ÎCCJ, decizie (scj.ro #192992)

Cesiunea părților sociale. Greșita calificare a naturii juridice a convenției. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societățile. Funcționarea societăților. Societățile cu răspundere limitată/Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul

Index alfabetic: acțiune în pretenții

cesiune de părți sociale

interpretarea contractului

nemotivarea hotărârii judecătorești

Legea nr. 31/1990, art. 202 alin. (1)-(2), art. 226

C. civ., art. 1168, art. 1266, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1567

Părțile sociale sunt titluri de participare la capitalul social al societății construite pe principiul mutualității acordului asociaților.

Potrivit prevederilor art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cesiunea părților sociale este un contract special care implică elemente patrimoniale și elemente personale nepatrimoniale, subsumate caracterului intuitu personae, ceea ce impune respectarea regulilor specifice societăților, inclusiv în ce privește înregistrarea actului juridic, pentru opozabilitate, în registrul comerțului.

În cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea societății la plata contravalorii părților sociale ce au făcut obiectul cesiunii, în mod greșit instanța de apel nu s-a raportat, în analiza apelului, la normele de drept incidente din legea specială și a calificat convenția părților de transmisiune a părților sociale ca fiind o convenție nereglementată de lege, în sensul art. 1168 C. civ., doar pentru că nu s-au stipulat în cuprinsul acesteia un preț mai mare decât valoarea nominală a părților sociale, precum și scadența acestei obligații, hotărârea astfel pronunțată fiind nelegală.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 703 din 29 martie 2022

Prin cererea înregistrată la 23 august 2016, pe rolul Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă, sub dosar nr. x/118/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 228.420 lei, reprezentând contravaloarea a 22.842 părți sociale, cesionate din cadrul C. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 C. civ. și art. 226 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 154 din 1 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/118/2016, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei la plata pretențiilor solicitate. Totodată, pârâta a fost obligată și la plata către reclamant a sumei de 9.173,4 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, la 26 iunie 2017, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 643 din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis apelul pârâtei, fiind schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată. Totodată, intimatul-reclamant a fost obligat la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.812 lei.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs, la 19 decembrie 2017, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1335 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a fost admis recursul declarat în cauză, hotărârea recurată fiind casată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la natura actului din litigiu, reținându-se deopotrivă că împrejurările concrete ale cauzei conduc instanța la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părților sociale, dar, în același timp, că acestea nu confirmă că părțile sociale s-au cesionat cu titlu gratuit.

Instanța de recurs a indicat ca, în rejudecare, să se examineze în mod concret criticile și apărările formulate de părți, argumentându-se clar și coerent dispozițiile legale incidente, raportate la natura juridică a actului de cesiune încheiat de părți, urmând a se administra în acest scop toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/118/2016*.

Prin decizia civilă nr. 274 din 21 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2016*, a fost admis apelul pârâtei împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, iar sentința civilă nr. 154 din 1 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/118/2016, a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată, iar reclamantul a fost obligat la plata, către pârâtă, a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, respectiv onorariu de avocat

Totodată, reclamantul a fost obligat la plata către apelantă a sumei de 5.812 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

La 28 octombrie 2020, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 274 din 21 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/118/2016*, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că actul de cesiune a fost încheiat potrivit art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, însă instanța de apel a reținut în motivare art. 1567 C. civ., care nu a fost invocat de niciuna din părți și nu are legătură cu cauza; prin urmare, instanța de apel nu a analizat susținerile recurentului.

Recurentul-reclamant a mai precizat că instanța de apel nu a menționat cum un contract nu poate fi nici cu titlu gratuit, dar nici cu titlu oneros și care prestație sau datorie s-a stins, în ce mod și la ce valoare, atâta timp cât nu au fost depuse documente care să justifice această ipoteză.

Sensul convenției încheiate de părți trebuia interpretat din perspectiva dispozițiilor legale speciale, respectiv ale Legii nr. 31/1990, și nu poate fi altul decât cel prin care recurentul trebuia să primească contravaloarea participației la capitalul social, expresie a unui patrimoniu care are o valoare importantă.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cesiunii de părți sociale și regimului juridic pe care îl îmbracă actul prin care se transferă părțile sociale de la un asociat la altul.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că părțile au convenit ca cesiunea să se realizeze din perspectiva art. 1567 C. civ., că valoarea nominală a fost menționată la solicitarea Oficiului Registrului Comerțului, că în actul ulterior nu s-a menționat o eventuală neplată a unui preț anterior, iar convenția dintre părți reprezintă o convenție nenumită. Recurentul susține că această interpretare nu se regăsește în actele încheiate de către părți și nu rezultă din interpretarea dispozițiilor legale aplicabile, cesiunea de părți sociale nefiind o convenție nenumită.

Este greșită și interpretarea instanței de apel în ceea ce privește scopul urmărit la încheierea actului.

Conform art. 1567 alin. (1) C. civ., cesiunile de creanță pot fi cu titlu oneros sau gratuit. Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile se completează cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare; prin urmare, reținerea instanței de apel că este necesară forma autentică nu se regăsește în dispoziția legală citată de aceasta, ci în cea care privește cesiunea cu titlu gratuit.

Dispozițiile art. 202-204 și art. 226 din Legea nr. 31/1990, aplicabile asociatului retras din societate, stabilesc faptul că acesta are dreptul de a primi valoarea participării sale.

Părțile nu au avut în vedere cesiunea cu titlu gratuit ori intenția de a compensa valoarea acestora cu alte datorii, în lipsa menționării, în mod expres, a acestui fapt, care ar fi rezultat din actele contabile.

Recurentul susține că instanța de apel a dat un alt sens actului încheiat de părți și nu l-a analizat din perspectiva art. 1270 C. civ. și art. 202 și art. 226 din Legea nr. 31/1990, care nu impun încheierea unui contract de cesiune pentru transmiterea părților sociale între asociați și asociați și terți.

Părțile au convenit prin semnarea deciziei nr. 1/2013 plata la valoarea nominală a 22.842 părți sociale, iar valoarea acestora este de 228.420 lei, potrivit înregistrărilor contabile, această sumă reprezentând valoarea adusă în societate de recurent în anul 2011, prin contractul de împrumut nr. 10/29.09.2010, menționat în Hotărârea nr. 2/2011 de majorare a capitalului social.

Întrucât cesiunea părților sociale a avut loc prin decizia nr. 1/2013, aceasta s-a făcut prin act juridic cu titlu oneros. Așadar, cesiunea părților sociale presupune transmiterea părților sociale în schimbul achitării valorii nominale a acestora sau prin achitarea unei valori superioare.

Potrivit art. 1266 C. civ., nu se poate concluziona, în raport de obiectul tranzacției și de transpunerea acestuia la valoarea patrimoniului societății, în cadrul căreia intimatul a dobândit o participare de 60 %, că tranzacția nu a avut în vedere niciun preț.

Recurentul susține că interpretarea dată de instanță, în sensul existenței unor creanțe pe care le are intimata împotriva societății C. S.R.L. nu rezultă din probe.

În cauză, retragerea asociatului din societate s-a efectuat prin acordul tuturor părților, prin încheierea a două acte semnate de cedent și cesionar, și tot prin intermediul acestora s-au stabilit drepturile cuvenite asociatului retras pentru părțile sale sociale, prin primul act, la valoarea nominală, și prin al doilea act, la o valoare superioară celei nominale.

Deși ambele acte au la bază acordul de voință al părților, în ceea ce privește cesiunea părților sociale și valoarea acestora, intimata nu a făcut plata aferentă primului act, ceea ce a generat litigiul.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 29 martie 2022,

analizând recursul

în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed:

Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (privind lipsa motivării, existența unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura cauzei), precum și de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), criticile fiind întemeiate.

Prioritar, privind cadrul procesual al cauzei, se reține că reclamantul (recurent în cauză) a chemat în judecată pârâta societatea B. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 228.420 lei, reprezentând contravaloarea celor 22842 părți sociale, cesionate pârâtei, asociată în cadrul societății C. SRL. Acțiunea admisă de prima instanță, așa cum a fost formulată, a fost respinsă ca nefondată prin decizia recurată, urmare a admiterii apelului pârâtei și schimbării sentinței.

Este de observat și că decizia recurată a fost pronunțată după casarea dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 1335/2019, care a reținut caracterul contradictoriu al motivării instanței de apel din primul ciclu procesual, reținându-se deopotrivă că împrejurările cauzei conduc instanța la concluzia cesionării cu titlu gratuit a părților sociale, dar în același timp, că acestea nu confirmă că părțile sociale s-au cesionat cu titlu gratuit.

În recursul pendinte, Înalta Curte, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., confirmând criticile recurentului, reține că hotărârea criticată este insuficient motivată în drept, lipsind interpretarea judecătorească a normelor de drept invocate de părți, necesar a fi realizată în scopul determinării sferei lor de aplicare asupra raporturilor juridice, în general, și, mai apoi, asupra raportului juridic dedus judecății, în particular.

Cât privește normele de drept material a căror incidență a fost invocată sau, dimpotrivă, a fost contestată de părțile din prezentul litigiu, se observă că, în dezbatere fiind cesiunea părților sociale, au fost invocate dispozițiile incidente ale art. 202 alin. (2) și art. 226 din Legea nr. 31/1990, art. 1270, art. 1350, art. 1266 și art. 1268 alin. (3) C. civ.

Convenției de cesiune a părților sociale nr. 1 din 5 septembrie 2013 prin care reclamantul, asociat unic al societății în răspundere limitată a cooptat societatea pârâtă ca asociat, ocazie cu care i-a cesionat 22.842 părți sociale, aceasta din urmă devenind asociat majoritar, instanța de apel i-a dat o calificare de convenție „nenumită”, întrucât prețul ar fi fost constituit dintr-o contraprestație din partea pârâtei, constând în susținerea financiară a societății, motivându-se că nu este cazul unui act juridic cu titlu gratuit, constatare câștigată cauzei și intrată în autoritate de lucru judecat.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă, de asemenea, că instanța nu i-a atribuit cesiunii de părți sociale deduse judecății (din 5 septembrie 2013) semnificația unei decizii etapizate de plecare voluntară din societate, aceasta fiind materializată ulterior, prin retragerea din societate a recurentului, la 5 mai 2015.

Unul dintre argumentele esențiale invocate de instanța de apel în fundamentarea deciziei de admitere a apelului pârâtei și de respingere a acțiunii este tocmai interpretarea clauzelor din convenția de cesiune încheiată ulterior, în mai 2015, odată cu retragerea reclamantului din funcțiile deținute în societate.

În acest sens, instanța își contrazice propriul raționament și nu operează distincția între pierderea calității de asociat care guvernează nașterea unui drept de creanță al asociatului retras față de societate, pentru o parte proporțională din patrimoniul societății, pe de o parte, și pe de altă parte, cesiunea părților sociale, unde prețul este convenit între cedent și cesionar și creanța este stabilită față de acesta din urmă, prin convenție.

De altfel, pârâtei, care susține existența unei înțelegeri a părților, în sensul instituirii unei clauze neuzuale pentru plata părților sociale, îi revenea sarcina de a dovedi existența clauzei la data încheierii cesiunii, moment în care părțile și-au făcut cunoscute ori și-au declarat orice pretenții reciproce aflate în legătură cu aceasta.

Având în vedere că interpretarea forma obiectul disputei litigioase, se impunea verificarea convenției, privite în sens de negotium, potrivit regulilor de interpretare a contractelor statornicite în dispozițiile de drept material ale art. 1266 - 1269 C. civ., constatându-se că instanța de apel s-a abătut de la îndrumările trasate prin decizia de casare.

Deși instanței de apel îi revenea obligația de a stabili conținutul convenției părților din 5 septembrie 2013, nu a aplicat niciuna din regulile de interpretare a contractului.

În acest sens, instanța de control judiciar devolutiv, în raport cu cererile și apărările părților, era chemată să dea o dezlegare asupra existenței unui preț al transmisiunii părților sociale egal cu valoarea nominală a acestora, astfel cum era indicată expres de părți, ori, în caz contrar, asupra existenței temeiului contractual al unei „contraprestații” a cesionarei în favoarea societății, deci în forma unei stipulații pentru altul, urmând a se stabili natura și întinderea unei asemenea obligații convenționale, nu doar pentru a se determina natura actului juridic încheiat, dar, mai cu seamă pentru a se distinge de însăși cauza actului juridic încheiat, avându-se în vedere că, prin cooptarea pârâtei cesionare în societate de către reclamant, îi reveneau acesteia în mod necesar obligațiile specifice de cooperare pentru bunul mers al societății („

affectio societatis

”), în sensul regulii instituite prin art. 1881 C. civ., privind contractul de societate.

Or raportat la situația de fapt reținută de instanța de fond și îndrumările deciziei de casare, se constată că prin hotărârea recurată instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea unei singure norme de drept comun și anume, art. 1567 C. civ. privind cesiunea de creanță, care, de altfel, nici nu a fost invocată de părți sau din oficiu, în timp ce în ceea ce privește celelalte norme de drept invocate de părți, dezbaterea și motivarea înlăturării lor lipsesc cu desăvârșire.

Înalta Curte reține, confirmând criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că, potrivit art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cesiunea părților sociale este un contract special care implică elemente patrimoniale și elemente personale nepatrimoniale, subsumate caracterului

intuitu personae

, ceea ce impune respectarea regulilor specifice societăților, inclusiv în ce privește înregistrarea actului juridic, pentru opozabilitate, în registrul comerțului.

Părțile sociale sunt titluri de participare la capitalul social al societății construite pe principiul mutualității acordului asociaților.

Prin urmare, instanța de apel în mod greșit nu s-a raportat, în analiza apelului, la normele de drept incidente din legea specială și a calificat convenția părților de transmisiune a părților sociale ca fiind o convenție nereglementată de lege, în sensul art. 1168 C. civ., doar pentru că nu s-au stipulat în cuprinsul acesteia un preț mai mare decât valoarea nominală a părților sociale, precum și scadența acestei obligații.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., a trimis cauza spre o nouă judecată la instanța de apel, urmând a se da o calificare juridică exactă actelor și faptelor deduse judecății de către reclamant și a se statua în raport cu limitele învestirii cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecății, argumentat în fapt și în drept, cu luarea în considerare și a dezlegărilor date normelor de drept invocate de părți prin prezenta hotărâre, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., urmând a se statua și asupra cheltuielilor de judecată.