ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1405/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Focșani sub număr de dosar x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. prin Sucursala Focșani, solicitând instanței să constatate ca fiind abuzive următoarele clauze din Contractul de împrumut x din 02.08.2007: art. 9.4 privind rambursarea ratelor creditului direct în moneda creditului, respectiv CHF; art. 6.1 privind obligația de a plăti dobânda revizuibilă în conformitate cu politica băncii; art. 6.2 privind dreptul băncii de a modifica dobânda în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută, fără consimțământul împrumutaților; art. 6.3 privitor la modalitatea de comunicare a noii valori a ratei dobânzii; art. 8.3 referitor la comisionul de acordare credit de 2% din valoarea acestuia; art. 8.5 referitor la comisionul de rambursare anticipată de 2,5 % din suma rambursată; art. 8.8 privitor la dreptul băncii de a modifica nivelul taxelor și comisioanelor, fără consimțământul împrumutaților și fără o prealabilă notificare.

Au solicitat reclamanții să fie anulate aceste clauze și, totodată, să se constate faptul că pe parcursul derulării contractului Banca a determinat în mod greșit dobânda, respectiv a procedat doar la majorarea acesteia nu și la reducerea ei corespunzător involuției indicatorilor de referință pentru fiecare valută.

Au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în plus cu titlu de dobândă, taxe, comisioane actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda egală celei aplicate prin contractul de credit.

Totodată, au mai solicitat să se constate faptul că Banca a majorat abuziv marja băncii profitând de micșorarea indicelui LIBOR, creând astfel un prejudiciu.

Judecătoria Vrancea, secția Civilă, prin sentința nr. 3190 din 27 aprilie 2017, a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 21 din 21 aprilie 2018 a Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și D..

S-a constatat ca fiind abuzive următoarele clauze din Contractul de Credit C 2202/4400/6138 din 02.08.2007, respectiv punctele 6.1, 6.2, în măsura în care majorarea dobânzii se face fără consimțământul reclamanților; punctele 6.3, 8.3 și 8.4; punctele 8.5 și 8.8 și s-a dispus anularea acestora; a fost obligată pârâta să restituie reclamanților, în moneda CHF, suma de 1500 CHF reprezentând comision acordare credit; 920,23 CHF reprezentând comision rambursare anticipată credit.

S-a constatat ca fiind abuzivă clauza de la art. 9.4 din contract, în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanților și în consecință: s-a stabilizat creditul în RON RON, la cursul când CHF a înregistrat o creștere cu 20% față de momentul acordării, respectiv 02.08.2007.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele rezultate din diferența de curs valutar, în moneda CHF.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 8.994,87 CHF, reprezentând dobândă încasată în plus, din marja LIBOR CHF la 3 luni.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele stabilite la punctele 1-3 din prezenta, în CHF, actualizată cu indicele de inflație și să plătească reclamanților și dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 4000 RON.

Împotriva acestei sentințe pârâta C. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost admis apelul pârâtei C..; a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 21/2018 a Tribunalului Vrancea, în sensul înlăturării următoarelor mențiuni:

"Constată ca fiind abuzivă clauza de la art. 94 din contract în măsura în care întreg riscul valutar este transferat reclamanților și în consecință: Stabilizează creditul în RON la cursul când CHF a înregistrat o creștere de 20% față de momentul acordării, respectiv 2.08.2007. Obligă pe pârâtă să restituie reclamanților sumele rezultate din diferența de curs valutar în moneda CHF".

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta C. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, a susținut, în esență, că, în evaluarea naturii abuzive a clauzelor privind dobânda și comisionul de acordare, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care atât dobânda cât și comisionul de acordare fac parte din prețul contractului, fiind exceptate de Legea nr. 193/2000 de la analiză, în speță devenind aplicabil principiul conform căruia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, nefiind vorba de niciun cost ascuns despre care împrumutatul să nu fi știut.

Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractual, caracterul abuziv al acestor clauze neputând privi nici definirea contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației.

Consideră că instanța a ignorat complet actul adițional de conformare la O.U.G. nr. 50/2010, notificările de la dosar și voința părților contractuale.

Apreciază că, în ceea ce privește modificarea dobânzii, judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive pentru că, dacă ar face-o s-ar substitui voințelor părților ceea ce nu poate fi acceptat între un stat de drept.

În opinia recurentei, dispozițiile legale nu interzic mecanismul de stabilire a dobânzii contractuale și chiar îl permit, iar prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negociere individuală a băncii cu fiecare client al său, acesta fiind motivul pentru care banca oferă clienților produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceștia să poată alege produsul pe care îl doresc.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar-bancare.

Această modificare a dobânzii, indisolubil legată de menținerea valorii dobânzii curente percepute conform contractului de către bancă, era conformă dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, neatrăgând o majorare a tarifelor sau spezelor bancare, astfel cum acestea sunt definite în actul normativ.

În ceea ce privește comisioanele, consideră că acestea întrunesc cerința limbajului clar și inteligibil, iar din verificarea condițiilor prevăzute de articolul 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu se poate reține existența vreunui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților dat fiind că aceste comisioane au fost prevăzute în contract în mod legal, cu încunoștințarea împrumutaților deplin rezonabil și proporțional.

Arată că, potrivit articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/2013, caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora nu poate face obiectul verificării, iar excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce privește raportul calitate - preț al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu a existat niciun barem sau criteriul juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.

În speță, mai susține recurenta-pârâtă, nu poate fi pusă în discuție proporționalitatea perceperii comisioanelor raportat la activitățile prestate în contrapartidă, prevederile contractuale specificând în mod clar rațiunea comisionului de acordare, cât și valoarea acestuia.

Astfel, prevederile contractuale specifică în mod explicit atât rațiunea comisionului de acordare, respectiv "Pentru acordarea creditului", cât și valoarea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată, plătibil o singură dată "la data tragerii creditului". Prin urmare, stipulațiile contractuale sub acest aspect sunt clare, transparente, "consumatorii sunt înștiințați de la bun început și în mod neechivoc" despre existența, rațiunea, întinderea și modul de executare al acestei obligații.

Totodată, nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea unor atare comisioane.

De asemenea, având în vedere caracterul clar, inteligibil al clauzelor privitoare la comisionul de procesare; faptul că un atare comision este justificat prin rațiuni obiective, fiind perceput în legătură cu activități efectiv prestate; că a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumator, având reprezentarea acestui cost, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei cu trimitere spre rejudecare, cu consecința respingerii în tot a acțiunii formulate.

Intimații-reclamanți D. și A. nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 14 februarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 3 aprilie 2020.

Prin încheierea din 3 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La 16 iunie 2020, cauza a fost repusă pe rol și, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește analiza capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de acordare credit (clauzele prevăzute la art. 8.3 și 8.4 din Contract) și comisionului de rambursare anticipată (clauza art. 8.5), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, instanța de apel reținând că toate aceste comisioane sunt percepute pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii lor ori destinației acestora și cum aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, s-a apreciat că instanța de fond a procedat în mod corect la analizarea caracterului abuziv al acestora prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În speță, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată critica prin care pârâta consideră că, acele clauze ale contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de acordare și comisionul de rambursare anticipată nu sunt abuzive, reținând că atât sub imperiul legislației comunitare, cât și al celei naționale, nu se regăsește o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al prețului sau remunerației, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar și inteligibil.

Astfel, se constată că analiza realizată de instanțele de fond și de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de rambursare anticipată s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de acordare credit și, respectiv, comision de rambursare anticipată.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare credit și comisionul de rambursare anticipată și nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum și față de raporturile acestor clauze cu alte dispoziții ale contractului.

Potrivit clauzei de la art. 8.3 și 8.4 din Contract, clientul, pentru creditul acordat a plătit un comision de acordare credit de 2 % din valoarea acestuia, respectiv 1500 CHF.

Înalta Curte constată că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2% din valoarea creditului - și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată.

Prin clauza privind comisionul de rambursare anticipată inserată în contractul de credit la art. 8.5 s-a prevăzut ca în ipoteza în care consumatorul face rambursări anticipate datorează Băncii un comision de rambursare anticipată de 2,5% din suma rambursată, plătibil în moneda creditului, respectiv CHF.

Valoarea comisionului de rambursare anticipată poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurentul-reclamant fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Obligația de plată a comisionul de rambursare anticipată în discuție a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de acordare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Or, în cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de acordare credit și, pe acela de rambursare anticipată, reținând, totuși, caracterul abuziv al acestor clauze.

În altă ordine de idei, nu se poate face abstracție de faptul că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională, iar reclamanții au avut posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisioanelor, cât și contraprestația băncii în schimbul acestora.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul reținerii caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de acordare credit și comisionului de rambursare anticipată, motiv pentru care va admite recursul și va casa decizia recurată.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea și aplicarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunțată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de rambursare anticipată va fi reanalizată și solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze și acordarea dobânzii legale.

Criticile prin care recurenta-pârâtă contestă soluția instanței de apel, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda sunt întemeiate.

Se constată că potrivit art. 6.1 din Contractul de împrumut încheiat între părțile litigante, reclamanții datorează și au obligația să plătească Băncii o rată de dobândă revizuibilă în conformitate cu politica băncii.

Conform art. 6.2 Banca și-a rezervat dreptul să revizuiască periodic rata dobânzii, în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută, EURIBOR, LIBOR și BUBOR etc., modificările ratei de dobândă fiind aplicabile fără a fi necesar consimțământul clienților.

Art. 6.3 din Contract prevedea că noua valoarea a ratei de dobândă și a ratei lunare de plătit, se va comunica prin intermediul unei scrisori simple, trimisă la adresa de corespondență a clientului, menționată la alin. (16).3, clientul convenind că această metodă de notificare este suficientă și că renunță la orice plângere și apărare ulterioară cu privire la faptul că această metodă a fost nepotrivită sau insuficientă.

În conformitate cu art. 6.7 rata dobânzii la data încheierii contractului a fost de 5,5% pe an.

La 20 august 2010, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, părțile au încheiat actul adițional nr. x la acest contract de credit .

Potrivit mențiunilor de la art. 3.3 rata de dobândă este variabilă și se modifică trimestrial în funcție de valoarea dobânzii de referință astfel: pentru creditele în CHF dobânda de referință este LIBOR CHF la 3 luni.

În speță, instanța de control judiciar a reținut în mod greșit legalitatea soluției instanței de fond de constatare a caracterului abuziv al ultimei părți din cele stipulate la pct. 6.1, 6.2 și anume a sintagmei "fără consimțământul clientului", arătând că banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu intimații consumatori și a fost încălcat principiul bunei credințe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ.

Este adevărat că instanța de judecată trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca, însă este de necontestat că în ceea ce privește înlocuirea clauzelor în discuție, instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

Totodată, menținerea unui procent de dobândă, inițial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerință nepermisă în convenția părților, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Cu referire strict la mecanismul de variație a dobânzii, Înalta Curte subliniază că părțile nu pot fi "legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziția instanței, și aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, așa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparență a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanța nu poate fixa ea însăși un anumit nivel al dobânzii, în cazul de față prin menținerea dobânzii de la data creditării, deoarece nu există temei legal în a se substitui părților, a căror voință a permis variația dobânzii.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenția instanței de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, așa cum reține instanța de apel, însă atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul clauzei.

Înalta Curte subliniază că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul național prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligații în sarcina consumatorului dar, în același timp, un asemenea contract, prin care instituția de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestație esențială a împrumutatului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanțând soluția, în cauza Kásler și Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunțării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, cum dreptul național nu conține nicio normă care să permită stabilirea de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile, critica recurentei - pârâte apare ca fondată.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-269/19 consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile și obligațiile părților contractante, care va trebui analizat de instanța de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecății și circumstanțele proprii pricinii, urmând a ține seama de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunțată în cauza C-269/19.

Evident, toate acestea după deplina lămurire și a aspectului referitor la existența și efectele actul adițional nr. x/2010 la contractul de credit, pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere sub niciun aspect și care prevede la art. 3.3 că rata de dobândă este variabilă și se modifică trimestrial în funcție de valoarea dobânzii de referință astfel: pentru creditele în CHF dobânda de referință este LIBOR CHF la 3 luni.

Așa fiind, Înalta Curte constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și sub aspectul nerespectării tuturor criteriilor ce rezultă din jurisprudența CJUE, criterii pe care instanța națională este obligată să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile Directivei CEE 93/13.

În consecință, potrivit art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, urmând a fi reanalizată și solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze și acordarea dobânzii legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 206/A din 9 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2021.