acelei instanțe de recurs.

Astfel, în recurs, în primul ciclu procesual, pârâții au solicitat casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, motiv pentru care aceștia nu puteau solicita și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, pentru că în situația pronunțării soluției de admitere a recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare, instanța de recurs nu poate obliga niciuna dintre părți la plata cheltuielilor de judecată câtă vreme nu a stabilit care dintre părți a pierdut procesul.

În consecință, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recursul din primul ciclu procesual nu putea fi soluționată decât în urma rejudecării apelului, respectiv după ce instanța a stabilit care este partea care a pierdut procesul. Față de aceste considerente, se constată că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., pârâții intimați fiind obligați să facă dovada cheltuieilor de judecată în fața instanței care a rejudecat apelul.

Critica privind cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta nu poate fi analizată în recurs, având în vedere că aceasta nu este o critică de nelegalitate ci de netemeinicie, așa cum s-a stabilit și în decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) împotriva deciziei civile nr. 2215 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimații pârâți, respectiv la plata sumei de 1190 RON către intimatul-pârât F., 1173,05 euro către intimatul-pârât E., 2000 RON către intimata-pârâtă C., 6091,68 RON către intimata-pârâtă B. și 6091,68 RON către intimata-pârâtă D., conform dovezilor atașate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) împotriva deciziei civile nr. 2215 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 1190 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât F..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 1173,05 euro cheltuieli de judecată către intimatul-pârât E..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 6091,68 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAȚIONALĂ NUCLEARELECTRICA S.A. (SNN) la plata sumei de 6091,68 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2021.