ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 673/2024

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a dispus introducerea în cauză a codebitorului C..

Prin sentința civilă nr. 796 din 15 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1 și art. 6.2 din contractul de credit nr. x și a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere. Totodată, a luat act că reclamanții înțeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă B. S.A. și de apelanții-reclamanți C. și A. împotriva sentinței civile nr. 796/15.03.2018 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.7 teza finală din contractul de credit și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a obligat apelanții-intimați-reclamanți la 1620 RON cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 878 din 6 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2047 din 19 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă și a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o, în parte, și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, numai în ceea ce privește apelul pârâtei B. S.A., menținând, în rest, celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a V-a Civilă, sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 34 din 13 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul pârâtei B. S.A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. și A., împotriva sentinței civile nr. 796/15.03.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Totodată, a obligat apelanții-intimați-reclamanți la 1620 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și C., prin avocat D., au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, respingerea apelului declarat de pârâta B. S.A. și, pe fond, menținerea dispozițiilor sentinței primei instanțe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare.

În motivare, recurenții-reclamanți au susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la comisionul de procesare, recurenții au solicitat să se constate că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Detaliind, autorii prezentului demers judiciar au susținut că acele considerente cu privire la comisionul de procesare sunt străine de înțelesul dispozițiilor art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5), art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE și, totodată, contradictorii.

În concret, au învederat că, pe de o parte, Curtea arată că respectivele clauze pot fi abuzive, deoarece nu sunt definite, iar pe de altă parte, instanța a reținut că se înțeleg contraprestațiile Băncii pentru încasarea acestui comision de procesare.

În accepțiunea recurenților, doar Curtea lămurește în înțelesul propriu comisionul de procesare, înțeles necuprins în raportul dintre părți.

Totodată, susținând că nu se cunoaște precis care ar fi contraprestația, recurenții afirmă că, în aceste condiții, Curtea aduce o lămurire străină de natura pricinii, și anume că este un comision pentru procesarea cererii de credit, fără a se lămuri ce înseamnă procesare a cererii de credit și în ce constă serviciul oferit consumatorului.

În altă ordine de idei, recurenții au susținut că s-au aplicat greșit dispozițiile de drept material: art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5), art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv dispozițiile art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE.

În continuare, evocând dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții arată că, pentru a fi considerată abuzivă, o clauză trebuie să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să fie contrară cerințelor bunei-credințe.

De asemenea, mai arată că, întrucât orice drept de a încasa o sumă de bani are o obligație corelativă a creditorului, în contractul de credit nu sunt menționate obligațiile pe care și le asumă Banca în contraprestația acestui comision.

Astfel, se învederează că, în contradicție cu opinia Curții de Apel, care arată că, în ceea ce privește comisionul de procesare, acesta este suficient de clar pentru a demonstra serviciul prestat de bancă, la pct. 6.1 din Contract, Banca nu indică în niciun fel în ce constă acest comision de procesare pentru a cunoaște care este contraprestația Băncii pentru încasarea acestui comision.

Mai arată că, deși din denumirea comisionului rezultă că este pentru o "procesare", în accepțiunea recurenților, aceasta nu înseamnă că respectivul comision este definit și toate părțile îl înțeleg la fel, înțelesul neputând fi lăsat la dispoziția părții.

Prin urmare, considerând că nu este îndeplinită condiția ca o clauză să fie clară și precisă și să nu creeze confuzie în viziunea consumatorului, apreciază că este incidentă dispoziția art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care arată că o clauză trebuie să fie clară și inteligibilă.

Totodată, afirmă că dacă o clauză este inteligibilă doar pentru că sensul literar al acesteia este cunoscut, atunci se ajunge la o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Susținând, așadar, că nu se cunoaște ce trebuia să facă Banca pentru a încasa un comision atât de consistent, de 1,9% din suma împrumutată, recurenții arată că nici celelalte condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt îndeplinite, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul, nu i s-a explicat ce conține acest comision de procesare și ce se procesează.

Totodată, recurenții susțin că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între ceea ce se dă și ce se pretinde, Banca încasând 2675,24 CHF pentru procesare.

De asemenea, recurenții apreciază că este încălcat și greșit aplicat art. 3 din Directiva 93/13. Evocând dispozițiile art. 3 alin. (1)-(2) din această directivă, recurenții arată că, în apel, Banca nu a făcut dovada că a negociat această clauză, că nu a fost un contract impus.

În egală măsură, au susținut că lipsa de transparență a contraprestației pentru încasarea comisionului de procesare denotă reaua-credință a băncii, astfel încât, în opinia recurenților, respectiva clauză nu este inserată cu bună-credință.

Pentru toate aceste motive și pentru faptul că respectiva clauză (ce prevede comisionul de procesare) este o clauză abuzivă, recurenții solicită a se observa incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului așa cum a fost formulat.

Cu privire la comisionul de administrare (pct. 6.2 din Contract), recurenții au susținut că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând să se constate că s-au aplicat în mod greșit dispozițiile de drept material: art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (5) și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 3 din Directiva 93/13/CEE, pentru aceleași argumente dezvoltate în privința comisionului de procesare, subsumate aceluiași motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au conchis că respectiva clauză are caracter abuziv.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 6 martie 2023, recurenții, prin avocat E. (F. și Asociații), au depus o altă cerere de recurs formulată împotriva aceleiași decizii, care a fost înaintată Înaltei Curți, însă, la 18 aprilie 2023, recurenții-reclamanți, prin avocat D., au precizat că își însușesc doar recursul formulat de avocat D..

La 19 aprilie 2023, intimata-pârâtă B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului și anularea recursului ca nemotivat, în temeiul art. 489 raportat la art. 487 din C. proc. civ., formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 31 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna dintre părți nu a înțeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 23 ianuarie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 26 martie 2024, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Decizia instanței de apel ce face obiectul prezentului recurs a fost pronunțată în rejudecare, ca urmare a deciziei de casare nr. 878 din 6 aprilie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a constatat că, în primul ciclu procesual, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin aceea că nu a procedat la analiza clauzelor care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare, prevăzute la art. 6.1 și la 6.2. din Contractul de credit nr. x/25.09.2008, sub aspectul cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

În acest context, recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale privind plata comisionului de procesare și a comisionului de administrare, susținând, în esență, că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv contraprestațiile/serviciile furnizate de Bancă în schimbul sumelor în cauză.

Sub un prim aspect, se impune precizarea că Legea nr. 193/2000, la care recurenții s-au raportat prin criticile formulate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Astfel, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul și dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Așadar, împrejurarea că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivelor clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de procesare, cât și comisionul de administrare.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanța națională trebuie să examineze dacă există contraprestație pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Așadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menționate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanțelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și comisionul de administrare și a reținut că respectivele prevederi sunt suficient de clare pentru a demonstra care sunt serviciile prestate de Bancă în schimbul perceperii respectivelor comisioane.

Prin urmare, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență se regăsește în cele două clauze.

Astfel, prin art. 6.1 din Contractul de credit în discuție (nr. x/25.09.2008), s-a prevăzut faptul că "pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 1,9%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menționată la art. 1.1 lit. a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului".

Așadar, față de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract – 1,9 % din valoarea creditului – și că acesta se va plăti integral, la data tragerii creditului, precum și faptul că se precizează că acest comision este datorat pentru procesarea cererii de credit, se constată că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cât privește clauza referitoare la comisionul de administrare inserată la art. 6.2 din contractul de credit mai sus amintit, instanța supremă reține că aceasta are următorul conținut: "Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,15%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare".

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Așadar, ambele clauze conțin date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite și determinate cele două comisioane fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Rezumând, dispozițiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, se reține faptul că, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de procesare, respectiv, comisionul de administrare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, așadar, îndeplinite cerințele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestora ca fiind abuzive.

Nu în ultimul rând, contrar susținerilor recurenților, decizia recurată nu este susceptibilă de reformare nici din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind decelate motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, deși recurenții au susținut existența unor motive contradictorii prin aceea că, pe de o parte, instanța de apel a arătat că respectivele clauze pot fi abuzive, deoarece nu sunt definite, iar pe de altă parte, a reținut că se înțeleg contraprestațiile Băncii pentru încasarea acestui comision de procesare, Înalta Curte constată că, în motivarea care a susținut soluția cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate (începând cu pagina 9), nu au putut fi identificate considerente care să susțină afirmația recurenților. Dimpotrivă, se reține că, la ultimul paragraf de la pagina 10 a deciziei recurate, instanța de apel, după ce a constatat caracterul clar și inteligibil al respectivei clauze, a conchis în sensul că "nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei pentru lipsa unei definiții detaliate a comisionului astfel perceput (de procesare n.n.), respectiv a serviciilor pretins efectuate în contrapondere". Orice alte mențiuni (cum ar fi cea de la pagina 6 a deciziei recurate, al doilea paragraf) nu fac parte din motivarea propriu-zisă a deciziei nr. 34/13.01.2023, ci reprezintă considerentele primei sentințe care, în mod evident, nu pot fi coroborate cu considerentele proprii deciziei care face obiectul prezentului recurs.

Cât privește motivele străine de natura pricinii, se constată că, în acord cu prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat cu succes atunci când hotărârea atacată cuprinde numai motive străine de natura pricinii. Or, pretinsele motive/considerente străine de înțelesul unor dispoziții din Legea nr. 193/2000 nu corespund ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În plus, așa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, nu se poate reține nici că lămurirea adusă de instanța de apel cu privire la comisionul de procesare ar fi străină de natura pricinii.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 13 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 13 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2024.