ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1557/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă, sub nr. x/2018, reclamanta APA SERV S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 805.705,12 RON, la care adaugă TVA, conform Garanției pentru sume reținute seria x nr. x/18.09.2015; actualizarea sumei pretinse cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței până la data plății efective și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 si următoarele din C. proc. civ., art. 2321 C. civ., Publicația nr. 758/2010 a Camerei Internaționale de Comerț Paris privind Regulile Uniforme pentru Garanții la Cerere.

Prin sentința civilă nr. 3692/2019 din 11.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 805.705,12 RON, la care se adaugă taxa pe valoare adăugată TVA, conform scrisorii de garanție pentru sumele reținute seria x nr. x din 18.09.2015; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.622 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 698/2021 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul pârâtei și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată; a menținut dispoziția de respingere a cererii pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată; a luat act că apelanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

La 28 iunie 2021, reclamanta APA SERV S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 698 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că instanța de apel nu a avut în vedere mecanismul contractual existent între recurentă și antreprenor, pe de o parte și între recurentă și intimata-pârâtă, pe de altă parte.

Totodată, susține că instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că lucrările indicate de recurentă nu sunt lucrări neconforme care intră sub incidența garanției pentru sume reținute, ci intră sub incidența garanției de bună execuție.

În acest sens, arată că, așa cum rezultă din sub-clauza 1.1.4.11 din condițiile de contract, sumele reținute sunt acele sume oprite antreprenorului din situațiile de plată potrivit subclauzei 14.3 și eliberate conform subclauzei 14.9, adică în cuantum de 50% după recepția de la terminarea lucrărilor și de 50% după recepția finală.

Executarea garanției pentru neconformități în perioada cuprinsă între recepția la terminare și recepția finală era posibilă numai într-o situație normală de derulare a contractului, nu în caz de reziliere.

Susține că, dacă s-ar accepta teza instanței de apel cu privire la faptul că, în lipsa unei recepții a lucrărilor, cauzată de rezilierea contractului, beneficiarul nu ar avea dreptul de a activa această garanție în temeiul subclauzei 15.4 lit. c) din contract, deoarece din aceste dispoziții contractuale nu rezultă că vizează și garanția pentru sumele reținute, câtă vreme nu este îndeplinită situația premisă pentru activarea acestei garanții, contractual, înseamnă că și în cazul rezilierii beneficiarul nu ar mai elibera nicio sumă reținută întrucât nu mai există recepție conform condițiilor de contract iar sumele reținute s-ar fi eliberat doar la recepție, conform subclauzei 14.9.

Arată că o astfel de interpretare a instanței de apel este eronată și că, urmare a nerespectării obligațiilor contractuale de către antreprenor, contractul a fost reziliat de beneficiar, astfel devenind aplicabile prevederile subclauzei 15.4. lit. c) din condițiile de contract, potrivit cărora beneficiarul poate recupera de la antreprenor orice pierderi și daune suportate de beneficiar și orice costuri suplimentare pentru terminarea lucrărilor, după luarea în considerare a sumelor datorate antreprenorului potrivit subclauzei 15.3.

Pe de altă parte, antreprenorul nu a înregistrat nicio creanță de încasat de la beneficiar, motiv pentru care nu a contestat nici cererea de despăgubire privind executarea garanției de sume reținute.

Arată că instanța de apel, deși a considerat că recurenta nu este îndreptățită la executarea garanției pentru sumele reținute, reținând că "această garanție este activată în ipoteza în care antreprenorul nu își îndeplinește obligația de a remedia defectele pentru care este răspunzător conform prevederilor contractuale în perioada ulterioară încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor (perioada de garanție)", a omis un aspect esențial, respectiv că, după rezilierea unui contract de execuție lucrări nu se mai fac acte de recepție cu antreprenorul în culpă. Prin urmare, arată că, în lipsa recepției, beneficiarul nu putea elibera sumele reținute cum prevede subclauza 14.9 decât după recuperarea de la antreprenor a pierderilor, daunelor și oricăror costuri suplimentare suportate de beneficiar pentru terminarea lucrărilor conform subclauzei 15.4. lit. c).

S-a mai arătat că, din evaluarea emisă de inginer sub nr. CL1-16-2468-DI 1(2) din 21.12.2016, necontestată de antreprenor, a rezultat că există neconformități și sunt necesare remedieri pentru ca lucrările să devină funcționale, valoarea acestora fiind de 805.705,12 RON.

Cu privire la susținerea instanței de apel potrivit căreia lucrările indicate de recurentă nu sunt lucrări neconforme care ar intra sub incidența garanției pentru sume reținute, ci ar intra sub incidența garanției de bună-execuție, autoarea prezentei căi de atac precizează că garanția de bună execuție a fost executată în considerarea faptului că antreprenorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale prevăzute de subclauza 8.7, respectiv de a plăti beneficiarului penalități de întârziere, și subclauza 3.5, respectiv prejudiciul cauzat beneficiarului prin neîndeplinirea obligațiilor de a finaliza lucrările în termenul contractual, în timp ce garanția pentru sume reținute a fost executată în acord cu neîndeplinirea de către antreprenor a înștiințărilor de remediere emise de inginer prin adresele CL3-16-1339-rpl(2)/06.07.2016 și CL3-16-1517-DI1(2)/28.07.2016 privind lucrări neconforme.

Arată că, prin Ordinul nr. 117/1970/2014 a fost aprobată Instrucțiunea privind plata sumelor reținute din certificatele de plată printr-un mecanism de garantare adecvat, în cadrul programelor de lucrări finanțate prin Programul operațional sectorial Mediu, potrivit căruia "antreprenorul poate solicita în orice moment ca sumele reținute, certificate de către inginer și deduse din certificatele interimare de plată, să fie plătite de către beneficiar, cu condiția ca antreprenorul să furnizeze beneficiarului, în prealabil, o garanție bancară/un instrument de garantare pentru sumele reținute, a cărei valoare să fie egală cu valoarea reținerilor solicitate la plată".

A concluzionat că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că numai în cazul acestui mecanism contractual și cu respectarea dispozițiilor legale în ce privește atragerea de fonduri europene și plata acestora în cadrul obiectului contractului, trebuie analizat obiectul litigiului vizând cererea de plată adresată garantului A. S.A.

Sub un alt aspect, recurenta susține că ar fi eronată și concluzia instanței de apel în acord cu care "prima critică a apelului referitoare la faptul că instanța de fond a schimbat natura juridică a garanției emise, raportându-se la caracteristicile garanției bancare este fondată".

Din acest punct de vedere se arată că prima instanță a concluzionat că indiferent de denumirea pe care părțile au înțeles să i-o confere, ea se comportă ca o garanție bancară, astfel cum rezultă din cuprinsul acesteia, fiind o garanție oferită la prima și simpla cerere a beneficiarului ei, necondiționată de altceva în afară de cererea scrisă a beneficiarului și de prezentarea unor documente.

Menționează recurenta că intenția instanței de fond a fost aceea de a evidenția că, prin garanție, în sens larg, se înțelege orice metodă, instrument sau angajament, accesoriu unui contract comercial pus la dispoziție sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivul beneficiar de realizarea drepturilor garantate.

Susține, evocând un pasaj din decizia recurată, că la aceeași concluzie a ajuns și instanța de apel, prin decizia atacată.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 28 iulie 2021 . Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 30 august 2021, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 03 septembrie 2021 . Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 13 septembrie 2021.

La 15 martie 2022, intimata A. S.A. a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere faptul că, prin sentința nr. 507/09.02.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București a dispus deschiderea procedurii insolvenței societății de A. S.A.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03 mai 2022 s-a dispus comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să își exprime un punct de vedere.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport prin care a arătat, în esență, că și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar motivele de recurs vizează aspecte de nelegalitate, prin care recurenta arată în ce modalitate decizia din apel nu este conformă legii. Susține recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere mecanismul contractual existent între recurentă și antreprenor, pe de o parte și între recurentă și pârât, pe de altă parte.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., argumentele recurentei vizând, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, întrucât se urmărește o reapreciere a probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a indicat ce texte de lege ar fi fost aplicate greșit de către instanța de apel, ci s-a cantonat în a face propria prezentare a mecanismului contractual, în opoziție cu cele reținute de instanța de apel. Astfel, a făcut referire la interpretarea clauzelor și subclauzelor din Contractul nr. x/23.05.2011, cu actele sale adiționale și la probatoriul administrat (adrese, evaluări inginer, procese-verbale), urmărind să stabilească o altă stare de fapt decât cea reținută în decizia atacată cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale ale antreprenorului, cât și cu privire la încadrarea lucrărilor indicate de recurenta-reclamantă în lucrările neconforme care intră sub incidența garanției pentru sume reținute.

Or, recursul urmărește să supună instanței examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

În mod formal au fost invocate și prevederile Ordinului Ministrului Fondurilor Europene nr. 1117/2014, întrucât recurenta nu a arătat în ce mod au fost încălcate aceste prevederi de către instanța de apel, ci s-a limitat, în concret, să critice aprecierea realizată de instanța de apel asupra elementelor de fapt pe care le cuprind dispozițiile contractuale, în scopul de a obține o nouă apreciere și o încadrare a lucrărilor reclamate în lucrări neconforme care intră sub incidența garanției pentru sume reținute.

Față de precizările recurentei din răspunsul la întâmpinare și punctul de vedere la raport, instanța supremă reține, pe de o parte, că recursul se motivează prin memoriul de recurs, nu prin acte de procedură ulterioare și, pe de altă parte, că dispozițiile art. 1270 C. civ. au fost invocate în mod formal, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, recurenta supune atenției instanței de recurs interpretarea clauzelor contractuale și a probatoriului administrat de instanțele anterioare, pentru a demonstra o altă situație de fapt care să justifice pretențiile recurentei.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Fiind antamate exclusiv aspecte factuale ale cauzei, rezultă că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) din același act normativ.

Nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) sub sancțiunea nulității, aspect care primează față de soluționarea altor cereri sau excepții, instanța supremă reține că nu se mai impune soluționarea cererii de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din același cod, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă APA SERV S.A. împotriva deciziei civile nr. 698/2021 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă APA SERV S.A. împotriva deciziei civile nr. 698/2021 din 15 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2022.