ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1359/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă, la data de 24 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta COMUNA DELENI- prin PRIMAR, solicitând instanței, pronunțarea unei hotărâri prin care să oblige pârâta la: plata sumei de 416.138,94 RON, reprezentând creanță cesionată; plata sumei de 20.390,80 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate de la data scadenței (03.01.2020) și până la data de 21.02.2020; la plata penalităților de întârziere calculate de la data de 21.02.2020 și până la data plății efective calculate asupra debitului de 416.138,94 RON; cu cheltuieli de judecată. Prin precizările formulate la 28.05.2020, în temeiul art. 204 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta a arătat că își micșorează pretențiile față de pârâtă la suma de 96.827,26 RON reprezentând creanță cesionată și solicită obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere calculate de la data de 26.05.2020, până la achitarea efectivă a debitului restant; cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 453/2020 din 17.06.2020, Tribunalul Vaslui, secția civilă a admis cererea reclamantei Birou CR Financiar S.R.L., astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Comuna Deleni, prin primar; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 96.827,26 RON, reprezentând creanță cesionată prin Contractul de cesiune de creanță nr. x, și penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi, calculate asupra debitului principal, de la data de 26.05.2020 și până la data achitării integrale a debitului principal, și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 14.890 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (din care 8.890,93 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 6000 RON onorariu de avocat).

Hotărârea atacată Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin Decizia nr. 537/2020 din 10 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a respins apelul declarat de Unitatea Administrativ- Teritorială Comuna Deleni - prin Primar împotriva sentinței civile nr. 453/2020 din 17 iunie 2020 a Tribunalului Vaslui, secția Civilă, sentință pe care a păstrat-o, și a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 6.860 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV- TERITORIALĂ COMUNA DELENI, prin PRIMAR, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate, reținerea cauzei spre competentă soluționare și respingerea acțiunii promovate de reclamantul- intimat A. S.R.L. București; cu acordarea cheltuielilor de judecată. Întemeindu-și, în drept, calea de atac pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a criticat soluția instanței de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs: În mod greșit ambele instanțe au reținut că suma de 416138,94 RON s-a aflat în patrimoniul cedentei B. S.R.L. încă de la data de 1.10.2019, dată când a fot emisă de cedent factura nr. VSCOM nr. 548/1.10.2019, de valoarea sumei de mai sus. Or, susține recurenta, suma de mai sus nu a intrat în patrimoniul cedentei, deoarece, factura x/1.10.2019 a fost ulterior stornată de către constructor, prin factura nr. x/16.03.2020, descoperindu-se că parte din lucrările cuprinse în ea nu au fost realizate până la data emiterii facturii x/2019 și, prin urmare, nu puteau fi plătite, nici cedentului B. S.R.L. și pe cale de consecință nici cesionarului- reclamant A. S.R.L., deoarece, este de principiu că "nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are". Recurenta-pârâtă consideră că ambele instanțe de judecată au greșit si atunci când au interpretat art. 8.2 din contractul de cesiune, deoarece au obligat-o, debitor cedat, să achite și penalități de întârziere, urmare a neachitării la scadență a debitului principal către cesionar. Mai mult decât atât, cele două instanțe au interpretat greșit și textul art. 8.1. din contractul de cesiune x/3.10.2019, deoarece au susținut că, din moment ce recurenta a fost de acord să achite suma de 416138,94 RON, potrivit facturii x/1.10.2019, chiar daca această factură a fost stornată ulterior, tot trebuie să plătească de îndată întreaga sumă, indiferent dacă constructorul s-a achitat în întregime de obligațiile sale. Precizează recurenta că întârzierea sa la plata debitului principal către cesionar, peste termenul fixat la 3.01.2020, s-a datorat la acel moment nu relei- credințe sau refuzului nejustificat de a recunoaște contractul de cesiune nr. x/3.10.2019, ci faptului că S.C. B. S.R.L. nu a realizat la termen lucrările la care s-a angajat, fapt care a determinat-o să sisteze plățile, până la executarea integrală a lucrărilor angajate de constructor. În fine, un alt motiv de casare a celor două hotărâri, invocat de recurenta-pârâtă, constă în aceea că, în cadrul procedurii de anulare acte frauduloase, solicitată de către lichidatorul judiciar al S.C. B. S.R.L, Tribunalul Vaslui a dispus anularea contractului de cesiune de creanță nr. x, conform hotărârii nr. 219/2020 din 19.11.2020, dosar civil nr. x/2020

Apărarea formulată în cauză Intimațul- reclamant A. S.R.L. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 03 martie 2021, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, și menținerea ca legală și temeinică, a deciziei civile recurate și a sentințe civile nr. 453/17.06.2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui. III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018 În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". Procedura de soluționare a recursului În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 29 martie 2021, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 27 mai 2021, cu citarea părților, în baza art. 490 alin. (2) C. proc. civ. IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză 1 Argumente de fapt și de drept relevante Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept invocat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului- reclamant, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Deși, în scris, recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, în dezvoltare, nu a expus niciun argument în sensul textului legal, nu a arătat în ce măsură hotărârea instanței de apel nu este motivată, ori care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, reținute. Chiar și așa, trecând peste acest aspect, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente. Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548). Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii. Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă. Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului, instanța de prim control judiciar neomițând a analiza modul în care părțile și-au executat obligațiile decurgând din contract și, în mod evident, conținutul concret al hotărârii atacate cuprinde o amplă analiză a conținutului convenției, a principalelor obligații asumate de către părți, a termenelor de executare a acestor îndatoriri și a condițiilor în care puteau fi activate clauzele penale. Ceea ce critică, în realitate, recurenta este relevanța probatorie pe care instanța de apel a acordat-o înscrisurilor întocmite în derularea contractului, ce excede analizei de legalitate pe care o exercită instanța de recurs. Relativ la cel de-al doilea motiv de casare avut în vedere de către recurentă, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ce privește criticile pe care recurenta-pârâtă le încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a face o serie de precizări preliminare analizei propriu- zise a acestora. Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu și de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 include în conținutul său cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d. Așadar, incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond poate fi subscrisă acestui motiv de nelegalitate. Însă, în cauză, multe dintre criticile formulate de către recurentă vizează, în realitate, reaprecierea probelor administrate și, în consecință, stabilirea unei alte situații de fapt, esențial diferită de cea reținută de către instanțele de fond. Or, aprecierea probelor și stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului. În acest context, în cele ce succed vor fi analizate doar acele critici care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și excluse din dezbatere celelalte susțineri. Sub un prim aspect, se poate reține că recurenta- pârâtă invocă încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1266 și art. 1267 C. civ., respectiv, a regulilor de interpretare a contractelor, atunci când analizează conținutul clauzelor stipulate în art. 8.2 și art. 8.1 din contractul de cesiune de creanță nr. x din data de 03 octombrie 2019. Verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor apreciem că poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Este adevărat că înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil și că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive. Însă, regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate. Instanța de recurs constată, însă, că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 și art. 1267 C. civ., statuând că interpretarea contractului se face după voința concordantă a părților și aplicând, deopotrivă, principiul interpretării sistematice. În esență, recurenta-pârâtă este cea care susține că este posibilă aplicarea unei clauze contractuale prin luarea sa din context, respectiv, a prevederilor art. 8.1., potrivit cărora, debitorul cedat declară că este de acord cu semnarea prezentului contract, urmând ca sumele în limita a 416.138,94 RON născute din factura nr. x/01.10.2019, factură acceptată la plată de către Comuna Deleni, să fie achitată către Societatea S.C. Birou CR Financiar S.R.L. (cesionar) până la data de 03.01.2020, pretinzând recurenta-pârâtă că această factură a fost stornată ulterior, iar întârzierea sa la plata debitului principal către cesionar, peste termenul fixat la 3.01.2020, s-a datorat nu relei sale credințe sau refuzului de a recunoaște contractul de cesiune de creanță în cauză, ci faptului că S.C. B. S.R.L. (cedenta, s.n.), nu a realizat la termen lucrările, determinând-o să sisteze plățile. Or, aplicând în mod corect prevederile art. 1267 C. civ., respectiv cercetând ansamblul contractului și coroborând prevederile art. 8.2, art. 8.1, instanța de apel a stabilit care a fost voința concordantă a părților la perfectarea convenției. În esență, corect și legal a stabilit că recurenta-pârâtă nu mai putea invoca, ulterior semnării contractului de cesiune, neexecutarea integrală a obligației asumate de către cedentă prin contractul de proiectare și execuție lucrări și, din acest aspect, nu poate justifica întârzierea sa la plata debitului principal până la executarea integrală a lucrărilor angajate de constructor. Pentru aceste considerente, Înalta Curte găsește că sunt total nefondate și susținerile recurentei- pârâte, prin care aceasta pretinde că suma de 416.138,94 RON nici nu ar fi intrat în patrimoniul cedentei, deoarece factura nr. x/01.10.2019 ar fi fost ulterior stornată de către constructor. Pe de o parte, problema supusă analizei în speță poartă doar între părțile contractului de cesiune de creanță, și, nicidecum, cu un atare constructor, cum greșit încearcă recurenta să configureze cadrul procesual în acest recurs; iar, pe de altă parte, prin acțiunea cu care a fost învestită instanța de judecată s-a solicitat plata creanței cesionate în sumă de 416.138,94 RON, și a penalităților de întârziere calculate. Această sumă reprezentând creanța cedată a fost consfințită și acceptată de recurenta-pârâtă (debitorul cedat al contractului) prin Contractul de cesiune de creanță încheiat, la art. 2 din contract, cu denumirea marginală "Prețul cesiunii": "Părțile agreează drept valoare a prezentului Contract suma de 416.138,94 RON, urmând ca prețul să se stingă în momentul în care cesionarul va primi de la debitorul cedat toate sumele, ...". A accepta susținerea recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a interpretat greșit textul art. 8.1 din contractul de cesiune, din moment ce, a reținut că recurenta a fost de acord să achite suma de 416.138,94 RON, potrivit facturii nr. x/1.10.2019, chiar dacă această factură a fost stornată ulterior, înseamnă a interveni asupra clauzelor contractuale înseși asumate de părți și, încă, asupra uneia esențiale: "Prețul cesiunii", lucru nepermis de dispozițiile art. 1270 C. civ. Din această perspectivă, instanța de apel nu a făcut o confuzie nici legat de faptul că, în cadrul procedurii de anulare a actelor pretins frauduloase solicitată de către lichidatorul judiciar al B. S.R.L., instanța a dispus anularea contractului de cesiune de creanță nr. x, câtă vreme această hotărâre nu este definitivă și nu se opune, deci, cu autoritate de lucru judecat. De altfel, Înalta Curte mai observă că această critică este invocată pentru prima oară în recurs, omisso medio, cu atât mai mult, neputând face obiect de analiză direct în această cale extraordinară de atac, urmând a fi respinsă. Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate. Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei, fiind dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.