ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, la data de 8 ianuarie 2016 și înregistrată sub nr. x/2016, din aceeași dată, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat sa se constate că art. 1.3 lit. a) din convenția de credit (comisionul de acordare) conține clauze abuzive; să se constate ca art. 5.1 din convenția de credit (dobânda variabilă) precum și art. 5.5 din convenția de credit (dobânda penalizatoare) conține clauze abuzive; să se constate că art. 6.3 din convenția de credit, (riscul valutar) conține clauze abuzive și să dispună rambursarea ratelor la cursul de la data încheierii contractului; să se constate nulitatea absolută a clauzelor și să fie obligată pârâta la înlăturarea lor; să fie obligată pârâta să respecte rata dobânzii variabile după formula - LIB0R CHF 31 4-4,2 pp; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive cu titlu de comision de acordare, dobândă variabilă încasată în plus, dobândă penalizatoare, diferență de curs valutar actualizate cu dobânda legală aferentă, calculată de la data plății; să fie obligată pârâta la recalcularea soldului creditului majorat ca urmare a clauzelor abuzive; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 247/14.06.2016, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului București.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 01.07.2016.

Prin cererea precizatoare depusă la 6 mai 2016, reclamanții au precizat valoarea obiectului acțiunii la nivelul sumei de 63.843,08CHF, respectiv 260.754,20 RON cu titlu de sume încasate abuziv, la cursul din ziua introducerii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 7068 din 07 noiembrie 2017, a fost admisă în parte cererea, s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare. S-a dispus restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare de la data perceperii până la data restituirii la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plății, fiind respinsă cererea în rest ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții au formulat apel ambele părți.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 2064 din 24 noiembrie 2017, a admis apelurile formulate de către apelanții - reclamanți A. și B. și de apelanta - pârâta C..

A schimbat în parte sentința apelată.

A constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/06.11.2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica valoarea componentei din formula de calcul a dobânzii, denumita "marja", "conform deciziei băncii".

A respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect comisionul de acordare și restituirea acestuia.

A menținut în rest sentința apelată.

A obligat intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2704,19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. (actuala D.), solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei la curtea de apel, care rejudecând fondul dosarului să dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reținut că prevederile de la art. 5.1 din contractul de credit cu privire la posibilitatea băncii de a modifica valoarea marjei din formula de calcul a dobânzii, conform deciziei băncii, au caracter abuziv.

În ceea ce privește aplicarea și interpretarea greșită a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că a prevăzut în contractul de credit motivul care permitea modificarea, în mod unilateral, a dobânzii bancare (inclusiv a marjei băncii). Cu alte cuvinte, în contractul de credit banca a prevăzut criteriile în funcție de care marja băncii putea fi modificată, neputându-se reține împrejurarea că modificarea marjei s-ar fi realizat în baza unui drept discreționar al băncii.

Cu privire la motivația întemeiată a creșterilor de dobândă (permise de contractul de credit până la alinierea acestora la prevederile O.U.G. nr. 50/2010), arată că acestea au avut drept scop acoperirea costurilor de refinanțare de pe piața internațional-bancară.

Consideră că majorările de dobândă se datorează modificării condițiilor pieței, a costurilor de finanțare, precum și a costurilor cu rezerve minime obligatorii.

A mai susținut recurenta că a comunicat în scris împrumutaților intenția sa justificată de a majora marja băncii și posibilitatea/libertatea acestora de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului de credit) nu stipulau că motivația întemeiată (care să stea la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) trebuie să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca motivația să fi existat.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/13 CEE, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (si implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar si inteligibil exprimată/redactată.

Prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și cheltuielile aferente obținerii valutei contractului nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului european.

Caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din punct de vedere al modului în care au fost redactate. Așadar, rata dobânzii, și celelalte costuri aferente inclusiv cele referitoare la costurile obținerii valutei contractului sunt elemente ale obiectului principal al Contractului de Credit, exprimate prin clauze clar și inteligibil redactate, motiv pentru care recurenta solicită instanței de recurs să aplice prevederile art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine această clauză din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv.

Banca pârâtă a mai arătat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, care reprezintă o transpunere a dispoziției art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13.

Sub acest aspect, s-a susținut că nu este îndeplinită condiția clauzei ne-negociate cu consumatorii, instanța de apel aplicând greșit dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000; atât timp cât consumatorii nu au intenționat să aducă nicio modificare clauzelor contractuale, banca nu putea să promoveze negocierea directă, ci doar să o permită.

De asemenea, arată că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

Recurenta susține că a furnizat împrumutaților înainte de data semnării, forma contractului, acest fapt fiind confirmat prin art. 11.2 din contractul de credit. Astfel, potrivit art. 5.1 din contract, împrumutații au cunoscut faptul că dobânda este variabilă și revizuibilă, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și de valoarea marjei băncii.

Mai arată că nu sunt îndeplinite în cauză nici condițiile clauzei contrare bunei-credințe și creării unui dezechilibru contractual.

Recurenta consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 970 C. civ., întrucât nu a analizat conduita băncii prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, iar intimații-reclamanți nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință.

Totodată, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, situație care nu este incidentă în speță, deoarece banca și-a îndeplinit obligația de a pune la dispoziția intimaților suma solicitată de aceștia.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că la momentul semnării contractului împrumutații au considerat creditele cu dobândă variabilă în moneda CHF că ar fi mai avantajoase prin prisma unor considerente de oportunitate proprii, banca le-a oferit toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale privind caracteristicile creditelor propuse, inclusiv nivelul și modalitatea de variație a dobânzii, iar fenomenele care generează necesitatea de variație a marjei nu se află în controlul băncii, clauzele contestate, privind variația dobânzii, fiind cunoscute de intimații-reclamanți la data semnării contractelor.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu s-au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 2064 din 24 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ședința publică din 19 mai 2021, Înalta Curte a repus cauza pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În cadrul recursului declarat, banca pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, atunci când a reținut că prevederile art. 5.1 din contractul de credit au caracter abuziv.

Această critică nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din același act normativ.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii pentru modificarea dobânzii percepute.

Potrivit dispozițiilor art. 1.2 din contract, pentru primele 6 luni dobânda este de 0% puncte procentuale, iar din a șaptea lună dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință Libor la 3 luni și de marja variabilă a băncii (stabilită inițial la 4,2% puncte procentuale pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.

Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanța de apel a reținut în motivare că posibilitatea conferită băncii prin intermediul prevederilor de la art. 5.1 din contract de a modifica marja este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care în cauză s-a și produs efectiv, în condițiile în care începând cu luna aprilie 2009 marja a crescut cu două puncte procentuale (6,2%).

În condițiile în care banca a justificat majorarea marjei pe fondul contextului internațional marcat de turbulențe, ce implică costuri mai mari de finanțare, elemente avute în vedere și la variația indicelui Libor, în mod corect a reținut instanța de apel că s-a ajuns în situația în care banca profită de modificarea contextului internațional pe două planuri, atât în ceea ce privește indicatorul Libor, cât și în ceea ce privește marja, împrejurare care creează un dezechilibru economic semnificativ, contrar exigențelor bunei-credințe.

Înalta Curte reține că, deși pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient, precum și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 din vechiul C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice respectiva clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În condițiile în care prin convenția de credit nu au fost explicitate situațiile care pot determina majorarea marjei (pentru a se stabili dacă majorarea cu două puncte este justificată sau măcar că aceste situații sunt altele decât cele care pot influența și modificarea Libor), posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii apare ca fiind discreționară din partea acesteia și, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Conform art. 5.1 dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Înalta Curte reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral prețul convenției. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Or, așa cum s-a arătat, în condițiile în care prin contract nu au fost explicitate situațiile care pot determina majorarea marjei, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă nici cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Înalta Curte reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În aceste condiții, hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Totodată, criticile formulate de recurenta-pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, întrucât cu referire la acest tip de clauze s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE hotărârea pronunțată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în situația expresă din contract.

Înalta Curte va înlătura și criticile prin care se susține că au fost greșit aplicate prevederile art. 970 C. civ. raportat la dispozițiile Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

Astfel, art. 970 din C. civ. din 1864 se referă la efectele convențiilor și nu la buna-credință, iar noțiunea de bună-credință în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie interpretată și raportat la jurisprudența europeană, nu numai la dispozițiile C. civ.. Or, în Cauza C-415/11 Aziz s-a reținut că relativ la problema cerinței de bună-credință, se impune a se verifica dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauzele în discuție în urma unei negocieri individuale. Prin decizia recurată s-a reținut pe de o parte caracterul nenegociat al contractelor, iar pe de altă parte că principiul bunei-credințe nu a fost respectat tocmai pentru că revizuirea ratei dobânzii este un drept prevăzut numai în favoarea băncii, nu și în favoarea consumatorului.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de față Banca, trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-i informeze pe consumatori cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităților/și/sau condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerința de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reținut de instanța de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul intimaților-reclamanți, prin mărirea marjei de la 4,2% la 6,2%, acest fapt fiind de natură a determina creșterea dobânzii stabilite inițial prin contractul de credit.

În acest context, instanța de control judiciar a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte care a susținut că în mod neîntemeiat s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât ar fi fost încălcate principiile bunei-credințe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Corect a stabilit instanța de apel caracterul abuziv al clauzei contractuale privind modificarea dobânzii, în condițiile în care banca și-a rezervat o putere discreționară de a modifica dobânda în situații nedeterminate, care țin de liberul arbitru al acesteia, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ și contrar cerințelor bunei-credințe.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare al art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B S.A. împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune, printre altele, ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului, care stă la baza Directivei 93/13".

Așa fiind, instanța de apel a făcut o aplicare corectă atât a prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât și a dispozițiilor art. 4 din aceeași lege, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 2064 din 24 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. (FOSTĂ C.) împotriva deciziei civile nr. 2064 din 24 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2021.