ÎCCJ, Decizia nr. 6/2022

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 414 din data de 15 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000 (pct. 1 rechizitoriu).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în oricare alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., ce se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală este executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, prevăzute de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen. (pct. 1 rechizitoriu).

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în oricare alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., ce se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală este executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (2) din C. pen., cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în final, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară cea mai grea de 3 ani, privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în oricare alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii și dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) din C. pen., ce se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală este executată sau considerată ca executată, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen. (pct. 2 rechizitoriu).

În baza art. 20 din C. proc. pen., s-a constatat că persoana vătămată B., nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 112 lit. e) din C. pen., s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 19.000 euro în echivalentul în RON la data executării.

În baza art. 398 din C. proc. pen. raportat la art. 274 din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat (2.000 RON urmărire penală, 2.000 RON Cameră preliminară și fond).

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 217 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că în raport cu materialul probator administrat și analizat, faptele inculpatului A., care în perioada 15.02.2018 - 11.06.2018, fiind deputat în Parlamentul României și în calitate de trezorier al B., cu atribuții de administrare și gestionare a bunurilor și fondurilor formațiunii politice, potrivit art. 159 din Statutul B. (act modificat și completat ce a fost adoptat de Congresul Extraordinar al B. din 18 octombrie 2015), precum și Hotărârii nr. 137 din 25 aprilie 2016 a Biroului Permanent Național al B. privind delegarea unor atribuții domnului A., prin încheierea, inițial în aceeași zi, 15.02.2018, a contractului de închiriere a imobilului din str. x, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov cu titlu de sediu pentru formațiunea politică, acceptând clauza plății în avans integral pe 10 ani a chiriei către proprietar, chiar dacă va fi înstrăinat și imediat, ulterior, a promisiunii de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil, a creat, în mod fictiv o aparență de legalitate, pentru însușirea sumei de 380.000 euro, provenită din subvenții acordate de la bugetul de stat, potrivit art. 18 din Legea nr. 334/17.07.2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 446/23.06.2015, cu modificări ulterioare, și utilizării acesteia în alte scopuri decât cele prevăzute în art. 25 alin. (1) lit. m) din același act normativ și anume achitarea în parte a contravalorii imobilului menționat, cu destinația de locuință, întrunesc condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută și pedepsită de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 și delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen., în concurs ideal.

Instanța de fond a apreciat că materialul probator a dovedit că actele concrete cu caracter ilicit penal se circumscriu condițiilor de tipicitate cu privire la subiectul celor două infracțiuni, în sensul că inculpatul A., fiind deputat în Parlamentul României, deținea și funcția de trezorier în cadrul B. și avea răspunderea cu privire la modul de utilizare a subvențiilor alocate formațiunii politice, dar și pe acelea de primire, păstrare, eliberare a sumelor de bani și a bunurilor aflate în administrarea, folosința sau deținerea formațiunii politice, fiind funcționar privat potrivit art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen.

S-a reținut că, prin modalitatea de negociere și încheierea, în aceeași zi, atât a contractului de închiriere al imobilului mai sus menționat pentru formațiunea politică, fiind de acord cu clauza plății chiriei în avans integral, chiar dacă urma să fie înstrăinat acel imobil, cât și ulterior, a promisiunii de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil, cunoscând destinațiile diferite ale aceluiași imobil, atât ca sediu de partid, dar și ca locuință, inculpatul a acceptat caracterul fictiv, cu aparență de legalitate, pentru a sustrage și utiliza suma de 380.000 euro provenită din subvenții acordate de la bugetul de stat, în alte scopuri decât cele prevăzute de lege și utilizarea pentru achitarea în parte a contravalorii imobilului pe care inculpatul intenționa să îl achiziționeze, fiind astfel îndeplinite condițiile de tipicitate privind latura obiectivă ale celor două infracțiuni comise.

Prima instanță a reținut că prin încheierea celor două acte, în condițiile mai sus menționate, inculpatul acceptând caracterul de aparență de legalitate pentru însușirea și utilizarea sumei de 380.000 euro scoasă din sfera patrimonială a B., faptele s-au consumat, fiind îndeplinite și condițiile de tipicitate ale urmării imediate și a legăturii de cauzalitate, în raport cu actele comisive efectuate.

Totodată, infracțiunea de utilizare a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 fiind o infracțiune de pericol, pentru existența acesteia nu este necesar ca scopul să fi fost realizat în mod efectiv, simpla utilizare a fondurilor bănești provenite din subvenții în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate realizând condiția de tipicitate din punct de vedere obiectiv.

Prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite și condițiile de tipicitate cu privire la ambele infracțiuni menționate sub aspectul laturii subiective, întrucât inculpatul A. a acționat cu intenție directă calificată în scopul obținerii pentru sine a unui folos necuvenit, respectiv achiziționarea imobilului menționat, precum și a interesului personal, pentru infracțiunea de delapidare.

Disimularea plății sumei de 380.000 euro sub forma unui contract de închiriere când, în realitate, suma reprezenta o parte de 2/3 din contravaloarea bunului imobil menționat ce urma să fie achiziționat cu titlul de locuință, personal de către inculpat, realizează scopul satisfacerii unui interes personal al inculpatului, fapta de delapidare fiind comisă cu intenția directă.

Cu privire la cele două infracțiuni comise de inculpat, instanța de fond a reținut concursul formal între acestea, întrucât inculpatul a pus în practică o pluralitate de acte omogene aflate în conexiune spațio-temporară, atât de strânsă încât ele formează o singură acțiune unitară, respectiv prin însușirea și utilizarea unor sume de bani provenite din subvenții de la bugetul de stat, chiar dacă au fost lezate valori sociale aparținând unor titulari distincți, au fost îndeplinite cele trei condiții de unitate, respectiv a manifestării de voință, unitate spațio-temporară și omogenitate materială a actelor comise.

Totodată, prima instanță a considerat că materialul probator administrat și analizat a dovedit că fapta inculpatului A., care în calitate de trezorier al B., în urma unei decizii interne a partidului, a înstrăinat autoturismul marca x în valoare de 324.799,99 RON (second hand), cu suma de 324.800 RON cumpărătoarei C., soția sa, constituie o vânzare-cumpărare licită a autoturismului, care a avut loc cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, s-a reținut că suma a fost achitată în tranșe, în perioada 31.08.2017-08.10.2018, autoturismul rămânând la B., fiind remis la data de 8.10.2018, conform procesului-verbal de predare-primire a autovehiculului cu nr. x/11.10.2018, ocazie cu care au fost predate și cheile acestuia.

Împotriva sentinței penale nr. 414 din data de 15 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2021.

II. Prin decizia nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021 au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 414 din data de 15 octombrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea apelului formulat de Ministerul Public au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în cuantum de 220 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Completul de 5 Judecători al instanței supreme a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la critica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind greșita achitare a inculpatului A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen. (pct. 2 rechizitoriu), aceasta a fost apreciată ca nefondată.

S-a reținut că fapta inculpatului A. care, în calitate de trezorier al B., ulterior deciziei interne a formațiunii politice, a înstrăinat autoturismul x cu suma de 324.800 RON (aceeași sumă cu care autoturismul fusese achiziționat de către B. de la S.C. D. SRL) conform facturii x/13.07.2017, către cumpărătoarea C. (soția sa), cu precizarea că plata s-a realizat în tranșe ulterioare, bunul rămânând la vânzător până la achitarea ultimei tranșe, moment în care a avut loc predarea autoturismului și a cheilor acestuia, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen., reprezentând un act juridic civil (cumpărarea unui bun la prețul de inventar).

În urma evaluării probelor administrate în cauză, instanța de apel a constatat că nu a rezultat o acțiune de însușire, contrară legii, a bunului aflat în gestiunea inculpatului, în sensul prevăzut de norma incriminatoare, prin "însușire" înțelegându-se scoaterea unui bun din posesia sau detenția unei persoane juridice și trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, așa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare, având în vedere că bunul a fost cumpărat la prețul de inventar, fără să existe acuzații cu privire la subevaluarea sa.

Examinând motivele de apel formulate de inculpatul A., Completul de 5 Judecători al instanței supreme a apreciat că acestea reflectă atât o contestare a unora dintre împrejurările de fapt esențiale pentru justa soluționare a cauzei, cât și a concluziilor primei instanțe cu privire la încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului.

O primă critică formulată în apelul inculpatului a vizat procesul-verbal întocmit de ofițerul de poliție judiciară din cadrul Serviciului Tehnic al DNA de prelucrare a datelor de localizare a imobilului închiriat de B..

Analizând criticile formulate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a reținut că procesul-verbal întocmit la 11 iunie 2019 de către ofițerul de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Tehnic, atestă că acesta a procedat la prelucrarea listingurilor telefonice din perioada 15 februarie 2018-15 mai 2019, aparținând posturilor telefonice indicate.

Serviciul Tehnic din cadrul Direcției Naționale Anticorupție prin adresa nr. x din 09 iulie 2019 către secția de Combatere a Corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție a înaintat un proces-verbal și 3 anexe prin care s-au identificat coordonatele geografice ale imobilului indicat în raport cu rețelele de telefonie mobilă ale operatorilor E. și F. situate la adresa arătată.

Contrar susținerilor apelantului inculpat A., s-a constatat că Hotărârea Curții Europene de Justiție (Marea Cameră) din 2 martie 2021 privind cauza 746/18-HK contra Estoniei nu este incidentă în contextul cauzei, în condițiile în care datele de trafic și localizare supuse prelucrării prin procesul-verbal din data de 11 iunie 2019 au fost utilizate într-o cauză penală ce are ca obiect infracțiuni grave, pedepsite cu închisoare de la 3 ani la 10 ani, iar obținerea acestor date s-a întemeiat pe decizia unui judecător, respectiv încheierea nr. 12 din data de 16 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul x/2019

De altfel, aspectele de legalitate ale procesului-verbal în discuție au fost examinate de judecătorul de cameră preliminară, constatându-se că judecătorul de drepturi și libertăți a analizat cererea și a evaluat îndeplinirea condițiilor legale referitoare la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 139 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție menționate, apreciind că există temeiuri justificate pentru a se crede că datele de trafic (listinguri telefonice), datele de identificare a echipamentului, precum și datele de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori de către furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, vizează informații cu privire la săvârșirea infracțiunilor cercetate, necesitatea acestora pentru stabilirea situației de fapt și identificarea tuturor participanților, reținând și imposibilitatea obținerii în alt mod, măsura fiind proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale.

Referitor la motivul de apel al inculpatului A., privind netemeinicia hotărârii de condamnare pronunțată de prima instanță, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți a constatat că acesta nu este fondat, materialul probator administrat în cauză, în ambele faze procesuale, demonstrând comiterea infracțiunilor de utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 și delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen. (pct. 1 rechizitoriu).

Reevaluând ansamblul probatoriului administrat pe parcursul fazei de urmărire penală și a celor două etape ale judecății, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat că, sub aspectele esențiale ale cauzei - circumstanțe spațio-temporale, participanți, conținut al discuțiilor cu semnificație penală - instanța de fond a reținut o stare de fapt pe deplin concordantă elementelor ce rezultă din probatoriu. S-a arătat că inclusiv depozițiile martorilor audiați de către instanța de control judiciar nu au avut aptitudinea de a conduce la o altă situație de fapt față de cea reținută de către instanța de fond ori la o altă concluzie în drept.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul A., deputat în Parlamentul României a îndeplinit în perioada 2016-2019 și funcția de Trezorier al B., având atribuții de gestionare și administrare a bunurilor și sumelor de bani provenite din fonduri publice sau private. Conform art. 159 din Statutul B., trezorierul B. organizează și controlează activitatea financiară curentă a partidului, răspunde direct față de Președintele partidului și are printre atribuții și pe cele constând în conducerea și controlul utilizării resurselor financiare rezultate din cotizații, donații, alocații bugetare, dobânzi și altele permise de lege, prezentarea de informări periodice Biroului Permanent Național și rapoarte Comitetului Executiv Național, Consiliului Național, inclusiv cu privire la rezultatele verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

În examinarea criticilor formulate, instanța de control judiciar a constatat că, prin analizarea actelor contabile, contul din care s-a făcut plata către vânzătorul imobilului, martorul G., este identic cu cel în care a fost virată anterior, de către Autoritatea Electorală Permanentă suma corespunzătoare subvențiilor, respectiv contul B., deschis la banca H.

Având în vedere că plățile făcute de I., respectiv subvenția alocată partidelor politice, aveau un scop clar, respectiv plata chiriilor [conform art. 25 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 334/2006], iar în cauză acuzația vizează o chirie plătită de B. care a reprezentat în realitate o parte a prețului vânzării, a fost considerate ca nefondate apărările inculpatului cu privire la faptul că plata nu s-a făcut din sumele alocate de I.

Similar primei instanțe, din analiza întregului material probator, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că la începutul anului 2018, inculpatul A. a intenționat să achiziționeze un imobil pe care să îl achite în parte cu bani proveniți din subvențiile acordate de stat formațiunii politice, al cărui trezorier era.

În realizarea acestei intenții, în cursul lunii februarie 2018, inculpatul A., împreună cu soția sa, C., au negociat și au convenit cu martorul G., condițiile achiziționării imobilului situat în Str. x, Voluntari, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov.

Astfel, în data de 15 februarie 2018, între G., în calitate de proprietar, și B.., reprezentat de A., s-a încheiat un contract de închiriere a imobilului situat în Str. x, Voluntari, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data de 01 martie 2018 până la 01 martie 2028, valoarea totală a chiriei fiind de 380.000 euro, chirie ce urma să fie achitată astfel: suma de 38.000 euro în termen de 5 zile, iar restul sumei în tranșe de cel puțin 19.000 euro pe lună timp de 18 luni. Cu toate acestea, întreaga contravaloare a contractului a fost achitată în avans până la data de 11.06.2018.

În baza aceleiași înțelegeri, la aceeași dată (15.02.2018), între C., pe de o parte, și G., pe de altă parte, s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare nr. 39 prin care G. se obliga să vândă acesteia imobilul situat în Str. x, Voluntari, tarlaua x, parcela x, jud. Ilfov pentru suma de 180.000 euro din care a fost plătită suma de 698.790 RON astfel: 269.000 RON din contul numitului A. și 301.821 RON din contul numitei C.

În condițiile în care valoarea de circulație a imobilului era de peste 500.000 euro, încheierea contractului de închiriere între martorul G. și B., reprezentat de inculpatul A., a avut, în mod cert, un caracter simulat, plățile aferente chiriei reprezentând, în realitate, parte a prețului vânzării viitoare la care s-au obligat atât proprietarul imobilului cât și cumpărătorul imobilului (soția inculpatului).

Referitor la valoarea de piață a imobilului, estimată la peste 500.000 euro, s-a reținut că martorul G. a înstrăinat imobilul după rezilierea contractului de închiriere, precum și a promisiunii de vânzare-cumpărare, cu suma de 515.000 euro (așa cum rezultă din declarațiile martorului J. și contractul de vânzare-cumpărare încheiat între G. și J.).

De altfel, potrivit raportului de constatare tehnico-științifică nr. 168/II-1/2019 din 07.05.2019, întocmit de către specialiști din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, valoarea de piață recomandată a imobilului a fost de 2.285.800 RON, echivalentul a 490.641 euro, iar conform raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, pentru imobilul în discuție, s-a determinat valoarea de piață a imobilului la data de 15.02.2018, respectiv valoarea de 469.000 euro.

Așadar, în realitate, suma de bani ce trebuia să fie plătită de B. cu titlu de chirie reprezenta o parte din valoarea prețului de achiziție a imobilului ce forma obiectul promisiunii de vânzare cumpărare încheiate între martorul G. și soția inculpatului A.

Deși în promisiunea de vânzare cumpărare încheiată între martorul G. și soția inculpatului A., numita C., era prevăzut ca preț al imobilului suma de 180.000 euro, în realitate, prețul acestuia a fost de 560.000 euro, fiind compus din suma de 380.000 euro (sumă ce urma să fie plătită cu titlu de chirie de către B.) și suma de 180.000 euro ce urma să fie achitată din conturile inculpatului A. și ale soției acestuia.

Totodată, s-a constatat că discuțiile purtate între inculpatul A., soția acestuia și martorul G. cu privire la contractul de închiriere și promisiunea de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil pentru sumele de bani cu titlul de chirie, dar și de plată a unor sume de bani ca tranșe cu destinația de locuință, precum și modul ales de încheiere a celor două înscrisuri la aceeași dată, într-o ordine prestabilită, reflectă caracterul simulat al contractului de închiriere și realizarea scopului infracțional, respectiv dobândirea imobilului cu destinație de locuință, prin plata unor sume de bani din subvenții de la bugetul de stat și din bani proprii.

Relevante sub aspectul intenției inculpatului de a achiziționa imobilul situat în localitatea Voluntari având o valoare de circulație de aproximativ 500.000 euro pe care să-l achite cu sume de bani aparținând B., pe care le gestiona în calitate de trezorier și, în parte, cu fonduri proprii, sunt declarațiile martorului G.

De asemenea, rezilierea contractului de închiriere, precum și rezoluțiunea promisiunii de vânzare cumpărare, denotă caracterul fictiv, simulat, al contractului de închiriere încheiat între martorul G. și B.

În acest sens, instanța de control judiciar a reținut că B., după ce achitase suma de 380.000 euro, a solicitat rezilierea contractului de închiriere și restituirea sumei de bani plătite cu titlu de chirie, motiv pentru care, la data de 31 august 2018 a intervenit Convenția de reziliere a contractului de închiriere, prin care locatorul ce a încasat până la data semnării convenției de reziliere valoarea contractului de chirie în sumă de 380.000 euro, se obligă să restituie locatorului, în termen de 90 zile, suma de 361.000 euro cu titlu de chirie necuvenită, reținându-și din suma încasată, 19.000 euro chiria aferentă perioadei 01.03.2018 - 31.08.2018.

Referitor la această situație, martorul G. a declarat că a reziliat promisiunea de vânzare-cumpărare în urma unui "gentleman agrement" încheiat cu C. întrucât în această situație nu era dispus să închei contractul de vânzare-cumpărare la o sumă de 180.000 euro, având în vedere că nu știa ce va face în următorii 10 ani cu acel imobil.

Aceste aspecte au fost reținute și prin Nota de constatare nr. x/19.11.2019 a Curții de Conturi, în care se consemnează că în perioada cuprinsă între 20.02.2018 - 11.06.2018 a fost plătită suma totală de 1.770.344 RON, conform extraselor de cont bancar aferente subvenției de la bugetul de stat. Suma de 1.681.754,60 RON a fost restituită în contul de subvenție al formațiunii politice, potrivit extrasului de cont din 14.11.2018, conform angajamentului asumat prin Convenția de reziliere, proprietarul imobilului reținându-și contravaloarea chirie perioada martie - august 2018 în cuantum de 88.589,40 RON.

Probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, respectiv contractul de închiriere încheiat de B. cu martorul G. și promisiunea de vânzare cumpărare dintre G. și martora C. și inculpatul A. a arătat că acesta din urmă a intenționat să achiziționeze un imobil al cărui preț în cuantum de 560.000 euro a început să fie plătit de B. (sub forma plății anticipate a chiriei pentru 10 ani) de la data de 01 martie 2018 și urma să fie completat de inculpatul A. și soția sa cu suma de 180.000 euro plătită astfel: 396.000 RON (reprezentând 85.000 euro) la data autentificării promisiunii de vânzare-cumpărare și 95.000 euro la data încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică.

Astfel, vinovăția inculpatului A. privind infracțiunea de delapidare în modalitatea însușirii sumelor de bani rezultă din analiza clauzelor contractuale și a datelor financiare, respectiv clauzele contractuale din înscrisurile de mai sus care arată că prețul imobilului achiziționat de inculpat era de 560.000 euro (mai mare decât prețul de 500.000 euro cu care era oferit imobilul la vânzare, ceea ce a determinat acceptarea de către vânzător a plății în mai multe rate).

Prețul chiriei ce trebuia să fie plătită de B. în baza contractului de închiriere pentru 10 ani era de 380.000 euro, iar acesta urma să fie achitat după cum urmează: suma de 38.000 euro în termen de 5 zile, iar restul sumei în tranșe de cel puțin 19.000 euro pe lună, timp de 18 luni. Cu toate acestea, întreaga contravaloare a contractului de închiriere a fost achitată în avans, până la data de 11.06.2018 către vânzătorul G., deci anterior datei de 16 septembrie 2019 când cumpărătoarea C. urma să devină proprietarul imobilului.

La data la care B. a hotărât rezilierea contractului, nici cumpărătorul și nici vânzătorul nu au mai continuat operațiunile de vânzare-cumpărare pentru suma de 180.000 euro, procedând la rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Deși, potrivit promisiunii de vânzare cumpărare prețul ce urma a fi plătit de inculpatul A. era de 180.000 euro, în realitate prețul imobilului era de 560.000 euro, iar aceasta a început să fie plătit de B. care, până la data de 31 august 2018, a achitat suma de 380.000 euro.

În situația în care contractul de închiriere ar fi fost încheiat în scopul precizat de inculpat, respectiv pentru desfășurarea activității on-line a B., pe de o parte martorul G., iar pe de altă parte B., nu ar fi procedat la rezilierea contractului de închiriere și restituirea de către martor din suma încasată cu titlu de chirie a sumei de 361.000 euro către B..

Totodată, faptul că, în cuprinsul promisiunii de vânzare cumpărare s-a menționat că vânzătorul promitent își păstrează dreptul asupra chiriei încasate pentru toată perioada prevăzută în contractul de închiriere (10 ani), deși dreptul de a încasa chiria revine proprietarului imobilului, potrivit art. 1813 alin. (1) din C. civ., denotă caracterul simulat al contractului de închiriere, precum și faptul că valoarea chiriei reprezenta o parte din prețul de vânzare a imobilului.

Această situație de fapt este dovedită cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv tranzacțiile financiare efectuate de către B., raportul de constatare financiar contabilă, contractul de închiriere și promisiunea de vânzare-cumpărare, procesul-verbal întocmit la data de 11 iunie 2019 de specialistul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, prin care s-a stabilit că inculpatul A. s-a aflat în imobilul din Voluntari, Strada x nr. 126 A, jud. Ilfov, într-o proporție de 46% în perioada de referință, precum și cu declarațiile martorilor.

S-a constatat că cele două infracțiuni reținute în sarcina inculpatului au fost comise în concurs ideal, întrucât inculpatul a pus în practică o pluralitate de acte omogene aflate în conexiune spațio-temporară, atât de strânsă încât ele formează o singură acțiune unitară, respectiv prin însușirea și utilizarea unor sume de bani provenite din subvenții de la bugetul de stat, fiind îndeplinite condițiile de unitate, specifice concursului ideal de infracțiuni.

Completul de 5 Judecători al instanței supreme a constatat că, prin încheierea în aceeași zi, 15 februarie 2018, a contractului de închiriere a imobilului cu titlu de sediu pentru B. și imediat a promisiunii de vânzare-cumpărare a acestuia, inculpatul a creat o aparență de legalitate pentru însușirea sumei de 380.000 Euro și utilizarea acesteia pentru achitarea în parte a contravalorii imobilului, realizând astfel o pluralitate de acte omogene, aflate în conexiune spațio-temporală atât de strânsă încât formează un tot unitar.

Împrejurarea că ulterior au fost denunțate ambele acte, atât contractul de închiriere, cât și promisiunea de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil, la 31 august 2018 nu are relevanță pentru consumarea infracțiunilor comise de inculpatul A., respectiv a infracțiunii de utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000 și infracțiunii de delapidare, prevăzute de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen.

S-a constatat că sunt îndeplinite și condițiile de tipicitate cu privire la ambele infracțiuni menționate sub aspectul laturii subiective, întrucât inculpatul A. a acționat cu intenție directă calificată în scopul obținerii pentru sine a unui folos necuvenit, respectiv achiziționarea unui imobil, cu sume ce nu-i aparțineau.

Totodată, referitor la motivul de apel formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, vizând greșita individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpatului A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat ca fiind neîntemeiate solicitările vizând sporirea cuantumului pedepsei.

Astfel, s-a reținut că aplicarea unor pedepse principale orientate către minim pentru infracțiunea de utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate (de 4 ani închisoare) și către mediul limitei speciale pentru infracțiunea de delapidare (de 3 ani închisoare) în condițiile art. 308 alin. (1) și (2) din C. pen., corespund gravității faptelor comise și sunt de natură să atingă scopurile de coerciție, exemplaritate, dar și educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului față de normele penale.

În acest sens, reevaluând tratamentul sancționator aplicat inculpatului A., instanța de control judiciar a avut în vedere limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei evidențiat de natura infracțiunilor, persoana inculpatului (deputat în Parlamentul României și trezorier al B., necunoscut cu antecedente penale), împrejurările și modul de comitere a infracțiunii (inculpatul a încheiat în aceeași zi, două contracte, primul de închiriere a unui imobil ca sediu, acceptând clauza de plată integrală pe 10 ani a chiriei în avans și cel de al doilea promisiunea de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil, creând, în mod fictiv o aparență de legalitate, pentru însușirea sumei de 380.000 euro, provenită din subvenții acordate de la bugetul de stat și utilizarea acesteia în alte scopuri decât cele prevăzute de lege și anume achitarea în parte a contravalorii imobilului menționat, cu destinația de locuință), gravitatea rezultatului produs, scopul urmărit fiind acela de a cumpăra imobilul cu bani din altă sursă decât cea personală, conduita inadecvată a inculpatului, de obstrucționare a controlului efectuat de Autoritatea Electorală Permanentă.

Prin urmare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a apreciat că o corectă cuantificare a sancțiunii justifică menținerea pedepselor în cuantumul stabilit de instanța de fond, constatându-se că se impune menținerea dispoziției de executare a pedepsei rezultante, în condiții privative de libertate.

Instanța de control judiciar a analizat și a apreciat ca nefondată critica Ministerului Public sub aspectul omisiunii instanței de fond de a dispune obligarea inculpatului A. la plata integrală a cheltuielilor judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale.

Conform dispozițiilor art. 272 - 276 din C. proc. pen. și pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, instanța apreciază cu privire la întinderea și la modul în care se impun a fi suportate de către părți.

S-a constatat că, în mod corect, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată prin raportare la soluțiile de condamnare dispuse pentru infracțiunile prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea 78/2000 și respectiv de art. 295 alin. (1) din C. pen., fiind reduse proporțional cu soluția de achitare pronunțată (pentru infracțiunea de delapidare descrisă la pct. 2 din rechizitoriu.

III. Împotriva deciziei nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 435 din C. proc. pen., inculpatul A., prin apărător ales, avocat K., a formulat cerere de recurs în casație.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea căii de atac, recurentul inculpat a susținut, în esență, următoarele:

S-a arătat că analiza comparativă a infracțiunilor prevăzute de art. 295 din C. pen. și de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 conduce la concluzia că scopul, în cazul celei dintâi, este acela al însușirii în totalitate a sumelor de bani, valorilor sau a altor bunuri, pe care autorul infracțiunii le administrează sau le gestionează, pe când în cazul celei de a doua infracțiuni, scopul este acela de obține pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite din însăși operațiunea de folosire în alte scopuri decât cele prevăzute de lege și nu presupune însușirea sumei folosite.

Altfel spus, folosirea sau utilizarea sumelor de bani care constituie subvenții este făcută pentru cel care le deține și presupune înainte de toate că sumele nu au fost însușite de către autorul faptei, ci doar din această folosire, acesta dobândește un avantaj patrimonial, subsumat scopului vizat, astfel cum s-a reținut fără echivoc în hotărârea de condamnare.

S-a susținut că, prin plata sumei de 380.000 de Euro din fondurile unui partid politic, inculpatul A. nu a făcut altceva decât să realizeze conținutul laturii obiective a infracțiunii de delapidare, în sensul că, odată plătită suma, s-a produs și o îmbogățire fără justă cauză a acestuia, corelativă deposedării formațiunii politice și chiar dacă se poate reține că suma, odată plătită, a fost și utilizată pentru scopul vizat (cumpărarea unui imobil), această utilizare nu poate constitui o acțiune pendinte de latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, ci reprezintă doar consecința firească, formală, a acțiunilor de delapidare prin însușirea anterioară a sumei de bani din patrimoniul B..

Ulterior, prin cererea de recurs în casație formulată de același inculpat A., prin apărători aleși, SCA L., circumscris aceluiași caz de casare, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a susținut lipsa de conformitate a deciziei penale nr. 227/2021 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, în considerarea stării de fapt avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției de condamnare și dispozițiile de drept substanțial prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000, ce reglementează infracțiunea de utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, respectiv art. 295 C. pen. privind infracțiunea de delapidare.

S-a mai arătat că, din perspectiva tipicității obiective, pentru infracțiunea de utilizare a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000, elementul material se realizează prin utilizarea de către subiectul activ a sumelor de bani pentru sine sau pentru altul. Infracțiunea de delapidare, prevăzută de 295 din C. pen., are în vedere, în modalitatea însușirii, aproprierea directă a sumelor de bani pe care autorul le administrează sau le gestionează.

Față de aceste susțineri, recurentul a arătat că, în modalitatea însușirii sumei de bani, așa cum este reținută de instanța de apel, cele două infracțiuni nu se pot reține în concurs ideal, în acest caz infracțiunea de delapidare fiind norma generală, iar infracțiunea de utilizare a fondurilor având caracter de normă specială.

Pentru evidențierea lipsei de corespondență dintre decizia nr. 227/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și normele de drept substanțial, în baza cărora s-a pronunțat soluția de condamnare, recurentul a arătat că latura obiectivă a infracțiunii prevăzute, de art. 10 lit. c) teza I din Legea 78/2000, este reprezentată de utilizarea subvenției în alte scopuri decât cele pentru care a fost acordată.

Astfel, s-a susținut că prin raportare la starea de fapt reținută în decizia penală criticată și totodată la starea de fapt rezultată din probele administrate, se constată faptul că acțiunea prevăzută de art. 10 lit. c) teza I din Lega 78/2000 nu se suprapune peste starea de fapt așa cum este descrisă prin hotărâre.

În concluzie, recurentul inculpat A. a solicitat, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 raportat la art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) și art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale atacate și, în principal, achitarea în ceea ce privește ambele infracțiuni reținute în sarcina sa, în raport de prevederile art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. și, în subsidiar, achitarea cu privire la infracțiunea de utilizare a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, faptă prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, în raport de prevederile art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.. Totodată, în temeiul art. 448 alin. (3) din C. proc. pen., a solicitat și desființarea hotărârii primei instanțe, apreciind că aceasta cuprinde aceleași încălcări de lege ca și decizia recurată.

IV. Prin încheierea din data de 18 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 227 din data de 1 iulie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.

S-a reținut că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că aceasta a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., decizia nr. 227 din data de 1 iulie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, se încadrează în categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, în sensul dispozițiilor art. 434 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., iar în cauză au fost respectate dispozițiile art. 436 alin. (1) din C. proc. pen., nefiind incidente prevederile alin. (6) al aceluiași articol.

De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casație îndeplinește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) din C. proc. pen., iar în cuprinsul cererii de recurs în casație a fost indicat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), recurentul inculpat A. a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile enunțate, din perspectiva lipsei de conformitate a hotărârii atacate cu dispozițiile de drept substanțial, prevăzute de art. 10 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 și art. 295 din C. pen.

Ca urmare a admiterii în principiu a cererii de recurs în casație formulate de inculpatul A., prin aceeași încheiere s-a dispus trimiterea cauzei Completului de 5 Judecători - Penal 2 - 2021. Totodată, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 22 noiembrie 2021.

La termenul de judecată din data de 22 noiembrie 2021 au avut loc dezbaterile, susținerile apărătorilor aleși ai recurentului inculpat precum și ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a stabilit pronunțarea la data de 16 decembrie 2021 și ulterior a amânat pronunțarea la data de 18 ianuarie 2022.

V. Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, fiind în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din perspectiva C. proc. pen., se consacră revenirea la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază asupra conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pe calea recursului în casație se asigură verificarea legalității unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege - ca o garanție a respectării principiului legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție.

Prin urmare, recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar în cazuri excepționale, anume prevăzute de lege și vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, așa cum reiese și din expunerea de motive la proiectul noului C. proc. pen.

Prin decizia nr. 207 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 713 din 20 iulie 2021, Curtea Constituțională a reținut că "recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. C. proc. pen. a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii." (în același sens, Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 12 mai 2020 și Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iunie 2019).

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare.

Potrivit art. 438 alin. (2) din C. proc. pen., cazurile de casare pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți constată că limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege are drept consecință împrejurarea că nu orice presupusă încălcare a legii substanțiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, așadar, exclusă rejudecarea unei cauze, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, fiind obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

În cauza de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din perspectiva dispozițiilor art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conținută în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

Așa cum s-a relevat în jurisprudența instanței supreme și în doctrină, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o coresponden