LAMOURIS c. BELGIQUE

LAMOURIS c. BELGIQUE (CtEDO, 2007)

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44596/04 prezentată de Martin Gabriel LAMOURIS împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 octombrie 2007 într-o cameră compusă din A.B. Baka, președinte, F. Tulkens, domnii I. Cabral Barreto, R. Türmen, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, domnii D. Popović, judecători și M. Elens-Passos; graffiter adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 decembrie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: De fapt, reclamantul, dl Martin Gabriel Lamouris, este un resortisant belgian, născut în 1952, cu reședința în Budapesta. Guvernul belgian (atît cum a fost reprezentat de agentul său, dl C. Debruulle, Director al Serviciului Public Federal al Justiției. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 ianuarie 1991, fosta sa soție a depus o plângere împotriva sa în fața unui judecător judecătoresc de la Gand. Alte plângeri cu constituție a părții civile au fost depuse în cursul anului. 1991 astfel încât, în cele din urmă, reclamantul și fosta sa soție au fost considerați suspecți într-un caz important de abuz de încredere, delapidare frauduloasă și intervenție în materie de adopție fără recunoașterea degenerală necesară. Reclamantul a fost ascultat în cadrul acestei proceduri, la 26 decembrie 1991, ca urmare a arestării sale în cadrul unui control rutier. La o dată nedeterminată în 1992, camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Gand a descărcat instanța judecătorească din Gand. La 13 februarie 2004, procurorul general al regelui Bruxelles-ului a luat o rechiziție care a conchis că acuzațiile au încetat prin prescripție din 2 octombrie 1996. La 12 mai 2004, reclamantul a fost citat la 14 septembrie. În 2004, în fața Camerei Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles, citația a arătat că această instanță se va pronunța asupra acțiunilor care urmau să fie rezervate procedurii, în special pe baza rechiziționării procurorului general al regelui. Prin ordonanța din 14 septembrie 2004, camera Consiliului a constatat că acțiunea publică era oprită prin prescripție. În plus, la 17 ianuarie 2006, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul de Primă Instanță al lui Gand pentru îndeplinirea unui mandat de administrator al societății, în pofida unei hotărâri a Tribunalului Penal din Gand din 28 septembrie 1994 prin care i s-a ordonat să exercite astfel de funcții ca urmare a condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea la închisoare de trei luni pentru faliment simplu și fraudulos. La 24 ianuarie 2006, reclamantul a introdus o acțiune în răspundere civilă extracontractuală de la . . Pentru încălcarea termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, în temeiul articolelor 1382 și 1383 din Codul civil. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles. Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile relevante ale codului civil se citesc astfel Art. 1382 Orice fapt al omului, care le cauzează altora o pagubă, îl obligă pe cel prin care a reușit, să îl repare. art. 1383 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat, nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. Prin hotărârea din 4 iulie 2002, instanța de apel din Bruxelles este exprimată după cum urmează: întârzierea fixării în fața instanței duce la insuficiența numărului de magistrați francofoni ai sediului în instanța de primă instanță din Bruxelles. (...) Întrucât F. pune sub semnul întrebării pe bună dreptate responsabilitatea legiuitorului belgian din cauza întârzierii anormale considerabile pe care le-a asumat în cazul său de către instanțele din Bruxelles, reproșându-l că nu a luat măsurile adecvate, (creșterea cadrelor și a bugetelor, eventuala modificare a legii din 15 iunie 1935) care au permis Tribunalului din 1 iunie 1935 instanța și instanța de apel din Bruxelles să-și îndeplinească în mod corespunzător misiunea de serviciu public și, în special, să poată trata cauza de inițiere în mod eficient și în termenul normal prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenție (...) Că ministrul Justiției nu este cel care este în cauză, nici singura putere executivă, ci statul belgian în ansamblul său, o persoană juridică unică, care este chemată să răspundă la niște fețe pe care ar fi putut să le comită organele sale, că acestea aparțin sferei executive, legislative sau judiciare (...) Pe de altă parte, s-a așteptat ca distincția făcută între pe de o parte, statul (executiv și judiciar), care ar putea vedea responsabilitatea sa față de cetățeni și remușcările sale sancționate de curțile și instanțele de ordine judiciară, și, pe de altă parte, națiunea (legislativă) care ar beneficia de o imunitate de principiu în calitate de deținător al suveranității și emanării poporului, să fie uluitoare și fără temei constituțional, legal, judecătoresc și doctrinal Faptul că statul, singurul titular al personalității juridice, cuprinde trei competențe care, în exercitarea competențelor lor respective, pot comite păcate care subminează drepturile individuale, comisioanele sau omisiunile pe care trebuie să le răspundă în fața instanțelor de ordine judiciară prin aplicarea art. 92 din Constituție Faptul că puterea legislativă nu înseamnă că nu există imunitate de principiu pe care nici un text nu îl autorizează (...) Prevăzut că rezultă din aceste motive că statul belgian comite o greșeală care își asumă responsabilitatea față de naționalii săi, atunci când omite să ia măsuri legislative care ar putea să asigure respectarea cerințelor art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în special, în cazul în care această deficiență are ca efect privarea dreptului judiciar și, în speță, a instanțelor maruxelloise mijloace suficiente pentru a-i permite să soluționeze cauzele care i-au fost prezentate în termenul rezonabil (de la 6 la 8 luni) care a fost definit anterior că această deficiență a laui constituie o încălcare gravă și caracterizată a articolului 1 din Convenție, care conferă particularilor un drept subiectiv ca cauza lor să fie ascultată în condițiile pe care le menționează. ;că necunoașterea sa poate fi sancționată în fața instanțelor judecătorești de ordine judiciară în temeiul articolelor 1382 și 1383 din Codul civil la 28 septembrie 2006, Curtea de Casație (secțiunea franceză) a respins recursul care fusese formulat împotriva hotărârii Tribunalului de apel. În mod normal, vina dăunătoare comisă de către unul dintre organele sale implică răspunderea directă a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Principiul separării puterilor, care tinde să realizeze un echilibru între diferitele puteri ale statului, nu înseamnă că acesta ar fi, în general, obligat să repare prejudiciul cauzat altora din vina sa sau a organelor sale în exercitarea funcției legislative. Nici acest principiu, nici articolele 33, 36 și 42 din Constituție nu se referă la faptul că un tribunal al ordinii judiciare constată o asemenea greșeală pentru a condamna statul la repararea consecințelor dăunătoare care au rezultat din aceasta. Prin aprecierea caracterului vinovat al comportamentului dăunător al autorității legislative, acest tribunal nu se înscrie în funcția legislativă și în procesul politic de elaborare a legilor, ci se conformează misiunii autorității judiciare de a proteja drepturile civile. (...) Sesizat de o cerere de reparare a unui prejudiciu cauzat de o încălcare a unui drept consacrat de un standard superior care impune o obligație la adresa statului, o instanță judecătorească are competența de a verifica dacă autoritatea legislativă a legiferat în mod corespunzător sau suficient pentru a permite statului membru să respecte această obligație, în timp ce norma care o prevede lasă legislatorului o putere de apreciere în ceea ce privește mijloacele de a pune în aplicare pentru a asigura respectarea acesteia. Prin declararea reclamantului responsabil pentru pârâtă din cauza greșelii de a fi omis să legifereze pentru a oferi autorității judiciare mijloacele necesare pentru a-i permite să asigure în mod eficient serviciul public al justiției, cu respectarea în special a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (...) de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale În acest sens, Tribunalul nu ignoră principiul general al dreptului și nu încalcă niciuna dintre dispozițiile pe care le vizează motivul, în acest domeniu. GRIFS Invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii inițiate împotriva sa și care s-a încheiat prin prescrierea acțiunii publice. De asemenea, susține o încălcare a articolului 8 din cauza acestei perioade. Invocând art. 6 alineatele (1) și (2) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și la prezumția de nevinovăție. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei căi de atac efective. În primul rând, reclamantul se plânge de durata procedurii care s-a încheiat cu ordonanța din 14 septembrie 2004, prin care camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a constatat că acțiunea publică era oprită prin prescripție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. În principal, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. El subliniază că reclamantul a introdus, la 24 ianuarie, 2006, acțiunea propusă de articolele 1382 și 1383 din Codul civil și care constituie o acțiune efectivă, în sensul că este posibil ca acesta să aducă o redresare adecvată reclamantului; totuși, această acțiune este încă în curs de desfășurare; reclamantul se declară surprins de această argumentație a guvernului; subliniază că acesta din urmă a susținut, în observațiile sale, în fața instanței de primă instanță instanța din Bruxelles, că acțiunea reclamantului în fața acestei instanțe a fost inadmisibilă pe motiv că reclamantul a introdus deja o acțiune în fața Curții Europene, care se referea la aceeași problemă și care era încă în curs de desfășurare. Curtea reamintește că, în materie de termen rezonabil 1 din Convenție, o acțiune pur indemanabilă Broca și Texier Micault Franța (dec.), nr 27928/02 și 31694/02, 21 octombrie 2003). certitudinea nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (ibidem , în special.) La aceasta trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne s.v. apreciază, în principiu, data la care a fost introdusă cererea în fața Curții, fie, în speță, la 2 decembrie 2004 (a se vedea, de exemplu, Stoeterij Zangersheide N.V. și alte c. Belgia (dec.), n 47295/99, 27 mai 2004 Zutter c. Franța (dec.), n 30197/96, 27 iunie 2000 Van der Kar și Lissaur van West c. Franța (dec.), nr. 44592/98 și 44593/98, 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța (dec.), nr. 46051/99, 20 ianuarie 2001). În decizia sa în cauza Depaw c. Belgia 2115/04, 15 mai 2007), Curtea a considerat că acțiunea consacrată de hotărârea Curții de Casație din 28 septembrie 2006 trebuie epuizată în sensul articolului 1 din Convenție. În acest caz, Comisia a considerat, de asemenea, că această hotărâre a dobândit un grad suficient de certitudine în cursul primului trimestru al anului 2007, în special începând cu 28 martie 2007, astfel încât reclamantului, care a sesizat Curtea cu mult înainte de această dată, să nu i se poată reproșa că nu a recurs în temeiul articolului 1382 din Codul civil. În speță, reclamantul a sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles cu privire la o astfel de acțiune la 24 ianuarie 2006. În acest sens, la data respectivă, această acțiune nu avea încă gradul de certitudine impus de Curte pentru a fi utilizată în sensul articolului 35 alineatul (1), dar Curtea constată că procedura este încă în curs de desfășurare în ziua adoptării prezentei decizii. În cazul în care Tribunalul de Primă Instanță se pronunță asupra acțiunii reclamantului, acesta se va baza, fără îndoială, pe hotărârea Curții de Casație din 28 septembrie 2006. instanță și Curtea au același obiect, Curtea consideră că reclamantul nu a acordat instanțelor belgiene posibilitatea de a evita sau de a corecta infracțiunile aduse împotriva lor; ceea ce este, în principiu, scopul articolului 35 de a oferi statelor contractante (hotărârea Cardot Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36). Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție. (2) În al doilea rând, reclamantul invocă o încălcare a art. 8 din Convenție ca urmare a duratei procedurii. Curtea consideră că acest motiv este strâns legat de imputarea decăzută din încălcarea articolului 6 alineatul (1) privind durata procedurii și examinat mai sus. Prin urmare, acesta se confruntă și cu condiția epuizării căilor de atac interne. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. (3) În cele din urmă, reclamantul susține că, în măsura în care urmăririle penale au fost declarate oprite prin prescripție, nu a avut dreptul la o examinare echitabilă a prevenirii puse în sarcina sa cu încălcarea art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție. Această concluzie împiedică, de asemenea, dovedirea inocenței sale, încălcând dispozițiile art. În ceea ce privește obiecțiunile de pe teren de la art. 6 alineatul (1) și de la art. 13, Curtea constată că reclamantul, presupunând chiar că acesta poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din Convenția privind încălcarea dreptului comunitar (a se vedea Contarino c. Italia, 46383/99, 24 octombrie 2000 În plus, Curtea reamintește că art. 6 alin. (2) nu garantează dreptul de a obține un rezultat determinat în cadrul unui proces penal, nici, prin urmare, la pronunțarea unei hotărâri exprese de condamnare sau de soluționare a acuzațiilor formulate. Prin urmare, faptul că urmărirea penală împotriva reclamantului nu s-a încheiat printr-o astfel de decizie expresă nu constituie o încălcare a prezumției de nevinovăție ( Öktem c. Turcia, nr 74306/01, 1 septembrie 2005). Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 3 din Convenție și să se declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Elens-Passos A.B. Baka grefa adjunctă Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

44596/04

présentée par Martin Gabriel LAMOURIS

contre la Belgique

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 octobre 2007 en une chambre composée de

:

M.

A.B. Baka,

président,

M

me

F. Tulkens,

MM.

I. Cabral Barreto,

R. Türmen,

V. Zagrebelsky,

M

me

A. Mularoni,

MM.

D. Popović,

juges,

et de M

me

F.

Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 2 décembre 2004,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Martin Gabriel Lamouris, est un ressortissant belge, né en 1952 et résidant à Budapest. Le gouvernement belge («

le Gouvernement

») était représenté par son agent, M. C. Debrulle, Directeur du Service public fédéral de la justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant exerçait la profession d’avocat jusqu’au 25

novembre

1990, date à laquelle il demanda à être radié du tableau de l’Ordre des avocats de Gand.

Le 19 janvier 1991, son ex-épouse déposa plainte avec constitution de partie civile contre lui devant un juge d’instruction de Gand. D’autres plaintes avec constitution de partie civile furent déposées dans le courant de l’année

1991 de sorte que finalement le requérant et son ex-épouse furent tous deux considérés comme suspects dans une importante affaire d’abus de confiance, de détournement frauduleux et intervention en matière d’adoption sans la reconnaissance décrétale nécessaire.

Le requérant fut entendu dans le cadre de cette procédure, le 26

décembre

1991, suite à son arrestation dans le cadre d’un contrôle routier.

A une date non déterminée en 1992, la chambre du conseil du tribunal de première instance de Gand déchargea le juge d’instruction de Gand. L’affaire fut transmise à un juge d’instruction bruxellois.

Le 13 février 2004, le procureur du Roi de Bruxelles prit un réquisitoire concluant à voir les poursuites déclarées éteintes par prescription depuis le 2

octobre

1996.

Le 12 mai 2004, le requérant fut cité à comparaître le 14

septembre

2004 devant la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles. La citation à comparaître indiquait que cette juridiction statuerait sur les suites à réserver à la procédure, sur base notamment du réquisitoire du procureur du Roi.

Par une ordonnance du 14 septembre 2004, la chambre du conseil constata que l’action publique était éteinte par prescription.

En outre, le 17 janvier 2006, le requérant fut condamné par la cour d’appel de Gand pour avoir rempli un mandat d’administrateur de société, en dépit d’un jugement du tribunal correctionnel de Gand du 28

septembre

1994 lui interdisant d’exercer de telles fonctions suite à sa condamnation à une peine d’emprisonnement de trois mois pour faillite simple et frauduleuse.

Le 24 janvier 2006, le requérant introduisit une action en responsabilité civile extracontractuelle de l’Etat pour violation du délai raisonnable prescrit par l’article 6 § 1 de la Convention, sur le fondement des articles

1382 et 1383 du code civil.

La procédure est encore pendante devant le tribunal de première

instance de Bruxelles.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions pertinentes du code civil se lisent ainsi

:

Article 1382

«

Tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par lequel il est arrivé, à le réparer.

»

Article 1383

«

Chacun est responsable du dommage qu’il a causé, non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.

»

Par un arrêt du 4 juillet 2002, la cour d’appel de Bruxelles s’est exprimée comme suit.

«

Le retard de fixation devant le tribunal procède de l’insuffisance du nombre de magistrats francophones du siège au tribunal de première instance de Bruxelles.

(...)

Attendu que c’est à bon droit que F. met en cause la responsabilité du législateur belge en raison du retard anormal considérable qu’a pris le traitement de son affaire par les juridictions bruxelloises, lui reprochant de ne pas avoir pris les mesures adéquates, (augmentation des cadres et des budgets, modification éventuelle de la loi du 15 juin 1935) qui eussent permis au tribunal de 1

re

instance et à la cour d’appel de Bruxelles de remplir adéquatement leur mission de service public et, en particulier, de pouvoir traiter la cause de l’intimée de manière efficace et dans le délai normal prescrit à l’article 6 § 1 de la Convention (...)

;

Que ce n’est pas le ministre de la Justice qui est à la cause, ni le seul pouvoir exécutif, mais l’Etat belge dans sa globalité, personne morale unique, qui est appelé à répondre des fautes qu’auraient pu commettre ses organes, qu’ils appartiennent à la sphère exécutive, législative ou judiciaire (...)

;

Attendu, par ailleurs, que la distinction opérée entre d’une part, l’Etat (exécutif et judiciaire), susceptible de voir sa responsabilité engagée à l’égard des citoyens et ses fautes sanctionnées par les cours et tribunaux de l’ordre judiciaire, et d’autre part, la Nation (le législatif) qui jouirait d’une immunité de principe en tant que détentrice de la souveraineté et émanation du peuple, est étonnante et sans fondement constitutionnel, légal, jurisprudentiel et doctrinal

;

Que l’Etat, seul titulaire de la personnalité juridique, comprend trois pouvoirs qui, dans l’exercice de leurs compétences respectives, peuvent commettre des fautes lésant des droits individuels, commissions ou omissions dont l’Etat en tant que tel doit répondre devant les tribunaux de l’ordre judiciaire par application de l’article 92 de la Constitution

;

Que le pouvoir législatif ne jouit d’aucune immunité de principe qu’aucun texte n’autorise

;

(...)

Attendu qu’il résulte de ces motifs que l’Etat belge commet une faute qui engage sa responsabilité à l’égard de ses nationaux lorsqu’il omet de prendre les mesures législatives susceptibles d’assurer le respect des prescriptions de l’article 6 § 1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales et, en particulier, lorsque cette carence a pour effet de priver le droit judiciaire – et en l’espèce les juridictions bruxelloises

‑

des moyens suffisants pour lui permettre de traiter les causes qui lui sont soumises dans le délai raisonnable (de 6 à 8

mois) qui a été défini ci-avant

;

Que cette carence de l’Etat constitue une violation grave et caractérisée de l’article

6

§

1 de la Convention qui confère aux particuliers un droit subjectif à ce que leur cause soit entendue dans les conditions qu’elle énonce

; que sa méconnaissance peut être sanctionnée devant les juridictions de l’ordre judiciaire sur la base des articles

1382 et 1383 du code civil

».

Le 28 septembre 2006, la Cour de cassation (section française) a rejeté le pourvoi qui avait été formé contre l’arrêt de la cour d’appel.

«

En règle, la faute dommageable commise par l’un de ses organes engage la responsabilité directe de l’Etat sur la base des articles 1382 et 1383 du Code civil lorsque l’organe a agi dans les limites de ses attributions légales ou qu’il doit être tenu comme ayant agi dans ces limites par tout homme raisonnable et prudent.

Le principe de la séparation des pouvoirs, qui tend à réaliser un équilibre entre les différents pouvoirs de l’Etat, n’implique pas que celui-ci serait, de manière générale, soustrait à l’obligation de réparer le dommage causé à autrui par sa faute ou celle de ses organes dans l’exercice de la fonction législative.

Ni ce principe ni les articles 33, 36 et 42 de la Constitution ne s’opposent à ce qu’un tribunal de l’ordre judiciaire constate pareille faute pour condamner l’Etat à réparer les conséquences dommageables qui en ont résulté.

En appréciant le caractère fautif du comportement dommageable du pouvoir législatif, ce tribunal ne s’immisce pas dans la fonction législative et dans le processus politique d’élaboration des lois mais se conforme à la mission du pouvoir judiciaire de protéger les droits civils.

(...)

Saisi d’une demande tendant à la réparation d’un dommage causé par une atteinte fautive à un droit consacré par une norme supérieure imposant une obligation à l’Etat, un tribunal de l’ordre judiciaire a le pouvoir de contrôler si le pouvoir législatif a légiféré de manière adéquate ou suffisante pour permettre à l’Etat de respecter cette obligation, alors même que la norme qui la prescrit laisse au législateur un pouvoir d’appréciation quant aux moyens à mettre en œuvre pour en assurer le respect.

En déclarant le demandeur responsable envers la défenderesse en raison de la faute consistant à avoir «

omis de légiférer afin de donner au pouvoir judiciaire les moyens nécessaires pour lui permettre d’assurer efficacement le service public de la justice, dans le respect notamment de l’article 6 § 1 de la Convention (...) de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales

», l’arrêt ne méconnaît pas le principe général du droit et ne viole aucune des dispositions que vise le moyen, en cette branche».

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure engagée à son encontre et qui s’est terminée par la prescription de l’action publique. Il fait aussi valoir une atteinte à l’article

8 en raison de cette durée.

2.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable et à la présomption d’innocence.

3.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif.

EN DROIT

1.

En premier lieu, le requérant se plaint de la durée de la procédure qui s’est terminée avec l’ordonnance du 14 septembre 2004, par laquelle la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles a constaté que l’action publique était éteinte par prescription. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

A titre principal, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que le requérant a introduit, le 24

janvier

2006, le recours offert par les articles 1382 et 1383 du code civil et qui constitue un recours effectif, en ce sens qu’il est susceptible d’apporter un redressement approprié au requérant. Or ce recours est encore pendant.

Le requérant se déclare surpris de cette argumentation du Gouvernement. Il souligne que ce dernier a soutenu, dans ses observations devant le tribunal de première

instance de Bruxelles, que le recours du requérant devant cette juridiction était irrecevable au motif que le requérant avait déjà introduit un recours devant la Cour européenne qui portait sur la même question et qui était encore pendant.

La Cour rappelle qu’en matière de «

délai raisonnable

» au sens de l’article

6

§

1 de la Convention, un recours purement indemnitaire – tel le recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice dont il est question en l’espèce – est en principe susceptible de constituer une voie de recours à épuiser au sens de l’article

35

§

1, même lorsque la procédure est pendante au plan interne au jour de la saisine de la Cour (voir

Mifsud

,

précitée

;

Broca et Texier

‑

Micault

c.

France

(déc.), n

os

27928/02 et 31694/02, 21

octobre

2003).

L’article 35 § 1 de la Convention ne prescrit toutefois l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de

certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité

voulues

; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (

ibidem

, notamment). A cela, il faut ajouter que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie en principe à la date d’introduction de la requête devant la Cour, soit, en l’espèce, le 2 décembre 2004 (voir, par exemple,

Stoeterij

Zangersheide N.V. et autre c. Belgique

(déc.), n

o

47295/99, 27

mai

2004

;

Zutter c. France

(déc.), n

o

30197/96, 27

juin

2000

;

Van

der

Kar et Lissaur van West c. France

(déc.), n

os

44952/98 et 44953/98, 7

novembre

2000, et

Malve c. France

(déc.), n

o

46051/99, 20 janvier 2001).

Dans sa décision dans l’affaire

Depauw c. Belgique

(n

o

2115/04, 15

mai

2007), la Cour a estimé que le recours consacré par l’arrêt de la Cour de cassation du 28 septembre 2006 devait être épuisé aux fins de l’article

35

§

1 de la Convention. Dans cette affaire, elle a également considéré que cet arrêt avait acquis un degré de certitude suffisant au cours du premier trimestre de l’année 2007, et notamment à partir du 28

mars

2007, de sorte que le requérant, qui avait saisi la Cour bien avant cette date, ne pouvait se voir reprocher de ne pas avoir usé du recours fondé sur l’article 1382 du code civil.

En l’espèce, le requérant a saisi le tribunal de première instance de Bruxelles d’un tel recours le 24 janvier 2006. Assurément, à cette date, ce recours n’avait pas encore le degré de certitude exigé par la Cour pour devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1, mais la Cour note que la procédure est toujours pendante au jour de l’adoption de la présente décision. Lorsque le tribunal de première instance se prononcera sur le recours du requérant, il se fondera sans doute sur l’arrêt de la Cour de cassation du 28 septembre 2006.

Compte tenu du fait que le recours pendant devant le tribunal de première

instance et celui devant la Cour ont le même objet, la Cour estime que le requérant n’a pas donné aux juridictions belges l’opportunité d’éviter ou de redresser les violations alléguées contre elles

; ce que l’article

35 a pour finalité de ménager en principe aux États contractants (arrêt

Cardot

c.

France

du 19 mars 1991, série A n

o

200, p. 19, § 36).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35

§§

1 et 4 de la Convention.

La Cour considère que ce grief est étroitement lié au grief déduit de la violation de l’article 6 § 1 relatif à la durée de la procédure et examiné ci-dessus. Il se heurte donc également à la condition de l’épuisement des voies de recours internes.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Quant aux griefs sur le terrain de l’article 6 § 1 et de l’article 13, la Cour constate que le requérant, à supposer même qu’il puisse se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention des violations qu’il dénonce (voir

Contarino c. Italie

, n

o

46383/99, 24 octobre 2000 – dans laquelle la Cour avait estimé que le requérant ne pouvait plus se prétendre victime car la procédure s’étant terminée en vertu de la prescription, il n’était plus affecté par les vices de procédure dont il se plaignait), n’étaye pas suffisamment ses griefs sous ses articles par l’indication notamment de dommages

propres

liés directement à la prescription.

De plus, la Cour rappelle que l’article 6

ne garantit pas un droit à l’obtention d’un résultat déterminé à l’issue d’un procès pénal, ni, par conséquent, au prononcé d’une décision expresse de condamnation ou d’acquittement sur les accusations formulées. Dès lors, le fait que les poursuites pénales dirigées contre le requérant ne se sont pas conclues par une telle décision expresse ne constitue pas une atteinte à la présomption d’innocence (

Öktem c. Turquie

, n

o

74306/01, 1

er

septembre 2005).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article

29

§

3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

F.

Elens-Passos

A.B.

Baka

Greffière adjointe

Président