ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1406/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 24 martie 2017 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2017, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în monedă toxică), clauze inserate în contractele de credit și eliminarea acestora; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 4.5 privind dobânda penalizatoare care este în cuantum de 10 puncte procentuale peste dobânda prezentă stabilită; constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare, reprezentând 1% din valoarea totala a creditului; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza comisioanelor abuzive inserate în cadrul contractului.

Reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008, precum pe dispoziții relevante din C. civ. de la 1864.

Pârâta B. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal: admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune; admiterea excepției lipsei de interes; admiterea excepției inadmisibilității capetelor 1 și 2 de cerere, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii, ca nefondată, și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 20 din 10 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., care a fost obligat la plata sumei de 4.038,56 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de către Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 20 din 10 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) raportat la art. 518 și art. 27 din C. proc. civ., în raport cu decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Directiva nr. 93/13/CCE și actul normativ de transpunere a acesteia în legislația românească, anume Legea nr. 193/2000, fiind indicate, în mod expres, art. 4 și art. 6 din legea menționată.

Cu referire la clauza de risc valutar, apreciază că și în cazul în care această clauză ar face parte din obiectul principal al contractului, aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Or, această clauză trebuie să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește consecințele juridice ale acesteia.

Conform Curții de Justiție a Uniunii Europene, instituția care acordă credite în monedă străină este obligată să avertizeze asupra riscului valutar și asupra posibilelor variații ale cursului de schimb valutar, dar și asupra potențialelor dificultăți de plată antrenate de potențialele hiper-valorizări.

În opinia sa, existența dezechilibrului semnificativ rezultă vădit, fiind, de altfel și prezumat, conform jurisprudenței CJUE:

"Jurisprudența CJUE instituie o prezumție de dezechilibru al prestațiilor, prezumție pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influențeze natura clauzelor și, în plus, că și-a respectat obligația de informare în faza precontractuală".

Cu privire la principiul nominalismului, arată că acesta nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, iar potrivit art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 dacă a exista o variație a "prețului" monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în "specia" aflătoare în curs la data plății.

Totodată, creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională, cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum și a comisioanelor de schimb valutar, din RON în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina recurentului obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și, în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractul de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - Banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și, implicit, cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, conform art. 57:

"în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin".

Apreciază că au fost încălcate în mod vădit dispozițiile legale în vigoare la epoca semnării contractului de credit și anume, art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractului de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice.

Deși la momentul semnării contractului de credit s-au făcut mențiuni în articolele contractuale a căror nulitate se solicită a fi constatate cu privire la restituirea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat creditul, nu au fost oferite în contrapartidă reglementări și proceduri clare de stopare, diminuare, a riscului valutar, astfel încât acest risc a dus la un total dezechilibru contractual ce a fost pus în sarcina exclusivă a debitorilor, oricum situați pe o poziție de inferioritate în raport de creditorul bancar.

Conchizând, subliniază că s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel că, în prezent împrumutații sunt obligați la prestații vădit disproporționate fală de cele în considerarea cărora și-au manifestat voința de a contracta.

Clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați, nu au fost negociate direct cu reclamanții, având în vedere caracterul prestabilit și impus consumatorilor al contractului de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la acest contract tipizat, fără a avea posibilitatea de a influența natura lui.

Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piață, însă, în toate cazurile, contractele erau tipizate, singura opțiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Banca nu a acționat cu bună-credință, anterior semnării contractului de credit, funcționarilor bancari revenindu-le obligația de a explica clienților riscurile privind fluctuațiile cursului de schimb, de a le pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditului.

Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractul de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - Bancă, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și, implicit, cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

Așa cum prevede art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Conform art. 54 din Constituție, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul și în limitele sale.

Or, prin clauza de risc valutar, apreciază recurentul-reclamant, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident, în detrimentul consumatorilor.

În opinia recurentului, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți.

Clauza de risc valutar, care incumbă în mod exclusiv consumatorilor, denaturează însă raportul juridic obligațional, prin îngreunarea excesivă a situației consumatorilor și conferirea Băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că instanțele naționale se pot pronunța asupra caracterului abuziv al acestor clauze. În anumite condiții, instanțele trebuie să ia în calcul nu numai redactarea într-un limbaj clar și inteligibil a unor astfel de clauze, dar și faptul că băncile trebuie să arate în mod transparent în contract cum funcționează mecanismul cursului de schimb și consecințele asupra consumatorului; că instanțele pot să completeze clauzele abuzive cu norme legislative interne, dacă contractul nu mai poate continua altfel și ar fi în defavoarea consumatorilor.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către recurentul-reclamant, apreciază că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin "înghețarea"/stabilizarea cursului de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către reclamant, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

În ceea ce privește clauza care prevede comisionul de acordare solicită instanței a se avea în vedere faptul că dispozițiile contractuale care prevăd comisionul de acordare poate face obiectul controlului instanței, deoarece aceasta nu este esențială existenței contractului de credit.

Dezechilibrul contractual indus de aceasta clauză și lipsa bunei-credințe a Băncii invocate de către recurent trebuie analizată în funcție de justețea acestui comision, față de costurile suportate de bancă, în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobânda mascată care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al recurentului, aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă, sub denumirea de comision, aceasta disimulare a dobânzii echivalând cu un dol. Chiar dacă s-ar considera că existența acestui comision este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporțional cu creditul, deoarece analiza este aceeași pentru fiecare viitor împrumutat.

Cuantumul comisionului de acordare de 1% din valoarea totală a creditului, apare în flagrantă disproporție față de serviciile pe care pârâta le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit și nu poate fi justificat de costul imprimării unor înscrisuri și de operarea unui program informatic prin introducerea unor date, în scopul verificării bonității clienților.

Clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere, fiind o clauză abuzivă conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992. În conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, precizează că art. 35 alin. (1) lit. d), fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit, interzice perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și (4) raportat la art. 518 și art. 27 din C. proc. civ., în raport cu decizia nr. 52/18 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petentul-reclamant A. în dosarul nr. x/2017.

Prin încheierea din 22 martie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 18 octombrie 2019, au fost respinse excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă B. S.A.; a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A., fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 6 decembrie 2019.

Prin încheierea din 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a susținut caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare; caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar, precum și stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate cu referire la riscul valutar, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu privire la pretinsa aplicare greșită, de către instanța de apel, a normelor legale naționale și a jurisprudenței CJUE relative la cerința de transparență a clauzelor contractuale privind "riscul valutar", prin aducerea în discuție a obligației de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției, se reține că publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/leu, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Sunt nefondate și criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând comisionul de acordare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În cauză, instanța de apel a reținut cu justețe că valoarea acestui comision este indicată în mod clar în contract, că acesta reprezintă 1% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data încheierii contractului, sau cel mai târziu primei trageri din creditul aprobat, în sumă fixă de 1457,61 CHF, iar situația că nu se indică în mod expres contraprestația băncii pentru perceperea acestui comision, nu imprimă acestuia caracter abuziv, esențial fiind că acest tip de comision era permis de legislația în vigoare la data încheierii convenției părților, că a fost indicat în mod clar și inteligibil.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În plus, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

De altfel, s-a apreciat cu justețe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce privește drepturile și obligațiile părților, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat - și anume acordarea creditului.

Perceperea acestuia se datorează modalității în care banca a înțeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă și costurile sale legate de acordare a creditului.

De asemenea, comisionul de acordare nu disimulează o dobândă, cum în mod eronat pretinde recurentul, dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de acordare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru activitatea de acordare a creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Totodată, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, iar prevederile O.U.G. nr. 50/2010, de care se prevalează recurentul, reglementau posibilitatea perceperii unui astfel de comision, fără a fi impusă detalierea în contracte a activităților prestate de bancă.

Cuantumul comisionului nu poate face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei B. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5659,52 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A.., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 309 din 5 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5659,52 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 9 iunie 2021.