ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1134/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 174 din 9 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Galați, secția a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta U.A.T. MUNICIPIUL TULCEA și DIRECȚIA DE ÎNTREȚINERE ȘI ADMINISTRARE PATRIMONIU, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., pe care a obligat-o să predea reclamantelor terenul în suprafață de 12,92 ha, situat în Municipiul Tulcea, Șoseaua x nr. 1 - cariere Bididia, jud. Tulcea, care a făcut obiectul contractului de concesiune nr. x/16.10.2003, liber de orice sarcini, inclusiv cea de refacere a factorilor de mediu afectați prin exploatarea minieră, obligație prevăzută de art. 37 alin. (2)-(4) și art. 39 alin. (1) lit. j)-k) din Legea nr. 85/2003.

Prin decizia nr. 297/A din 27 octombrie 2021 Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.A. împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta A. S.A., prima cerere fiind transmisă prin poștă, în data de 23 decembrie 2021, iar a doua cerere de recurs a fost transmisă, tot prin poștă, în data de 9 ianuarie 2022.

Având în vedere că la termenul de dezbateri, reprezentantul pârâtei a arătat că societatea nu mai susține motivele dezvoltate în prima cerere de recurs, sens în care a și depus la dosar o cerere semnată de reprezentantul legal al persoanei juridice, Înalta Curte va avea în vedere exclusiv motivele detaliate în cuprinsul celui de-al doilea memoriu de recurs, prin care, raportat la pct. 5, 6 și 8 ale alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., s-a solicitat casarea deciziei nr. 297/A din 27 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În sinteză, pârâta-recurentă a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), că aceasta cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6), că este pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, al contradictorialitâții și al rolului activ al judecătorului (art. 488 alin. (1) pct. 5 din cod), că în mod greșit instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este motivată corespunzător, cu respectarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod), că în raport de prevederile art. 37 alin. (3) din Legea nr. 85/2003 se poate angaja doar răspunderea materială a concesionarilor sau a administratorilor, cererea de obligare la refacerea factorilor de mediu fiind inadmisibilă (art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod) și că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, atât prin raportare la clauzele contractului de concesiune, cât și cu privire la obligațiile extracontractuale și condițiile antrenării răspunderii, nefiind întrunită condiția vinovăției/culpei (art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod).

În dezvoltarea primului motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - recurenta a susținut că decizia instanței de apel nu este motivată, în sensul că au fost nesocotite prevederile art. 425 din același cod, instanța de apel neprocedând la o analiză efectivă a cauzei și a criticilor din apel, numeroase critici aduse hotărârii primei instanțe neprimind răspuns.

Considerentele trebuie să cuprindă o analiză riguroasă și coroborată a probelor prezentate de părți (art. 264 alin. (1) din C. proc. civ.), de unde se extrag situația de fapt și raporturile juridice dintre părți, care vor sta la baza dezlegării aspectelor litigioase. Considerentele temeinic elaborate constituie o puternică garanție a imparțialității judecătorilor, a calității actului de justiție și oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaște conținutul motivelor care au determinat pronunțarea unei anumite hotărâri judecătorești.

Motivarea corespunzătoare a hotărârii înseamnă, în același timp, garanția că instanța nu a judecat arbitrar și, din acest punct de vedere, constituie o parte componentă a dreptului la un proces echitabil. Totodată, motivarea trebuie să fie una accesibilă, având în vedere că destinatarii hotărârii sunt în primul rând părțile, iar stilul judiciar folosit trebuie să fie unul clar, concis, într-o succesiune logică, normală a ideilor și argumentelor.

Recurenta afirmă că maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluției instanței de apel face decizia criticabilă din perspectiva legalității, de vreme ce nu creează transparență asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul și nu arată, la situația concretă supusă judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

Mai mult, în timp ce acțiunea introductivă este întemeiată pe instituția răspunderii civile contractuale, referințele instanței sunt circumscrise răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează nu doar cu depășirea principiului disponibilității, dar și cu soluționarea unor aspecte pentru care judecătorul nu a fost sesizat. Omisiunea instanței de a verifica atât apărările și criticile societății pârâte, cât și referirile instanței la un cu totul alt temei juridic al acțiunii, echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei și, în esență, nesoluționarea acesteia într-un procedeu real și efectiv, acela de confruntare a afirmațiilor părților cu actele cauzei, de stabilire a unei situații de fapt ca rezultat al unei aprecieri atașate naturii litigiului și circumstanțelor acestuia. Or, în condițiile în care cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din CEDO, concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente și răspunsul său la apărările și argumentele principale ale părților, hotărârea pronunțată este nelegală.

Totodată, recurenta susține existența unor motive contradictorii, în sensul că deși reclamantele-intimate au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, în considerentele deciziei atacate se face referire la îndeplinirea obligației de predare a terenului liber de orice sarcini, aceasta însemnând inclusiv sarcina prevăzută de art. 37 alin. (2)-(5) din Legea nr. 85/2003 și art. 10 alin. (4), art. 39 alin. (1) lit. i), j) și k) din O.U.G. nr. 195/2005 (act normativ care nu conține asemenea dispoziții), precum și la natura acestei obligații, expres prevăzute de lege (art. 37 și 39 din Legea nr. 85/2003), care este o obligație propter rem, legea prevăzând obligația primară a titularului licenței de exploatare de a reface factorii de mediu, acesta răspunzând delictual față de orice persoană prejudiciată (art. 37 alin. (5) din Legea nr. 85/2003). De asemenea, art. 18 din contractul de concesiune, indicat de instanța de apel, reglementează obligația concedentului de a preda concesionarului terenul, liber de orice sarcini, la începerea contractului și nu invers.

În susținerea celui de-al doilea motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă - recurenta a reiterat faptul că acțiunea introductivă a fost una în răspundere civilă contractuală, context în care instanța era obligată să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată în raport de condițiile acestei forme de răspundere civilă.

Cu toate acestea, atât argumentele primei instanțe, cât și cele ale instanței de apel se amestecă pe diferite planuri, combinând elemente din răspunderea civilă contractuală și cea delictuală, ceea ce face ca motivarea să fie contradictorie și să nu tranșeze în mod clar dacă este vorba de o acțiune în răspundere civilă contractuală sau una delictuală.

Instanța putea califica acțiunea dintr-una în răspundere civilă contractuală într-una în răspundere civilă delictuală, dar o astfel de calificare trebuia pusă în discuția părților, ceea ce nu s-a întâmplat. Chiar instanța de apel reține că reclamantele au arătat prin întâmpinare că obligația de refacere a factorilor de mediu este una legală, extracontractuală, aceasta nerezultând din contractul de concesiune.

Pe lângă faptul că atât prima instanță, cât și instanța de apel au combinat cele două forme ale răspunderii civile (contractuală și delictuală), acestea și-au fundamentat soluția pe dispoziții normative care se exclud reciproc.

Astfel, art. 37 alin. (3) din Legea nr. 85/2003 prevede o formă de răspundere materială și nu o obligație de a face, art. 37 alin. (5) prevede o formă de răspundere civilă delictuală, de răspundere pentru prejudiciile cauzate terților prin activitatea de exploatare minieră (ceea ce nu este cazul în situația de față), iar art. 39 alin. (1) lit. k) din aceeași lege prevede obligația titularului licenței de a executa și finaliza lucrările de refacere a mediului în perimetrele afectate de activitățile miniere. Or, aceste temeiuri juridice nu se pot corobora întrucât prevăd obligații și remedii distincte, la care se poate apela în mod alternativ, soluția instanței trebuind să își regăsească corespondentul într-un text de lege corect identificat.

Referitor la al treilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este motivată corespunzător, cu respectarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., reiterând argumentele dezvoltate în susținerea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași text, făcând referire atât la jurisprudența instanței supreme, cât și la cea a Curții de la Strasbourg.

Tot în legătură cu acest motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat și aplicarea greșită a normelor care reglementează prescripția extinctivă, însă la termenul de dezbateri a învederat instanței că nu mai înțelege să susțină respectiva critică.

Aceleași argumente pe care recurenta le-a invocat în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., au fost reiterate și în sprijinul motivului de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiași text.

Astfel, a susținut că pentru a putea fi formulată o acțiune în justiție, cererea trebuie să își găsească corespondentul într-un temei de drept. Deși izvorul dreptului urmărit a fi valorificat de intimatele-reclamante rezidă în dispozițiile art. 37 din Legea nr. 85/2003, după cum este indicat în cuprinsul acțiunii, potrivit acestui text normativ se poate angaja doar răspunderea patrimonială a concesionarului (ceea ce nu s-a solicitat) și nu valorificarea unei obligații de a face, respectiv refacerea factorilor de mediu, acțiunea fiind, prin urmare, inadmisibilă.

Nu în ultimul rând, în legătură cu același motiv de casare - pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. -, recurenta s-a raportat și la clauzele contractului de concesiune, precum și la obligațiile extracontractuale și condițiile antrenării răspunderii sale civile, susținând că nu este întrunită cerința vinovăției/culpei, prima critică vizând interpretarea greșită a art. 18 din contractul de concesiune, la care a făcut deja referire.

Din cauza acestei confuzii, noțiunea de predare a terenului liber de orice sarcini nu poate îngloba obligația de refacere a factorilor de mediu, aceasta nefiind o sarcină care să greveze dreptul de proprietate, ci o obligație legală, punerea egalității între o sarcină ce poate greva un bun imobil și o obligație legală fiind eronată.

Pe de altă parte, recurenta susține că o infrastructură de agrement nu poate fi compatibilă cu un perimetru de exploatare decât în măsura în care, în realitate, nu se impun măsuri de refacere a cadrului natural (prin eliminare de deșeuri), aspect ce rezultă din aceea că Primăria Municipiului Tulcea intenționeză să amenajeze un parc geologic și de agrement chiar pe amplasamentul carierei, context în care societății pârâte nu îi incumbă obligația de respectare a planului de conformitate impus de Garda Națională de Mediu.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâta a transmis notificări în atenția A.N.R.M., A.P.M. Tulcea și Primăriei Tulcea - D.I.A.P. pentru finalizarea închiderii carierei, autoritățile având obligația de a emite documentele necesare implementării programului de conformare. Cu toate acestea, fie au emis răspunsuri cu întârziere, fie au revenit la un interval semnificativ de timp cu solicitarea de completări la memoriul tehnic și alte documentații pe care nu le-au cerut anterior, astfel că nu se poate reține o culpă în sarcina recurentei, ca și condiție a răspunderii civile.

Prin întâmpinare, intimatele-reclamante U.A.T. MUNICIPIUL TULCEA și DIRECȚIA DE ÎNTREȚINERE ȘI ADMINISTRARE PATRIMONIU TULCEA au solicitat respingerea recursului societății pârâte ca nefondat, pe de o parte, pentru că din simpla lecturare a considerentelor hotărârii atacate se poate observa că instanța de apel a reținut și analizat aspectele esențiale invocate prin cererea de apel și prin concluziile dezvoltate în fața instanței, decizia necuprinzând motive contradictorii.

Pe de altă parte, nu a fost încălcate principiile disponibilității, contradictorialității și cel al rolului activ, pentru că instanțele de fond nu au judecat și/sau acordat altceva decât li s-a cerut, părțile au avut posibilitatea de a formula apărări și de a administra probe în funcție de cadrul procesual creat în fața ambelor instanțe și pentru că, în raport de cadrul procesual stabilit de reclamante, instanțele de fond nu aveau motiv să recalifice acțiunea.

Referitor la greșita aplicare a normelor de drept material, cu trimitere la prevederile contractului de concesiune, la stabilirea culpei contractuale și la dispozițiile Legii nr. 85/2003, s-a susținut în apărare că chiar dacă sarcina ar fi una legală, de natură extracontractuală, instanțele de fond au apreciat corect că pârâta este ținută să o îndeplineacă, prin raportare la dispozițiile art. 1272 alin. (1) din C. civ.

În concluzie, instanțele de fond au apreciat în mod corect că societatea recurentă, în calitate de deținător al licenței de exploatare, are obligația legală, prevăzută de art. 37 alin. (2)-(4) și art. 39 alin. (1) lit. j) și k) din Legea nr. 85/2003, de a reface toți factorii de mediu afectați de activitățile miniere, în conformitate cu planul de refacere a mediului, aprobat de autoritatea competentă, și chiar dacă neîndeplinirea acestor obligații are sancțiuni specifice (date în sfera de competență a autorităților de protecție a mediului), din punct de vedere contractual îndeplinirea lor condiționează însăși executarea obligațiilor din contract, în speță obligația de predare a bunului concesionat liber de orice sarcini.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esență, recurenta critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta nu este (adecvat) motivată și cuprinde motive contradictorii (caz de casare reglementat de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), că instanța de apel a încălcat principiile disponibilității, al contradictorialitâții și al rolului activ al judecătorului (caz de casare reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din cod), că cererea intimatelor-reclamante pentru obligarea la refacerea factorilor de mediu este inadmisibilă (caz de casare reglementat de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 din cod, deși partea a indicat pct. 8, întrucât în discuție sunt norme de drept procesual, iar nu de drept material) și că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, atât prin raportare la clauzele contractului de concesiune, cât și cu privire la obligațiile extracontractuale și condițiile antrenării răspunderii civile (caz de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din cod).

Criticile recurentei nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a niciunei norme de drept material și nici nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, inclusiv sub aspectul obligației de motivare a hotărârii pronunțate.

Într-adevăr, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impune ca hotărârea să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Ca atare, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, se observă faptul că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a deciziei pronunțate, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe, coroborate între ele și menite a impune o concluzie univocă, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

Nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate și, deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragr. 29 din cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragr. 61 din cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragr. 29 din cauza Boldea/României și paragr. 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezentul dosar.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Articolul 6 din Convenție include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv: pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006); pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței indicate, noțiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României - 28.04.2005).

Raportat la considerentele teoretice mai sus arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele recurentei-pârâte în susținerea acestui motiv de recurs vizează "maniera extrem de succintă în care se prezintă considerentele" și înlăturarea cu ușurință a criticii din apel referitoare la nemotivarea hotărârii primei instanțe, precum și o pretinsă contraditorialitate în cuprinsul motivării, ceea ce nu este cazul. Din contră, se constată atât argumentarea soluției de respingere a apelului pârâtei ca nefondat, cât și examinarea tuturor criticilor esențiale aduse sentinței atacate, ceea ce denotă fără putință de tăgadă că judecătorii din apel au "ascultat" cu adevărat nemulțumirile societății pârâte. Împrejurarea că partea nu este mulțumită de soluția primei instanțe de control judiciar, precum și de raționamentul judecătorilor din apel nu poate reprezenta un motiv pentru casarea deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura această critică ca nefondată, reținând că motivarea unei hotărâri judecătorești se realizează prin silogisme logico-juridice, de natură a explica hotărârea luată, care nu presupune în mod necesar un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci doar la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze sau să determine soluția adoptată în cauză.

Nici contradictorialiatea afirmată de recurentă nu se susține, prima instanță de control judiciar explicând în mod coerent, clar și concis, în ceea ce privește natura obligației reținute în sarcina societății concesionare, că aceasta este expres prevăzută de lege (art. 37 și 39 din Legea nr. 85/2013) și este o obligație propter rem (care urmărește imobilul), legea prevăzând obligația primară a titularului licenței de exploatare de a reface factorii de mediu, dar și că respectiva obligație a fost stabilită și în contractul de concesiune, fiind astfel atât o obligație legală, cât și una contractuală.

Eventualele erori materiale care privesc anul apariției Legii nr. 85/2003 sau una dintre trimiterile la actul normativ care cuprinde (în art. 39) obligația de executare și finalizare a lucrărilor de refacere a mediului în perimetrele afectate de activitățile miniere, nu pot susține cazul de casare referitor la existența unor motive contradictorii, asemenea erori fiind supuse procedurii reglementate de art. 442 și următ. din C. proc. civ.. De altfel, în alte paragrafe din considerente instanța de apel a consemnat corect că este vorba despre Legea minelor din anul 2003 și că art. 39, la care se face trimitere, privește acest act normativ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiile disponibilității, al contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, reglementate de art. 9 alin. (1) și (2), art. 14 și art. 22 alin. (4) din același cod.

Critica nu este întemeiată pentru că instanțele de fond au soluționat pricina în limitele cu care au fost învestite, conținutul procesului, în ceea ce privește obiectul, fiind cel fixat de reclamantele-intimate, principiul disponibilității în procesul civil lăsând la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată tocmai pentru că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. De asemenea, toate aspectele litigioase au fost dezbătute în contradictoriu cu părțile litigante, pârâtei-recurente fiindu-i respectat dreptul de a combate susținerile părților potrivnice, contradictorialitatea constând tocmai în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului. Rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil, nicidecum acestuia neputându-i-se reproșa o anumită inacțiune, sub aspectul calificării juridice a actelor și faptelor deduse judecății, în acele situații în care o asemenea recalificare nu se impune.

Astfel, contrar celor susținute de recurentă, din modul de formulare al petitului cererii de chemare în judecată (pentru care nu s-a făcut vreo precizare de acțiune în fața primei instanțe) rezultă fără echivoc ce pretenții aveau cele două reclamante față de pârâtă, acestea conturând, de fapt, obiectul acțiunii și, totodată, limitele învestirii instanței, respectiv: obligarea pârâtei A. S.A. la "predarea suprafeței de 12,92 ha (rămasă nepredată) situată în Mun. Tulcea, Șos. x - Cariera BIDIDIA, județ Tulcea, liberă de orice sarcini, înțelegând prin aceasta inclusiv sarcina legală prevăzută la art. 37 alin. (2)-(5) din Legea nr. 85/2003 și de art. 10 alin. (4) coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. i), j) și k) din O.U.G. nr. 195/2005, referitoare la obligația de refacere a tuturor factorilor de mediu afectați de activitățile miniere, în conformitate cu planul de refacere a mediului aprobat de instituția competentă".

De asemenea, în susținerea pretențiilor formulate reclamantele au invocat atât prevederile contractului de concesiune nr. x/16.10.2003, cât și dispozițiile art. 37 alin. (2)-(5) din Legea nr. 85/2003, respectiv cele ale art. 10 alin. (4), coroborat cu art. 39 alin. (1) lit. i), j) și k) din O.U.G. nr. 195/2005, iar denumirea dată cererii nu poate susține acest motiv de casare, art. 152 din C. proc. civ. statuând rituos că "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită".

Așadar, nu se pune problema, cum greșit a înțeles recurenta, ca instanțele de fond să fi încălcat cele trei principii fundamentale care guvernează procesul civil, la care se face referire în memoriul de recurs, hotărârea judecătorească fiind pronunțată în deplin acord cu limitele învestirii instanței, aflându-ne în prezența atât a unei obligații asumate contractual (art. 16.1 din contractul de concesiune), cât și a unei obligații prevăzute prin lege, de tipul propter rem, întrucât reprezintă o îndatorire care revine deținătorului unui bun determinat pentru rațiuni precum protecția unor lucruri de importanță națională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calități ale unor lucruri importante, existența unor raporturi de bună vecinătate, protejarea mediului înconjurător etc., în speță legiuitorul stabilind expres obligația titularului licenței de exploatare de a reface factorii de mediu (art. 37, coroborat cu art. 39 din Legea nr. 85/2003).

Titularul licenței/permisului are, printre altele, obligația ca în cazul încetării concesionării prin oricare dintre modurile prevăzute la art. 31 (între care se regăsește și ipoteza renunțării de către titularul licenței), să procedeze la predarea către autoritatea competentă a perimetrului instituit, în condițiile prevăzute la art. 37 alin. (2) și (5), precum și să execute și să finalizeze lucrările de refacere a mediului în perimetrele afectate de activitățile miniere, obligație neîndeplinită de către societatea pârâtă, în ceea ce privește suprafața de 12,92 ha, pentru care reclamantele au demarat litigiul.

Cum recurenta nu a făcut dovada că și-ar fi îndeplinit această obligație și pentru imobilul mai sus indicat, în mod corect a fost admisă cererea de chemare în judecată, iar apelul declarat împotriva soluției tribunalului respins de către prima instanță de control judiciar, inadmisibilitatea invocată de recurentă neputând fi primită, cu atât mai mult cu cât această apărare a fost formulată cu referire la neurmarea de către reclamante a demersului judiciar indicat de art. 37 alin. (5) din Legea nr. 85/2003 - acțiune în răspundere civilă delictuală -, respectiv a celui prevăzut de alin. (3) al aceluiași text normativ - angajarea răspunderii materiale și financiare a concesionarului până la refacerea tuturor factorilor de mediu afectați de activitățile miniere, în conformitate cu planul de refacere a mediului aprobat de autoritatea competentă.

Or, tocmai pentru că reclamantul are deplina libertate de a fixa cadrul procesual și limitele cererii de chemare în judecată, conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., instanța fiind ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, societatea pârâtă nu se poate apăra prin aceea că nu i-a fost solicitată angajarea răspunderii civile patrimoniale ("materiale și financiare"), reclamantele-intimate urmărind doar obligarea fostului concesionar să-și îndeplinească integral obligația de refacere a factorilor de mediu.

Pentru argumentele dezvoltate mai sus, nici critica recurentei referitoare la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, atât prin raportare la clauzele contractului de concesiune, cât și cu privire la obligațiile extracontractuale și condițiile antrenării răspunderii civile (pe motiv că ar lipsi cerința vinovăției/culpei) nu poate fi primită, fiind neîntemeiată. De altfel, vinovăția recurentei-pârâtei, în calitate de fost concesionar și fost titular al licenței de exploatare, este pe deplin dovedită câtă vreme este știut faptul că, în materie contractuală, dovada vinovăției este realizată prin neexecutarea lato sensu a obligațiilor asumate convențional. Or, în speță, deși prin art. 16.1 din contract (ale cărui prevederi au fost invocate prin cererea introductivă de instanță, așa cum s-a arătat deja) se stipulează expres că, la termenul de încetare a concesiunii, concesionarul are obligația de a preda bunul ce a făcut obiectul contractului gratuit și liber de orice sarcini, fiind considerat "bun de retur" terenul în suprafață de 138.913 mp, recurenta nu a probat îndeplinirea acestei obligații pentru imobilul în litigiu.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 297/A din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din același cod, recurenta-pârâtă va fi obligată la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă DIRECȚIA DE ÎNTREȚINERE ȘI ADMINISTRARE PATRIMONIU TULCEA, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 297/A din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă A. S.A. să plătească intimatei-reclamante DIRECȚIA DE ÎNTREȚINERE ȘI ADMINISTRARE PATRIMONIU Tulcea suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.