ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 450/2003

Asupra recursului de față

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 168 din 18

aprilie 2002, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul P.R. la 3 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., prin schimbarea

încadrării juridice din infracțiunile de violare de domiciliu prevăzută de art.

192 alin. (2) C. pen. și de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și

f) C. pen., într-o singură infracțiune de tâlhărie și la 3 ani închisoare

pentru săvârșirea, la data de 24 februarie 2001, a unei infracțiuni de

tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art.

74 și art. 76 C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să

execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a

dispus confiscarea a trei chei pentru autoturism Dacia.

În baza art. 14 C. proc. pen., cu

referire la art. 346 din același cod și art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat

să plătească 600.000 lei despăgubiri civile către partea civilă C.C.E.

S-a reținut că, la 18 noiembrie 2000,

în jurul orei 18,30, urmare refuzului părții vătămate M.G., mama concubinei

sale I.I., de a-i permite accesul în locuința acesteia, inculpatul a forțat ușa

apartamentului, a pătruns în interior, unde, observând că partea vătămată

anunța poliția de la un telefon mobil, le-a îmbrâncit atât pe aceasta, cât și

pe martora I.I., a smuls telefonul din mâna acesteia, după care a părăsit

apartamentul, în fugă.

Totodată, s-a mai reținut că, în

data de 24 februarie 2001, în jurul orei 20,30, inculpatul a pătruns, prin

folosirea unei chei potrivite, în autoturismul părții vătămate C.C.E., de unde

a sustras un casetofon auto. Declanșându-se alarma auto, inculpatul a părăsit

în fugă autoturismul. Fiind observat de către proprietarul autoturismului,

sesizat de alarma declanșată prin deschiderea ușii autoturismului, inculpatul a

fost urmărit de către acesta și imobilizat. Inculpatul a aruncat casetofonul

auto în iarbă și, pentru a-și asigura scăparea, fără a reuși însă, a lovit-o pe

partea vătămată în zona capului, împrejurare în care aceasta, la rându-i, l-a

lovit pe inculpat.

La individualizarea pedepsei, pentru

a reține circumstanțe atenuante judiciare în favoarea inculpatului, instanța de

fond a avut în vedere vârsta acestuia, faptul că are antecedente penale fără

însă a fi recidivist, precum și valoarea bunurilor sustrase.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a declarat apel susținând că în mod

greșit a fost schimbată încadrarea juridică, din infracțiunile de violare de

domiciliu și tâlhărie, într-o singură infracțiune de tâlhărie.

În acest sens s-a arătat că, prin

cele două acțiuni distincte și succesive, săvârșite de asemenea în baza unor

hotărâri delictuoase succesive, inculpatul a lezat valori sociale diferite și anume

aceea referitoare la dreptul persoanei de a nu-i fi vătămată folosirea domiciliului,

precum și aceea referitoare la ocrotirea patrimoniului.

Pe de altă parte, s-a susținut că în

mod greșit au fost reținute în favoarea acestuia circumstanțe atenuante, deși

inculpatul, anterior săvârșirii infracțiunilor, nu a avut o conduită

corespunzătoare, fiind condamnat de două ori. De asemenea, nu a depus stăruință

pentru repararea prejudiciului părții vătămate C.C.E. și, în sfârșit, pe parcursul

procesului nu a avut o atitudine sinceră.

Curtea de Apel Galați, secția penală,

prin decizia penală nr. 367/ A din 22 iulie 2002, a admis apelul declarat de

către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, a desființat sentința atacată, a

descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, a înlăturat

dispozițiile privind schimbarea încadrării juridice, precum și dispozițiile

privind aplicarea circumstanțelor atenuante. Rejudecând, a condamnat pe

inculpatul P.R. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare

de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și la 5 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

d) și f) C. pen., a majorat de la 3 ani închisoare la 5 ani închisoare pedeapsa

aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. d) și f) C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, sporită la 5

ani și 6 luni închisoare .

Celelalte dispoziții ale sentinței

atacate au fost menținute.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că inculpatul a acționat în baza a două rezoluții

infracționale distincte: mai întâi a luat hotărârea de a pătrunde fără drept,

prin forțarea ușii, în locuința părții vătămate, pentru a discuta cu fosta

concubină, martora I.M., iar după ce a intrat în locuință, observând că partea

vătămată încearcă să anunțe organele de poliție prin telefonul mobil, a luat

hotărârea de a-i sustrage acest aparat, scop în care a folosit violența. Ca

atare, violarea de domiciliu nu constituie un element circumstanțial, absorbit

în infracțiunea complexă de tâlhărie, ci constituie o infracțiune autonomă,

care s-a consumat în momentul pătrunderii inculpatului în locuința părții

vătămate, fără consimțământul acesteia.

S-a mai reținut că, în raport de

gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor săvârșite, precum și cu

aspectele privitoare la persoana inculpatului, în mod nejustificat prima instanță

a reținut circumstanțe atenuante în favoarea acestuia.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatul a declarat recurs, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea

infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

Inculpatul a susținut că nu a pătruns

în locuința părții vătămate, unde se deplasase exclusiv pentru a discuta cu

fosta concubină și a ieși cu aceasta în oraș. Totodată, inculpatul a arătat că

nu a sustras telefonul mobil, acesta aflându-se asupra sa, ca de altfel și

actele din care rezultă că telefonul a fost achiziționat de către inculpat.

Cu referire la cea de a doua

infracțiune de tâlhărie, inculpatul a susținut că a fost ajuns de proprietarul

autoturismului, ulterior ieșirii din mașină și deplasării pe o anumită distanță,

că a fost lovit de către acesta, așa încât loviturile aplicate părții vătămate

au constituit o ripostă, fără a ști că acesta este proprietarul autovehiculului

din care a sustras casetofonul auto. Ca atare, cu referire la casetofonul auto,

acesta se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de furt calificat, în mod greșit

fapta acestuia fiind încadrată în dispozițiile art. 211 C. pen.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 211 C. pen., tâlhăria

constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori

prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra,

precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru

păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru

ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Așadar, în conținutul complex al

tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței

sau a amenințării ori a celorlalte mijloace precizate generic de lege

constituie activitatea secundară, prin care activitatea principală se

particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită, în

raport cu cea a furtului.

Cu alte cuvinte, ceea ce urmărește

făptuitorul, în principal, este săvârșirea furtului, violența constituind doar

un mijloc pentru realizarea acestui scop.

Ca atare, pentru ca cele două

activități formând obiectul juridic al infracțiunii de tâlhărie să poată fi

examinat separat, în raport de împrejurarea că legea penală incriminează și

distinct atât furtul cât și violența sau amenințarea, probatoriul administrat

în cauză trebuie să releve inexistența scopului unic, care reprezintă legătura

de relevanță a unității infracționale a celor două activități distincte din

punct de vedere material.

Or, cu referire la cea de a doua

infracțiune de tâlhărie reținută în sarcina inculpatului, parte vătămată fiind C.C.E.,

actele materiale de violență exercitate de către inculpat au fost folosite

pentru păstrarea bunului furat și pentru a-și asigura scăparea.

În consecință, fiind dovedită

existența rezoluției infracționale unice, în mod judicios instanțele au reținut

că actele materiale constând în intrarea în autoturism, cu chei potrivite,

sustragerea unui casetofon auto și lovirea părții vătămate de către inculpat

pentru a-și asigura scăparea, întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie, așa încât, sub acest aspect, hotărârile pronunțate în

cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

C. proc. pen.

Pe de altă parte, furtul poate fi

săvârșit și în condițiile art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.

Pentru ca furtul săvârșit în aceste

condiții să constituie activitatea principală, intrând în conținutul complex al

infracțiunii de tâlhărie, probele administrate trebuie să impună concluzia unității

infracționale.

Or, în cauză, cu referire la prima

infracțiune de tâlhărie reținută în sarcina inculpatului, privind partea

vătămată M.G., pătrunderea în locuință, fără consimțământul acesteia și furtul,

prin folosirea violenței, a telefonului mobil, nu există legătura strânsă, în

sensul dispozițiilor art. 211 C. pen., cele două acte materiale constituind

materializarea unor rezoluții infracționale distincte.

Ca atare, în mod judicios instanța

de apel a reținut că violarea de domiciliu nu este absorbită în infracțiunea de

furt săvârșit cu violență, așa încât și această critică apare ca fiind neîntemeiată.

În același timp, apărarea că

telefonul ar fi fost proprietatea inculpatului nu a fost examinată de instanțe,

în raport de împrejurarea lipsei de relevanță, din moment ce deposedarea

victimei s-a făcut prin mijloace violente, iar inculpatul a acționat cu scopul

de a și-l însuși pe nedrept, în condiții ilicite.

Rezultă așadar, că și sub aceste

ultime aspecte, criticile formulate de către inculpat în recurs sunt

neîntemeiate, așa încât decizia atacată nu este supusă cazurilor de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 10, 18 și 17 vizate de către inculpat, prin

recursul declarat în cauză.

Totodată, examinând cauza și în

raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se

constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din

oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de către inculpatul P.R.

În raport de dispozițiile art. 88 C.

pen., cu referire la art. 357 C. proc. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului

se va deduce durata reținerii și arestării preventive, iar în baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., acesta va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul P.R. împotriva deciziei penale nr. 367 din 22 iulie 2002 a Curții de

Apel Galați.

Compută din pedeapsa aplicată

inculpatului, durata reținerii și arestării preventive.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

30 ianuarie 2003.