ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 878/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a codebitorului C..

Prin sentința civilă nr. 796 din 15 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1 și art. 6.2 din contractul de credit nr. x și a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere. Totodată, a luat act că reclamanții înțeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2047 din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile declarate de apelanții-reclamanți C. și A. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.7 teza finală din contractul de credit și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. Totodată, i-a obligat pe apelanții-intimați-reclamanți la 1620 RON, cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs atât reclamanții C. și A., cât și pârâta B. S.A., recursuri înregistrate la data de 8 februarie 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE.

În concret, autorii recursului au arătat, în esență, că nu fac parte din obiectul principal al contractului clauzele referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare.

Totodată, au subliniat că este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la comisioanele respective. În acest sens, au arătat că banca nu a dovedit că a negociat clauzele referitoare la comisioanele bancare.

Cu privire la cerința dezechilibrului semnificativ, autorii recursului au arătat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare nu sunt esențiale pentru contractul de credit, putând fi, astfel, cercetate din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Aceleași părți au susținut că activitățile constând în informarea clientului, întocmirea și analizarea dosarului de credit ar fi fost efectuate de bancă indiferent dacă ar fi fost încheiat sau nu contractul de credit.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au subliniat că respectivele comisioane reprezintă, în realitate, o dobândă mascată.

Chiar dacă s-ar considera că respectivele comisioanele sunt juste, cuantumul lor ar trebui să fie fix, iar nu proporțional cu valoarea creditului, întrucât activitățile desfășurate de bancă sunt aceleași pentru orice împrumutat.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil clauza care instituie comisionul de procesare.

Prin urmare, autorii recursului au subliniat că respectiva clauză are caracter abuziv, fiind incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 și art. 35 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la clauza care instituie comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au susținut că, în cuprinsul contractului de credit, nu sunt menționate serviciile prestate în schimbul perceperii acestui comision. Or, perceperea unor sume de bani, fără a exista o contraprestație efectivă din partea băncii, produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile acestora.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți au susținut că banca nu și-a îndeplinit obligația de informare reglementată de art. 6 din Legea nr. 289/2004 cu privire la produsul bancar oferit.

Totodată, autorii recursului au arătat că nu au fost informați de către bancă cu privire la riscul inerent contractării unui credit în moneda francului elvețian. Or, această obligație a fost consacrată de C.J.U.E., prin decizia pronunțată în cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească).

Recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că este aplicabil principiul nominalismului monetar, întrucât creditul nu a fost încasat în franci elvețieni, ci în moneda națională.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunțate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-484/08, C-241/98 și C-26/13, autorii căii de atac au subliniat că nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil clauza de risc valutar.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte B. S.A. la 8 martie 2019.

La 8 aprilie 2019, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 18 aprilie 2019, iar, la 24 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției nulității, invocată de recurenta-pârâtă.

Împotriva aceleiași decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, autoarea recursului a arătat că evoluția pieței financiare nu îi conferă dreptul discreționar de a modifica nivelul ratei dobânzii. În acest sens, a arătat că evoluția pieței financiare nu este influențată de voința sa, ci de mai mulți factori, printre care variația indicilor EURIBOR/LIBOR/ROBOR.

Aceeași parte a susținut că, la data încheierii contractului, banca nu avea obligația de a prezenta și descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă, compusă din marja fixă plus LIBOR la 6 luni, acest algoritm fiind implementat prin actul adițional încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât nu a analizat toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ. În acest sens, autoarea recursului a arătat că nu a fost probată reaua sa credință la stipularea clauzei art. 4.7 din contractul de credit.

Totodată, a arătat că, la momentul încheierii contractului de credit, era suficientă indicarea motivului care justifica modificarea dobânzii, conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Or, modificarea dobânzii are la bază un motiv temeinic, constând în evoluția pieței financiare sau politica de creditare a băncii.

Aceeași parte a susținut că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ, întrucât acest dezechilibru trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, evocând în acest sens o serie de hotărâri pronunțate de C.J.U.E. În continuare, a arătat că, prin introducerea acestui criteriu de variație a dobânzii, împrumutatului nu i s-a creat o situație mai puțin favorabilă decât cea reglementată de dreptul intern.

Totodată, recurenta-pârâtă a subliniat că împrumutații nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, aceștia cunoscând toate elementele care puteau influența întinderea obligațiilor asumate.

În plus, criteriul de modificare a dobânzii prevăzut în contractul de credit a fost eliminat în anul 2010, când rata dobânzii a fost calculată după formula: LIBOR 6 luni plus marja băncii.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, în condițiile în care această clauză este rezultatul acordului de voință al părților, fiind astfel incident principiul forței obligatorii a contractului, reglementat de art. 969 C. civ. din 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată recurenților-reclamanți la 11 martie 2019.

La 1 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepțiile netimbrării și tardivității recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 10 aprilie 2019, fără ca aceasta să formuleze răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 21 ianuarie 2020, a fost comunicat părților care nu au uzat de dreptul de a formula în scris punct de vedere.

Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 5 mai 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului reclamanților, invocată de recurenta-pârâtă, a respins excepțiile insuficientei timbrări și a tardivității recursului pârâtei, invocate de recurenții-reclamanți C. și A.. A admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți C. și A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, prin rezoluția președintelui de complet din 20 mai 2020, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/14.04.2020 al Președintelui României, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la data de 16.06.2020 ora 11:30, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea de ședință din 16 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți C. și A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 12 ianuarie 2021, recurenții-reclamanți, prin avocat, au depus la dosar cerere de repunere pe rol a cauzei, prin care au solicitat instanței fixarea unui termen de judecată și citarea părților, în vederea continuării judecații.

La 25 ianuarie 2021, recurenții-reclamanți A. și C. au formulat, separat, cerere de repunere pe rol a dosarului x/2017, întrucât motivul pentru care a fost suspendată judecata recursurilor nu mai subzistă, cauza C-81/19 fiind soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei și a recursurilor, a fost acordat termen de judecată la data de 6 aprilie 2021, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 4.6 din contract, părțile au prevăzut că, la data semnării contractului (25.09.2008), rata anuală a dobânzii de achiziție este de 4,6% pe an, rată care urma a rămâne fixă până la data primei aniversări a creditului.

În schimb, la art. 4.7 din același contract a fost stipulat faptul că "…în cazul în care Împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința Împrumutatului…".

Cât privește caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, Înalta Curte reține că, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 25.09.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Așadar, "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, se cuvine amintit că, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și europene, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, în clauza constatată ca fiind abuzivă nu sunt indicate, în mod transparent și inteligibil, motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 4.7 din contractul de credit, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un motiv neindicat în contract, așadar netransparent.

În consecință, prin clauza 4.7 teza a doua referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, fiind încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului.

Dezechilibrul astfel creat este semnificativ, pentru că se referă la dobânda creditului, element principal al contractului încheiat între părți. Posibilitatea verificării condițiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenței/inexistenței echilibrului contractual, transparența în ceea ce privește derularea raporturilor dintre părți pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziția de inegalitate de pe care acționează părțile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul recurentei-pârâte B. S.A. declarat împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu referire la cele două comisioane (de procesare și de administrare), recurenții-reclamanți au susținut că acestea nu fac parte din obiectul principal al contractului, astfel încât, instanța de apel trebuia să le analizeze prin prisma Legii nr. 193/2000.

Constatând caracterul fondat al criticii, Înalta Curte reține că acele clauze referitoare la comisioane nu fac parte din obiectul principal al contractului și, prin urmare, nu sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (ce transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE).

Astfel, se cuvine amintit că, printr-o jurisprudență constantă, C.J.U.E. a statuat că se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" doar acele clauze care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractului, cum sunt cele relative la comisioane, nu pot fi subsumate noțiunii menționate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, pronunțată în cauza C-186/16 - Andriciuc, pct. 35 și 36).

De asemenea, se cuvine amintit și considerentul de la paragraful 54 din hotărârea C.J.U.E. pronunțată (la 26 februarie 2015) în cauza C-143/13, Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank România S.A., în care "Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul [principal al] contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51)."

Prin urmare, considerând că intră în noțiunea de "obiect principal al contractului" comisioanele de procesare și administrare contestate de reclamanți, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecința neanalizării cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă: de a nu fi negociată direct cu consumatorul; de a crea, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Cât privește celelalte critici ale recurenților-reclamanți, relative la lipsa caracterului negociat al clauzelor privind comisioanele, dezechilibrul semnificativ sau reaua-credință, Înalta Curte constată că acestea vizează aspecte asupra cărora instanța de apel urmează să se pronunțe cu ocazia rejudecării.

Cu privire la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți au susținut că banca nu și-a îndeplinit obligația de informare reglementată de art. 6 din Legea nr. 289/2004 cu privire la produsul bancar oferit.

Totodată, autorii recursului au arătat că nu au fost informați de către bancă cu privire la riscul inerent contractării unui credit în moneda francului elvețian. Or, această obligație a fost consacrată de C.J.U.E., prin decizia pronunțată în cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească).

Recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit că este aplicabil principiul nominalismului monetar, întrucât creditul nu a fost încasat în franci elvețieni, ci în moneda națională.

După evocarea unor considerente din deciziile pronunțate de C.J.U.E. în cauzele nr. C-484/08, C-241/98 și C-26/13, autorii căii de atac au subliniat că nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil clauza de risc valutar.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv.

Referitor la aceste aspecte, este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât și cele supletive ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorul căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reținut și faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Ca atare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată din perspectiva caracterului abuziv.

Aplicând, în cauza de față, argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit (art. 5.1 din Contractul de credit nr. x din 25.09.2008) care prevăd obligația pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., în referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va casa, în parte, decizia atacată numai în ceea ce privește apelul pârâtei B. S.A., cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel va analiza clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare prevăzute la art. 6.1 și la 6.2. din Contractul de credit nr. x/25.09.2008, sub aspectul cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată instanței de apel, numai în ceea ce privește apelul pârâtei B. S.A.

Menține, în rest, celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.