ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1037/2022

Ședința publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 ianuarie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. constatarea caracterului ilicit (discriminator) al închiderii de către pârâtă a contului curent bancar și a refuzului acesteia de a deschide un nou cont bancar, obligarea pârâtei la publicarea hotărârii de condamnare pe cheltuiala sa, precum și obligarea pârâtei la deschiderea unui cont bancar pe numele reclamantei.

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1278 din 11 mai 2021 a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.492,67 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declara apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1652 A din 25 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1278 din 11 mai 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta B. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea memoriului de recurs, recurenta arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, iar în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor evocate menționează că Curtea Constituțională a pronunțat o serie de decizii interpretative.

În acest sens, arată cum Curtea Constituțională a analizat prevederile O.G. nr. 137/2000 și a apreciat că limita competenței instanțelor de judecată în aplicarea regulilor O.G. nr. 137/2000 este dată de normele legale pe care nu poate refuza să le aplice, considerând că sunt discriminatorii, statuând în acest context, că o normă legală este pe deplin considerată a fi nediscriminatorie, iar dacă s-ar acorda o astfel de posibilitate instanței de judecată, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Așadar, interpretarea Curții Constituționale nu poate fi decât în sensul că, dacă instanța nu poate refuza aplicarea unor norme legale, nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are o astfel de posibilitate.

Or, în speță, exact o astfel de ipoteză făcea de prisos introducerea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în cauză. Din moment ce denunțarea s-a făcut în limita drepturilor legale ce decurg din contractele pe durată nedeterminată dar și a contractului (art. 9.3), Consiliul nu putea examina ori susține un caz de discriminare.

Într-o altă critică, se arată că dreptul de a denunța unilateral un contract pe durată nedeterminată este reglementat de dispoziții legale imperative, astfel că nicio instanță sau autoritate nu poate verifica exercitarea acestui drept.

Prin urmare, atât timp cât recurenta a denunțat unilateral un contract încheiat pe perioadă nedeterminată, fapt permis și de dispozițiile contractuale și legale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sau instanța de judecată nu pot refuza aplicarea în speță a dispozițiilor art. 1277 și 2188 C. civ.

Din acest motive, atragerea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu este legală, întrucât entitatea nu poate avea competența legală de a se pronunța asupra caracterului discriminatoriu al unei prevederi contractuale si mai ales legale, respectiv art. 1277 din C. civ.. Se prezumă că dispozițiile C. civ. în vigoare sunt echilibrate și asigură un tratament egal tuturor părților.

Mai susține recurenta că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede că "CNCD are atribuții în materia prevenirii, medierii, investigării, constatării și sancționării faptelor de discriminare". În același timp, A. reclamă ca, întrunind condițiile unei discriminări, o denunțare unilaterală a contractului realizată de recurentă.

Această denunțare a fost dispusă în limita unui drept consacrat de lege de a ieși oricând din contractele pe durată nedeterminată și receptat contractual prin Condițiile generale, anume clauza 9.3 care permite băncii să denunțe unilateral contractul.

Introducerea în cauză este așadar lipsită de efecte, atât timp cât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are competența de a se pronunța asupra caracterului discriminatoriu al unei prevederi legale și contractuale, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională.

Astfel, recurenta și-a exercitat dreptul de denunțare unilaterală a unui contract pe durată nedeterminată în temeiul unei norme imperative de la art. 1277 din C. civ., astfel că, a fortiori, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are competența de a se pronunța asupra deciziei pârâtei de a se prevala de o normă imperativă și totodată, de o clauză contractuală.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a încălcat principiul disponibilității, cum greșit s-a reținut prin decizie. Prima măsură luată de instanța de apel a fost calificarea cererii de chemare în judecată. Chiar dacă reclamantul a indicat încălcarea unor prevederi legale, inclusiv din O.G. nr. 137/2000, instanța nu este legată în mod absolut de acestea, ci are posibilitatea ca, după cercetarea situației de fapt și a înscrisurilor depuse, să stabilească calificarea juridică exactă.

De altfel, temeiul juridic al acțiunii este dat de prevederile art. 252-257 C. civ. privind protecția drepturilor nepatrimoniale, iar indicarea în mod generic a unor dispoziții din O.G. nr. 137/2000 și fără a proba fapta cu argumente în concret, criteriul de discriminare nu conferă litigiului natura unui litigiu din sistemul O.G. nr. 137/2000.

Într-o ultimă critică, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 din C. proc. civ., reclamantul fiind cel care stabilește cadrul procesual, iar dacă reclamanta ar fi apreciat necesară introducerea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în cauză, A. avea obligația de a formula cererea de chemare în judecată si în contradictoriu cu acesta.

In acest sens, se arată că instanța de apel a aplicat total greșit prevederile art. 9 C. proc. civ., pentru că sancționează instanța de fond în loc să sancționeze intimata care își invocă propria culpă, ignorând că dispozițiile evocate se aplică cu prioritate, fiind înainte de toate obligația reclamantului de a formula cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu toate persoanele fizice sau juridice/instituțiile sau autoritățile publice cu care dorește să se judece, sau care ar face parte dintr-un consorțiu obligatoriu.

Așadar, prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 nu acreditează teza susținută de instanța de apel și anume că reclamantul trebuie să solicite instanței introducerea în cauza a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că este îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 15 februarie 2022, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei depus la 8 martie 2022, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acesteia ca neîntemeiate și admiterea astfel cum a fost formulat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de pârâta B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, recurenta susține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1 și 27 din O.U.G. nr. 137/2000, ale art. 9 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 privind competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

În speță, reclamanta A. S.R.L. a formulat acțiunea, în temeiul art. 27 alin. (1) teza I-a din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit căruia, "persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri si restabilirea situației anterioare creată prin discriminare, potrivit dreptului comun".

Astfel, acțiunea întemeiată pe dispozițiile evocate este alternativă plângerii formulate direct către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, plângere ce nu se face în contradictoriu cu CNCD, ci cu intimatul ce a discriminat, motiv pentru care alin. (3) al art. 27 din O.G. nr. 137/2000 prevede că "judecata are loc cu citarea obligatorie a Consiliului", context în care se reține că citarea este prevăzută de lege ca obligatorie indiferent după cum părțile o solicită sau nu și întrucât, cadrul procesual a fost stabilit prin însăși temeiul acțiunii, citarea era obligatorie, conform textului legal, prin introducerea CNCD în cauză, ca parte a procesului.

De altfel, în chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, la finele acesteia s-a solicitat citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca acesta să formuleze un punct de vedere în legătură cu situația descrisă prin acțiune.

Cu referire la deciziile Curții Constituționale evocate de recurentă în cererea de recurs, se constată că acestea nu declară de plano neconstituționale prevederile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ci doar se referă la faptul că instanța nu se poate transforma în legiuitor, or instanța de apel nu a legiferat prin decizia atacată, nu a adăugat nimic la lege, doar a constatat că prima instanță nu a judecat procesul cu citarea CNCD, citare care era obligatorie, conform art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

În acest context, se reține că instanța de apel a aplicat în mod corect legea, care prevede obligativitatea citării CNCD în cauza de față.

Susținerea recurentei, potrivit căreia, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, se constată că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, în cauză, instanța de judecată avea a se pronunța asupra unei conduite a recurentei care este discriminatorie și față de care, potrivit legii, CNCD trebuia să se pronunțe, citarea fiind obligatorie, iar nu asupra caracterului discriminatoriu al art. 1277 și art. 2188 C. civ. sau al art. 9.3 din Condițiile și Termenii Generali de Afaceri ai B., conform căruia, banca este îndreptățită oricând și oricum să închidă unilateral un cont bancar.

Cu referire la prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora, "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", se observă că se referă la dreptul instanței de a reîncadra juridic acte și fapte deduse judecății. Alin. (4) vine în completarea alinatelor anterioare, reglementând atributul judecătorului de a corecta erorile părților, în beneficiul acestora, după punerea în discuție, tocmai pentru ca judecătorul să se asigure că părțile au înțeles pe deplin situația de fapt și de drept, aspect ce în cauza de față nu se poate constitui într-o eroare de încadrare.

Cu privire la apărările de fond referitoare la dreptul recurentei de a denunța unilateral contractul, deși temeiul de drept al recursului este art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, se constată că acestea vizează de fapt dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod, privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

În raport cu acțiunea formulată de reclamantă privind închiderea conturilor acesteia și refuzul pârâtei privind deschiderea altora, noi, au fost considerate acte de discriminare, iar dreptul de încetare unilaterală a contractului, ca orice drept subiectiv, potrivit art. 14-15 C. civ. nu poate fi exercitat abuziv, cu rea-credință, iar discriminarea este o formă de abuz.

În acest context, referitor la criticile întemeiate pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se constată că în cadrul memoriului de recurs normele de procedură ce ar fi fost nerespectate de instanța de apel, nu pot fi primite, sens în care se apreciază că acestea au fost invocate în mod formal.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea hotărârii atacate.

În ceea ce privește cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. referitoare la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată din recurs, în sumă de 4.945 RON, Înalta Curte apreciază că acestea vor fi avute în vedere la soluționarea pe fond a cauzei, față de soluția instanței de apel de anulare a sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare instanței de fond.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1652 A din 25 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1652 A din 25 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2022.