ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 44/P din 24.03.2020, printre altele, Tribunalul Bihor a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen. 1968, pe o perioadă de 5 ani, pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) și alin. (2) din C. pen. 1968 (un singur act material, vânzarea imobilului situat în Oradea, str. x 1 decembrie nr. 2., denumit și "B." și însușirea sumei de 358.351 RON) și spălarea banilor, prev. de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicare art. 5 din C. pen., concurente cu infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 284/07.12.2011 a Tribunalului Bihor, modificată prin Decizia penală nr. 98/A/20.09.2012 a Curții de Apel Oradea, definitivă prin Decizia penală nr. 1421/24.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu cele la care a fost condamnat prin Sentința penală nr. 106/30.01.2009 a Judecătoriei Oradea, definitivă prin Decizia penală nr. 1452/22.09.2011 a Curții de Apel Timișoara.

În baza art. 35 din C. pen. 1968, a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) din C. pen. 1968.

În baza art. 36 alin. (3) din C. pen. 1968, a dedus din pedeapsa de 10 ani închisoare perioada de reținere și arestare din 10.01.2006 - 17.01.2006, perioada executată din 10.08.1999 - 23.12.1999 și perioada din 25.04.2013 - 29.11.2016, dată la care inculpatul a fost liberat condiționat prin Sentința penală nr. 1011/21.11.2016 a Judecătoriei Oradea, astfel cum s-a reținut prin Sentința penală nr. 154/03.03.2014 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 54/23.04.2014 a Curții de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2014.

A dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/23.04.2014 și emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei conform hotărârii.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a achitat pe inculpata C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare în formă continuată, prev. de art. 2151 alin. (1) și alin. (2) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 și art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 lit. f) din C. proc. pen., raportat la art. 154, art. 122 alin. (1) lit. d) și alin. (124) din C. pen. 1968, a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A. și C., cu referire la infracțiunea de folosire cu rea-credința a bunurilor societății, prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (data epuizării faptei 31.08.2005), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 (15 acte materiale, mai puțin pct. 18,17 și 14 din rechizitoriu) și art. 5 din C. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (1) și alin. (5) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 - 1000 din C. civ. și art. 1003 din C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă (fapta civilă delictuală-folosirea cu rea-credința a bunurilor societății prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, mai puțin pct. 18, 17 și 14 rechizitoriu) formulată de părțile civile D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.), P. (decedat cu moștenitori M. - fiu, P.-fiu, N. - soție supravețuitoare), Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. (decedat - moștenitor LL.), NN. (moștenitor OO.), PP., QQ., RR. - decedat (moștenitor QQ.) și a obligat pe inculpații A., C. și pe persoana responsabilă civilmente S.C SS. SA, în solidar, să plătească sumele de bani către părțile civile, cu titlu de despăgubire prin echivalent, actualizate cu rata inflației de la data săvârșirii faptelor și până la data plății efective și la plata dobânzii legale conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate de la data de 31.05.2005 și până la data plății efective, (pentru fiecare parte civilă) conform dispozitivului.

În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (1) și alin. (5) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 din C. civ., a admis în parte acțiunea civilă (fapta civilă delictuală - delapidarea, prev. de art. 2151 alin. (1) și alin. (2) din C. pen. 1968, un act material, vânzarea imobilului situat în Oradea, str. x 1 decembrie nr. 2. denumit și "B.", și însușirea sumei de 358.351 RON) formulată de părțile civile D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., P. (decedat cu moștenitori M. - fiu, P.-fiu, N. - soție supravețuitoare), Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. - decedat (moștenitor, LL.), NN. (moștenitor OO.), PP., QQ., RR. - decedat (moștenitor QQ.), OO., TT. și a obligat pe inculpatul A. să restituie suma de bani însușită în cuantum de 358.351 RON, actualizată cu rata inflației de la data săvârșirii faptei și până la data plății efective și la plata dobânzii legale conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 calculate de la data de 31.05.2005 și până la data plății efective (pentru fiecare parte civilă), după cum urmează: D. - suma de 118.058,38 RON și suma de 3.827,47 RON (ca cesionar al numiților UU., VV., WW. și XX.), părților civile N., P., O., P. (decedat cu moștenitori declarați M., P., N.), J., F., TT., G., R., OO., NN. (decedată - cu moștenitor declarat OO.), PP., LL., MM. (decedat, cu moștenitor declarat LL.), I., H., W., Q. și L. suma de 167,87 RON fiecare, părților civile JJ., BB., Y., KK., T., EE., HH., II., QQ., RR. (decedat, cu moștenitor declarat numită QQ.), DD., FF., E., CC., V., S., Z., X. și AA., suma de 163,66 RON fiecare, M. - suma de 1398,49 RON (4640 acțiuni x 0,3014 RON), iar părților civile GG. - suma de 602,8 RON, U. - suma de 176,32 RON, K. - suma de 327,32 RON.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) rap. la art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., a menținut măsurile asiguratorii dispuse prin ordonanța nr. 61/P/2012 din 6 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor instituite asupra bunurilor imobile și mobile ale inculpaților A., C. și ale părții responsabile civilmente SC SS. SA până la concurența valorii de 8.359.816 RON, reprezentând despăgubiri datorate părților civile, până la concurența sumelor de 42.540 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, și până la concurența sumei de 55.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de partea civilă D., și, în privința inculpatului A. și până la concurența sumei de 358.351 RON, reprezentând despăgubiri datorate părților civile, astfel cum au fost puse în executare prin procesele-verbale de aplicare a sechestrului din datele de 04.04.2012 și 05.04.2012, în vederea recuperării pagubei produsă părților civile și în vederea garantării plății privind cheltuielile judiciare către părțile civile și către stat.

În baza art. 274 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. pen., a obligat, în solidar, pe inculpații A., C. și pe partea responsabilă civilmente SC SS. SA la plata sumei de 42.540 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta.

În baza art. 276 alin. (1) și alin. (2) și alin. (4) din C. proc. pen., a obligat pe inculpații A., C. și pe persoana responsabilă civilmente SC SS. S.A, în solidar, la plata către partea civilă D. a sumei de 55.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare, precum și către partea civilă II. a sumei de 203,20 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, partea civilă D., partea responsabilă civilmente SC SS. SA și inculpații A. și C.

Prin Decizia penală nr. 246/A din 12 aprilie 2021, printre altele, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, de partea responsabilă civilmente SC SS. SA, și de inculpații A. și C. împotriva Sentinței penale nr. 44/P/2020 din 24.03.2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, a desființat, în parte, hotărârea atacată și, rejudecând, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 11 ani 6 luni închisoare, în regim de detenție, și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c) din C. pen. 1968, pe o perioadă de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, în formă continuată (17 acte materiale - pct. 1 - 17 din rechizitoriu), în baza art. 2151 alin. (1) și (2) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 și art. 5 din C. pen., în concurs real cu infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 284/07.12.2011 a Tribunalului Bihor, modificată prin Decizia penală nr. 98/A/20.09.2012 a Curții de Apel Oradea, definitivă prin Decizia penală nr. 1421/24.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a și lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) din C. pen. 1968.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor de spălarea banilor, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 (în vigoare la data comiterii faptei), și de folosire cu rea-credința a bunurilor societății, în formă continuată, prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968, ambele cu aplicarea art. 5 din C. pen.

A condamnat pe inculpata C. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, în formă continuată (13 acte materiale - pct. 1 - 13 din rechizitoriu), prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 308, 309 din C. pen. și art. 5 din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 91 și 92 din C. pen., a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 3 ani închisoare, pe un termen de supraveghere de 3 ani, calculat de la data pronunțării hotărârii.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpata a fost obligată să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) din C. pen.

A atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen. cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a achitat pe inculpata C. pentru săvârșirea infracțiunii de folosire cu rea-credință a bunurilor societății, în formă continuată, prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen.

În baza art. 118 alin. (1) lit. e) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 5 din C. pen., a confiscat de la inculpatul A. suma de 5.076.129 RON, iar în baza art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., a confiscat de la inculpata C. suma de 3.888.061 RON.

A desființat, în totalitate, latura civilă a cauzei și a respins acțiunile civile exercitate împotriva inculpaților A., C. și a părții responsabile civilmente SC SS. SA de către părțile civile: D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., P. (decedat cu moștenitori M. - fiu, P. - fiu, N. - soție supravețuitoare, Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. - decedat (moștenitor LL.), NN. (moștenitor OO.), PP., QQ., RR. - decedat (moștenitor QQ.), OO. și TT.

A constatat că SC SS. SA nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

A înlăturat dispoziția privind menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului dispusă prin ordonanța din 06.02.2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor asupra bunurilor imobile și mobile ale SC SS. SA și a dispus ridicarea acesteia.

A reformat dispoziția privind măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța din 06.02.2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor asupra bunurilor imobile și mobile ale inculpaților A. și C., în sensul că acestea se mențin în ceea ce-l privește pe inculpatul A. până la concurența sumei de 5.076.129 RON cu privire la care s-a dispus confiscarea specială, la care se adaugă suma de 22.540 RON reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat, în primă instanță, iar în ceea ce o privește pe inculpata C., până la concurența sumei de 3.888.061 RON cu privire la care s-a dispus confiscarea specială, la care se adaugă suma de 20.000 RON reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat, în primă instanță.

A reformat dispoziția privind obligarea, în solidar, a inculpaților A., C. și a părții responsabile civilmente SC SS. SA la plata către stat a sumei de 42.540 RON reprezentând cheltuieli judiciare în primă instanță, și a obligat pe inculpatul A. la plata către stat a sumei de 22.540 RON și pe inculpata C. la plata către stat a sumei de 20.000 RON.

A înlăturat dispozițiile privind obligarea, în solidar, a inculpaților A., C. și a părții responsabile civilmente SC SS. SA la plata către părțile civile D. și II. a cheltuielilor judiciare, în primă instanță.

A menținut restul dispozițiilor hotărârii atacate care nu contraveneau.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă D. împotriva aceleiași sentințe penale.

A respins cererea formulată de partea civilă apelantă D. de acordare a cheltuielilor judiciare în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în drept, faptele inculpatei C., care a semnat, în calitate de administrator de drept, contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilele de la pct. 1 - 13 din rechizitoriu, în numele SC YY. SA, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 308, art. 309 din C. pen. și art. 5 din C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul A., instanța de apel a reținut, în drept, că faptele acestuia, care a negociat, în calitate de administrator în fapt al SC YY. SA, condițiile vânzării pentru imobilele de la pct. 1 - 17 din rechizitoriu și a semnat în numele SC YY. SA contractele de vânzare-cumpărare pentru imobilele de la pct. 14 - 16 din rechizitoriu, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, în formă continuată, prev. de art. 2151 alin. (1) și (2) din C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1968 și art. 5 din C. pen.

Analizând probatoriul administrat în cauză în faza de urmărire penală și cercetare judecătorească atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarea stare de fapt:

SC YY. SA, societate care a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. x/1991, avea ca obiect principal de activitate comerțul cu amănuntul al cărților, jurnalelor și papetăriilor. Această societate a deținut 21 de spații comerciale din care 19 în Oradea și câte unul în Salonta și Ștei. La nivelul anului 2004, structura acționariatului se prezenta astfel: SC ZZ. SA, care deținea 977.086 acțiuni reprezentând 82,19%, AAA., care deținea 98.411 acțiuni reprezentând 8,28%, și alte persoane care dețineau 113.353 de acțiuni reprezentând 9,53%.

SC SS. SA a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. x/1996 și avea ca obiect principal de activitate transportul rutier al mărfurilor. Această societate avea drept acționari doar pe membrii BBB., inculpata C. deținând 96% dintre acțiuni, iar inculpatul A. și numiții CCC., DDD. și EEE. deținând fiecare câte 1% dintre acțiuni.

Adunarea Generală a Acționarilor SC SS. SA a hotărât la data de 10 mai 2004 contractarea unui credit în valoare de 1.500.000 euro de la FFF. SA pentru cumpărarea de acțiuni de la SC YY. SA (1.289.000 euro) și de la SC GGG. SA (211.000 euro) pentru garantarea căruia să se instituie o ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea inculpatei C. situat în Oradea, înscris în C.F. Oradea, cu nr. cadastral x, reprezentând bloc de locuințe în intravilan cu teren în suprafață de 486 mp. Pentru semnarea contractelor și a tuturor altor formalități necesare, inclusiv negociere, a fost desemnat inculpatul A.. Hotărârea respectivă a fost adoptată de toți acționarii.

În acest sens, la data de 1 iunie 2004, inculpatul A. a încheiat contractul nr. x cu SC HHH. SA Arad, intermediar pe piața valorilor mobiliare, prin care aceasta trebuia să efectueze toate operațiunile legate de organizarea ofertei publice de preluare a acțiunilor SC YY. SA de către SC SS. SA. În urma încheierii acestui contract, a fost întocmit proiectul de ofertă publică de preluare a acțiunilor SC YY. SA urmat de mai multe anunțuri preliminare care cuprindeau inclusiv prețul oferit pe acțiune.

După încheierea acestui contract, inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC SS. SA, a încheiat cu SC FFF. SA convenția de credit nr. x/03.06.2004 pentru contractarea unui credit de 1.500.000 euro, asupra căruia s-a instituit o ipotecă de rangul I, conform contractului de garanție reală imobiliară autentificat cu nr. x/2004 la BNP III.. S-a reținut că în cuprinsul contractului de credit s-a făcut mențiune cu privire la o viitoare ipotecă de rangul II asupra imobilelor aparținând SC YY. SA. Pornind de la aceasta, la data de 30.07.2004, au fost încheiate contracte de garanție imobiliară între SC FFF. SA și SC YY. SA, cea din urmă reprezentată de martorul JJJ. prin care au fost ipotecate 14 imobile aparținând SC YY. SA, iar la data de 20.08.2004, încă un contract de garanție imobiliară pentru încă un imobil proprietatea SC YY. SA. Aceste contracte au fost încheiate în baza hotărârii Adunării generale extraordinare a acționarilor SC YY. SA din 21 iunie 2004 prin care s-a decis garantarea creditului contractat de SC SS. SA de la FFF. SA.

La datele de 30 iulie 2004 și, respectiv, 2 august 2004, au fost încheiate mai multe acorduri între SC SS. SA, pe de o parte, și SC ZZ. SRL, respectiv AAA. prin intermediul SC HHH. SA Arad, prin care SC SS. SA a dobândit 92,83% din acțiunile SC YY. SA.

După preluarea pachetului majoritar de acțiuni de la SC YY. SA, la data de 25.08.2004, a avut loc adunarea generală ordinară a acționarilor SC YY. SA. Potrivit procesului-verbal încheiat cu acea ocazie a participat un singur acționar și anume SC SS. SA prin inculpatul A.. La adunarea respectivă a fost prezent și martorul JJJ., în calitate de președinte al consiliului de administrație. În urma propunerii acționarului majoritar, a fost desemnată ca administrator unic al SC YY. SA inculpata C., martorul JJJ. fiind numit în funcția de director executiv. Totodată, la propunerea inculpatului A., în calitate de reprezentant al acționarului majoritar, s-a decis vânzarea spațiilor comerciale ale SC YY. SA către SC SS. SA (cu excepția imobilului în care funcționa KKK. situat în Oradea, cu privire la care exista o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare notată în cartea funciară), urmată de închirierea acestora de către SC SS. SA către SC YY. SA. Cu alte cuvinte, SC YY. SA urma să vândă toate imobilele deținute către SC SS. SA, dar să continue să le folosească în baza unor contracte de închiriere. Cu aceeași ocazie, a fost decisă și garantarea unor credite ale SC SS. SA și SC LLL. SRL (societăți la care inculpații aveau un interes direct).

Inculpata C. nu a fost prezentă la această adunare generală a acționarilor, după cum rezultă din procesul-verbal întocmit, dar s-a reținut că este evident că a cunoscut cele decise, întrucât la aceeași dată, 25.08.2004, l-a împuternicit pe inculpatul A. să exercite competențe de administrator pentru SC YY. SA și să caute potențial cumpărător pentru imobilele din proprietatea acestei societăți.

Cu privire la decizia de vânzare inculpații au arătat că, pe de o parte, imobilele deținute erau degradate și necesitau reparații, iar SC YY. SA nu avea fondurile necesare pentru investiții, iar pe de altă parte, că prin această operațiune SC SS. SA dorea să-și recupereze investiția făcută prin achiziționarea acțiunilor. Ulterior acestei decizii, au fost încheiate 18 contracte de vânzare-cumpărare cu privire la bunuri imobile aflate în patrimoniul SC YY. SA la data preluării acțiunilor de către SC SS. SA, prețul de vânzare cu privire la 17 dintre acestea fiind mult inferioare valorii reale ale imobilelor.

Cu privire la infracțiunile de delapidare, curtea de apel a reținut, în esență, că inculpata C. a fost numită administrator al SC YY. SA prin hotărârea Adunării generale ordinare a acționarilor din data de 25.08.2004, care, în aceeași zi, l-a împuternicit pe inculpatul A. să caute potențiali cumpărători pentru spațiile aflate în proprietatea acestei societăți și să le valorifice.

Analizând faptele inculpaților din perspectiva conținutului constitutiv al infracțiunii de referință, curtea a reținut că ambii inculpați au calitatea necesară, cerută de lege pentru a fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, unul fiind administratorul de drept, iar celălalt exercitând în fapt această activitate.

Curtea de apel a apreciat că împrejurarea că pentru aceste imobile cumpărătorii au plătit un preț, nu face ca scoaterea bunurilor din patrimoniul persoanei juridice să aibă un caracter licit, având în vedere că acesta este net inferior valorii lor reale.

Astfel, înlocuirea unui bun cu o sumă de bani net inferioară valorii acestuia se circumscrie modalității de însușire pentru diferența de valoare.

În concret, s-a reținut, în esență, că toate imobilele au fost evaluate atât contemporan cu vânzările de către evaluatori ANEVAR (este adevărat că nu în vederea efectuării acestora, ci pentru garantarea unor credite, dar acest lucru nu afectează rezultatul obținut), cât și pe parcursul procesului penal atât în fața instanței de fond, cât și a celei de apel, metodele de evaluare fiind diferite. Valoarea de piață a acestora a fost stabilită în fața primei instanțe prin metoda costurilor prin expertiza de evaluare imobiliară efectuată de expert MMM., iar în faza apelului, prin metoda comparației directe atât prin raportare la alte vânzări contemporane, cât și prin raportare la ofertele de pe piață prin expertiza de evaluare imobiliară efectuată de expertul NNN.

Analizând aceste valori, curtea a constatat că sunt aproximativ apropiate, cu excepția celor din varianta rezultată prin metoda comparației directe prin raportare la vânzările contemporane. Cu privire la această variantă, curtea a înlăturat-o, deoarece discrepanța dintre valorile obținute prin celelalte variante de evaluare și acesta este foarte mare, cu argumentarea că această discrepanță este nefirească având în vedere documentația pusă la dispoziție de Primăria Oradea (care este vânzătorul în cazul tuturor contractelor comparate) din care rezultă că pentru vânzarea acestor imobile au fost avute în vedere toate cele trei modalități de evaluare, iar rezultatele obținute sunt semnificativ apropiate.

În legătură cu celelalte două metode de evaluare folosite de experții desemnați de instanță, s-a arătat că acestea dau valori apropiate de cele calculate de experții ANEVAR pentru garantarea unor credite și avute în vedere de parchet pentru susținerea acuzației, astfel încât s-a reținut, ca valoare reală de piață a imobilelor, valoarea stabilită prin cele din urmă, întrucât sumele stabilite prin acestea erau cunoscute de inculpați.

Întrucât probatoriul administrat în cauză nu demonstrează că inculpații ar fi primit vreo sumă de bani peste prețul înscris în contractele de vânzare - cumpărare a imobilelor arătate la pct. 1 - 13, 15 - 17, curtea a reținut că vânzarea la un preț vădit inferior celui de piață s-a făcut exclusiv în folosul cumpărătorilor, respectiv în modalitatea însușirii pentru altul.

În ceea ce privește imobilul situat în Oradea, Piața 1 decembrie nr. 2, denumit B., curtea a reținut că modalitatea de săvârșire a faptei a fost alta, inculpatul A. folosind un intermediar pentru realizarea vânzării către SC OOO. SRL. Astfel, a reținut că în aceeași zi au fost încheiate două contracte de vânzare succesive - primul între SC YY. SA și martorul PPP. pentru prețul de 21.000 euro, iar al doilea între martor și SC OOO. SRL pentru prețul de 120.000 euro, diferența fiind încasată de inculpat de la martorul QQQ.. În această situație, inculpatul A. a săvârșit fapta în modalitatea însușirii pentru sine.

Curtea de apel nu a reținut însă ca act material vânzarea imobilului situat în Oradea, bulevardul unde funcționa librăria Familia (pct. 18 din rechizitoriu), deoarece în acest caz vânzarea a fost efectuată la un preț de 50.000 euro, aproape dublul valorii stabilite prin expertiza ANEVAR.

S-a mai arătat că apărarea inculpaților potrivit căreia vânzarea sub prețul de piață nu poate reprezenta o acțiune care să constituie elementul material al infracțiunii de delapidare, fiind o simplă decizie de afaceri în raport de datele concret ale activității societății, nu poate fi primită.

Astfel, s-a reținut că toate celelalte vânzări au fost făcute la un preț vădit inferior valorii reale, imobilele fiind vândute la aproximativ 15% din valoarea lor corectă, de piață. Or, diferența atât de semnificativă de valoare nu poate fi catalogată ca fiind rezultatul unei acțiuni licite. În plus, decizia de a vinde imobilele a survenit la foarte scurt timp de la preluarea pachetului majoritar, în cadrul unei Adunări Generale a Acționarilor SC YY. SA, când singurul acționar prezent a fost SC SS. SA prin inculpatul A.

Mai mult, decizia nu a fost luată ca urmare a unui studiu privind eficiența activității societății, iar din procesul-verbal întocmit cu acea ocazie nu reiese care ar fi fost justificarea acesteia.

De altfel, actele contabile privind situația financiară a SC YY. SA nu justifică o astfel de decizie, întrucât în anul 2003 SC YY. SA a înregistrat un profit net de 202.363 RON, iar în anul 2004 un profit net de 231.271.

Curtea a remarcat și faptul că pentru o parte din imobilele vândute au fost încheiate anterior contracte de închiriere, veniturile realizate din aceasta pe perioada unui an fiind sensibil egale cu prețul obținut din vânzare.

În ceea ce privește urmarea imediată, curtea de apel a reținut că aceasta constă, în cazul delapidării, în scoaterea bunului cu caracter definitiv din patrimoniul persoanei juridice în raport de modalitatea reținută ca element material.

Or, în speță, imobilele au ieșit din patrimoniul SC YY. SA corelativ intrării în patrimoniul acesteia a unei sume net inferioare. Prin aceasta s-a creat un prejudiciu material care constă în diferența de valoare.

Prin modul de operare descris mai sus, s-a creat un prejudiciu în sarcina SC YY. SA de 9.125.263 RON, reprezentând diferența dintre prețul real de piață 10.651,047,8 RON și prețul efectiv încasat de aceasta de 1.525.084,8 RON.

Ca atare, valoarea prejudiciului este superioară valorii de 200.000 RON prevăzut de art. 146 din C. pen. din 1968, dar și celei de 2.000.000 RON prevăzută de art. 183 din C. pen. în vigoare.

Așadar, indiferent care dintre legile penale succesive este identificată ca fiind mai favorabilă, urmează a se reține ca fiind corectă reținerea circumstanței de calificare a producerii de consecințe deosebit de grave.

S-a mai constatat că legătura de cauzalitate este directă și rezultă din ieșirea unor bunuri imobile cu valoare superioară sumelor de bani intrate cu titlu de preț, iar din punct de vedere subiectiv, inculpații au acționat cu intenție directă, scopul urmărit fiind acela de a obține un folos material pentru sine ori pentru altul.

Față de cele expuse mai sus, curtea a apreciat că fapta inculpaților este tipică și constituie infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată și a reținut 17 acte materiale în sarcina inculpatului A. și 13 acte materiale în sarcina inculpatei C.

Împotriva Deciziei penale nr. 246/A din 12 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a declarat, la data de 03 decembrie 2021, recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales.

În motivarea cererii de recurs în casație, invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul a susținut, în esență, că nu este întrunit conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare pentru următoarele considerente:

a) lipsește elementul preexistent vizând obiectul material al infracțiunii de referință, cu argumentarea că doar imobilele pe care le administra în fapt puteau constitui obiect material al infracțiunii de delapidare, nicidecum suma de bani constând în diferența de valoare dintre prețul de piața și prețul la care au fost vândute acestea, care nu a fost niciodată în patrimoniul societății și care poate constitui eventual urmarea infracțiunii (producerea unei pagube);

b) elementul material al infracțiunii de delapidare în modalitatea normativă a însușirii pentru altul nu este realizată având în vedere că terții nu au dobândit diferența de valoare, ci imobilele în sine;

c) nu a existat o acțiune ilicită de scoatere a imobilelor din sfera patrimonială a persoanei juridice, întrucât decizia înstrăinării imobilelor a aparținut SC YY. SA, astfel încât această societate nu poate avea calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de delapidare. În plus, legalitatea acestei decizii și a modului în care s-au realizat efectiv vânzările au făcut deja obiectul analizei instanțelor civile, prin Decizia penală nr. 7/2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă, statuând în mod definitiv că vânzările imobilelor au fost făcute în mod legal și că nu a existat o deposedare a societății SC YY. SA.

Recurentul a mai criticat modificarea obiectului judecății, precum și o pretinsă nemotivare a deciziei recurate.

Referitor la cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul a criticat modalitatea în care instanța de apel a stabilit legea penală mai favorabilă, apreciind că legea penală mai favorabilă în cauză este legea penală nouă, motiv pentru care pedeapsa închisorii de 11 ani și 6 luni a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Recurentul a mai susținut că măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal și a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de legalitate pentru dispunerea măsurii confiscării speciale prev. de art. 118 alin. (1) lit. e) din vechiul C. pen., cu argumentarea că nu a dobândit prin săvârșirea infracțiunii de delapidare bunurile vizate, cum de altfel a reținut și instanța de apel.

În drept, recurentul a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen., și a solicitat trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea reindividualizării judiciare a pedepsei.

Totodată, a solicitat suspendarea executării hotărârii recurate în temeiul art. 441 alin. (1) din C. proc. pen.

La data de 06 decembrie 2021, împotriva aceleiași decizii a declarat recurs în casație și inculpata C., prin apărător ales.

În susținerea cererii, a arătat că infracțiunea de delapidare pentru care a fost condamnată a constat în vânzarea imobilelor societății SC YY. SA la un preț inferior celui de piață, având ca rezultat scoaterea lor din patrimoniul societății și cauzarea unui prejudiciu acesteia reprezentat de diferența dintre valoarea de piață și prețul încasat, cu reținerea faptului că aceste sume au fost însușite de către și în folosul cumpărătorilor.

Așadar, curtea de apel a reținut că infracțiunea de delapidare a fost săvârșită în modalitatea normativă a însușirii pentru altul, diferența de valoare, reținută ca și obiect material însușit, și prejudiciul produs, fiind însușită de către cumpărătorii imobilelor.

Se constată că argumentele expuse de recurentă în susținerea cererii de recurs în casație sunt similare cu cele prezentate anterior de către inculpatul A. și vizează, în esență, lipsa obiectului material și a elementului material al infracțiunii de referință, întrucât diferența de valoare dintre prețul de piață și prețul la care au fost vândute imobilele nu a fost niciodată în patrimoniul persoanei juridice, respectiv în administrarea sa, și nu a existat nicio acțiune ilicită de scoatere a imobilelor din patrimoniul SC YY. SA atât timp cât însăși persoana juridică a consimțit la înstrăinarea spațiilor comerciale.

Prin urmare, diferența de valoare dintre prețul de piață și prețul încasat nu poate constitui obiect material al infracțiunii de delapidare.

Făcând trimitere la Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale, recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 7/2021 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a statuat în mod definitiv că nu a existat o deposedare a bunurilor imobile ale SC YY. SA, consimțământul exprimat de societate privind înstrăinarea imobilelor din cauză fiind valabil exprimat, iar vânzările făcute în mod legal.

În privința elementului material al infracțiunii, recurenta a susținut că nu și-a însușit niciun bun aparținând SC YY. SA, ci a valorificat decizia Adunării Generale (la care nu a participat), efectuând doar o formalitate necesară contractelor de vânzare-cumpărare, a căror condiții erau deja stabilite.

Referitor la calitatea de subiect activ al infracțiunii de referință, recurenta a susținut că nu a avut nicio implicare în decizia Adunării Generale a SC YY. SA de vânzare a spațiilor comerciale, precum nici ulterior în procesul de negociere și stabilire a prețurilor, semnarea contractelor de vânzare-cumpărare după stabilirea prețurilor reprezentând exclusiv o formalitate.

De altfel, semnarea unor contracte de vânzare-cumpărare nu se poate circumscrie elementului material al infracțiunii de delapidare, în modalitatea normativă a însușirii pentru altul.

Prin urmare, în mod greșit s-a reținut că ar fi săvârșit fapta în calitate de coautor. Oricum, sub acest aspect, recurenta a apreciat că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a analizat condițiile de ordin obiectiv și subiectiv de existență a coautoratului, cu precădere necesitatea stabilirii unei legături subiective bilaterale între cei doi inculpați.

Mai mult, fapta pentru care a fost condamnată este de natură civilă, întrucât în măsura în care luarea unei anumite măsuri nu contravine obiectului de activitate sau unei dispoziții legale, acționarii societății sunt cei care pot aprecia asupra conformității activității administratorului cu mandatul acordat, putând acționa în vederea anulării deciziilor lor și angajării răspunderii pentru daunele cauzate societății.

În fine, recurenta a mai criticat raționamentul logico-juridic al instanței de apel din perspectiva soluției de condamnare pronunțată în cauză, modificarea obiectului judecății, lipsa unui prejudiciu cert relativ la SC YY. SA, având în vedere că acesta a fost raportat la prețul ideal care ar fi putut fi încasat de societate, o pretinsă nemotivare a hotărârii atacate, lipsa raportului de cauzalitate, componentă a laturii obiective a infracțiunii, între elementul material și urmarea produsă.

Similar recurentului A., recurenta a mai susținut că măsurile de siguranță se circumscriu noțiunii de pedeapsă și a apreciat că nu sunt întrunite condițiile de legalitate pentru dispunerea măsurii confiscării speciale prev. de art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen. cu privire la cele 13 imobile ce fac obiectul acuzației penale, cu argumentarea că nu a dobândit prin săvârșirea infracțiunii de delapidare bunurile vizate, cum de altfel a reținut și instanța de apel.

În drept, recurenta a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen. și a solicitat casarea hotărârii atacate și achitarea sa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21.01.2022, sub nr. x/2014.

Constatând că cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și C. împotriva Deciziei penale nr. 246/A din data de 12 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost introduse în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., dar și pe cele prevăzute de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 08 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, le-a admis în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căilor de atac, reținându-se, în esență, că, formal, doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care au fost condamnați din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurenților nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Analizând recursurile în casație formulate de inculpații A. și C. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurenții inculpați A. și C. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reține că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situații în care fie nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privința cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casație, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna și exclusiv, la starea de fapt reținută cu titlu definitiv în decizia instanței de apel, instanța supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reținute ori suportul lor probator.

În ceea ce privește lipsa vinovăției prevăzute de lege, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., aceasta reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și de exercitare a acțiunii penale distinctă de neprevederea în legea penală, cuprinsă în teza I a articolului menționat. Or, raportat la modul în care cele două teze au fost legiferate și la dispozițiile art. 15 alin. (1) din C. pen. potrivit căruia "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o", se constată că doar neprevederea în legea penală ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurenții inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul neîntemeiat al acestora.

Prioritar, se reține că starea de fapt valorificată prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că, inculpații C. și A., în calitate de administrator de drept al SC YY. SA, respectiv administrator de fapt al aceleiași societăți, reprezentant al acționarului majoritar desemnat să se ocupe de vânzare, au încheiat contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect mai multe imobile aparținând societății la prețuri mult subevaluate -aproximativ 15% din valoarea reală- fapt ce a fost de natură a produce o pagubă în patrimoniul societății vânzătoare, constând în diferența de valoare.

Fără a relua prezentarea contractelor de vânzare cumpărare a căror încheiere a fost reținută de instanța de apel ca reprezentând, fiecare în parte, acte materiale distincte ale infracțiunii continuate de delapidare, instanța de recurs în casație constată că transmiterea proprietății asupra imobilelor aparținând SC YY. SA prin încheierea respectivelor contracte în schimbul unui preț mult inferior valorii reale a imobilelor, reprezintă chestiuni de fapt asupra cărora instanța de apel a statuat cu titlu definitiv și, ca atare, nu pot fi reevaluate în recurs în casație.

Recurenții au susținut în cadrul criticilor ce se subsumează cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., că actelor materiale reținute, cu excepția unuia, le lipsește situația premisă, iar, pe de altă parte, nu realizează elementul material al laturii obiective în contextul în care diferența de valoare, reținută a fi fost însușită pentru altul, nu s-a aflat niciodată în patrimoniul persoanei vătămate și nici nu a trecut în stăpânirea efectivă a inculpaților.

Criticile recurenților sunt nefondate.

Infracțiunea de delapidare este definită ca însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, atât de art. 2151 C. pen. din 1969, cât și de art. 295 C. pen. actual.

Situația premisă constă în cazul acestei infracțiuni în existența unor raporturi de administrare sau gestionare între o instituție, autoritate publică sau persoană juridică, pe de o parte, și un funcționar public sau un "funcționar privat", pe de altă parte, având ca obiect bunuri corporale care au o valoare economică, adică "bani, valori sau alte bunuri".

Înalta Curte constată că bunurile aflate în administrarea inculpatei C., în calitatea sa de administrator unic al SC YY. SA, sunt chiar imobilele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare, așa cum menționează chiar apărarea. Acesteia, în calitate de administrator desemnat în adunarea generală din data de 25.08.2004, de chiar inculpatul A., reprezentant al acționarului majoritar - SC SS. SA, subsecvent preluării pachetului majoritar de acțiuni, îi revenea atribuția de a încheia acte de dispoziție cu privire la bunurile societății, chiar dacă exercitarea dreptului de a dispune era condiționată de luarea unor decizii în adunarea generală.

Este lipsită de relevanță împrejurarea că inculpata nu a participat la luarea deciziei privind vânzarea imobilelor în contextul în care, nu decizia în sine face obiectul acuzației, ci faptul că vânzarea s-a realizat la un preț mult subevaluat ceea ce a fost de natură a genera un prejudiciu în patrimoniul societății administrate, transmiterea proprietății operând în interesul exclusiv al cumpărătorului. Pentru aceleași motive nu poate fi primit nici argumentul privind autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 7/2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea prin care s-a statuat asupra legalității deciziei acționarului majoritar de a vinde imobilele, fără a se analiza legalitatea vânzării prin prisma caracterului derizoriu al prețului primit.

Criticile recurenților reflectă valorificarea limitată și selectivă a considerentelor deciziei atacate, prin accentuarea anumitor corespondențe expuse în decizia atacată între chestiunile factuale asupra cărora instanța de apel a statuat definitiv și conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare, cu ignorarea, însă, a faptelor pe care s-a sprijinit, în substanță, hotărârea de condamnare.

Or, aceste mențiuni nu pot fi valorificate, în recurs în casație, prioritar și independent de cadrul factual complet ce a constituit în mod real obiectul judecății, deoarece un atare demers ar avea semnificația cenzurării legalității hotărârii definitive prin raportarea exclusivă la statuarea în drept a instanței de apel cu excluderea ansamblului chestiunilor de fapt reținute cu autoritate de lucru judecat.

Din această perspectivă, susținerile recurenților referitoare la faptul că diferența dintre valoarea imobilelor și prețul vânzării, identificată de instanța de apel ca reprezentând bun însușit, nu s-a regăsit niciodată în patrimoniul persoanei vătămate, reflectă valorificarea speculativă a unor argumente expuse în decizia instanței de apel asupra unor chestiuni de drept. Se observă că și susținerile ce justifică teza lipsei elementului material derivă din aceeași confuzie și reclamă o analiză corelativă a acestora.

Prioritar, Înalta Curtea notează că în evaluarea legalității hotărârii definitive, instanța de casație nu se poate limita la a reține selectiv statuări cu privire la conținutul concret al infracțiunilor care nu reflectă ansamblul factual, după cum ea nu se poate deroba de sarcina identificării conținutului constitutiv prin raportare la chestiunile factuale stabilite prin chiar decizia definitivă.

Or, existența situației premisă reiese din situația de fapt expusă în decizia recurată respectiv, imobilele ce au făcut obiectul vânzării la preț subevaluat s-au aflat în patrimoniul SC YY. SA și în administrarea de drept și de fapt a inculpaților, iar dreptul de proprietate a fost transmis fraudulos, respectiv în interesul exclusiv al dobânditorului, diferența dintre valoarea reală a acestora și prețul primit reprezentând, așa cum și instanța de apel menționează, paguba produsă urmare a săvârșirii infracțiunii. Sub acest aspect, considerentele instanței de apel creează într-adevăr confuzie între premisă și urmarea imediată a infracțiunii în sens larg, însă statuarea vizează chestiuni de drept pe care instanța de recurs este abilitată a le clarifica.

Procedând la analizarea corespondenței faptelor cu tiparul normei de incriminare, Înalta Curte notează că însușirea a avut ca obiect bunurile imobile a căror proprietate a fost transmisă definitiv din patrimoniul societății în patrimoniul unei alte societăți, urmare a acțiunii inculpaților în exercitarea dreptului de dispoziție al acestora în calitate de administrator, respectiv reprezentant al acționarului majoritar.

În ce privește elementul material al infracțiunii de referință, Înalta Curte notează că însușirea presupune o acțiune ilicită de scoatere din posesia sau detenția unei persoane a unor sume de bani, valori sau alte bunuri aflate în gestiunea sau administrarea autorului și trecerea lor în stăpânirea sa, astfel încât să poată dispune de ele ca de bunuri proprii. Însușirea se poate realiza și prin trecerea în stăpânirea efectivă a altei persoane, urmare a activității ilicite a autorului. Din interpretarea literară a textului reiese că pentru existența infracțiunii nu interesează dacă activitatea ilicită păgubitoare s-a realizat în interesul autorului ori pentru altul .

Or, din situația factuală reținută de instanța de apel rezultă că imobilele au ieșit din posesia SC YY. SA și au intrat în stăpânirea efectivă a SC SS. SA, cu excepția imobilului denumit "B." vândut către martorul PPP., act ma