ÎCCJ, decizie (scj.ro #192666)

Litigiu privind navigația civilă și activitatea în porturi. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: litigiu privind navigația civilă și activitatea în porturi

recurs

principiul legalității căilor de atac

inadmisibilitate

C. proc. civ, art. 457, art. 483 alin. (2)

O.G. nr. 22/1999, art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2

Constituție, art. 129

Legea nr. 2/2013, art. XVIII alin. (2)

Serviciile P.S.I. contractate în legătură cu activitatea din domeniul portuar pot fi incluse în categoria activităților auxiliare activităților de transport naval prevăzute exemplificativ de art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 - „alte activități, cum ar fi: executarea de construcții hidrotehnice specifice transportului naval, lucrările de scafandrerie realizate în apele naționale navigabile interioare și în porturi, supravegherea navelor fără echipaj, serviciile pentru nave de agrement și turism, dragajul de extracție, refurnizarea de apă, de energie electrică și de energie termică, asistența, salvarea și ranfluarea navelor, reparațiile la nave, aprovizionarea navelor”.

Astfel, în cazul în care activitatea care a generat prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată se încadrează în noțiunea de activitate în porturi, litigiul intră în câmpul de aplicare a

dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului, inter alia, hotărârile pronunțate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Prin urmare, este inadmisibil recursul declarat împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel într-un astfel de litigiu.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1643 din 23 iunie 2021

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. i-a chemat în judecată pe pârâții A. și S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îi oblige pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 5.852.232 euro, pentru acoperirea prejudiciului produs prin decontarea de cheltuieli cu serviciile P.S.I. pe platforme și domeniul portuar, în condițiile în care acestea nu prezintă risc de incendii și pentru care nu există documente justificative vizând prestarea serviciilor decontate în baza contractului de prestări servicii nr. 3635 din 30 ianuarie 2004 și a convenției P.S.I. de asigurare a intervenției în caz de incendiu nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, încheiate între Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. și C. SRL Constanța.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2019, reclamanta a precizat că, în ceea ce îl privește pe pârâtul A., cererea se întemeiază pe dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, după care, la termenul de judecată din 27 martie 2019, reclamanta a precizat că a intrat în posesia contractului de performanță nr. 15 din 5 ianuarie 2014, încheiat cu pârâtul, astfel că înțelege să invoce răspunderea civilă contractuală și să modifice, astfel, temeiul de drept al acțiunii.

Prin încheierea din 24 aprilie 2019, instanța a admis excepția tardivității cererii adiționale și a decăzut-o pe reclamantă din dreptul de a-și modifica acțiunea.

Prin sentința civilă nr. 1072 din 12 iunie 2019, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul A. și a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta.

A fost disjuns capătul de cerere având ca obiect pretenții, formulat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., s-a dispus formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la 25 septembrie 2019 și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 9.520 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, în condițiile în care între părțile din litigiu a intervenit un contract, răspunderea în legătură cu neexecutarea acestuia nu poate fi angajată pe plan delictual, dacă fapta cauzatoare de prejudiciu nu are caracter penal, întrucât răspunderea delictuală are caracter general în raport cu răspunderea contractuală.

Această sentință a fost reformată prin decizia civilă nr. 127 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care  a respins apelul formulat de Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A. pentru lipsa calității procesuale pasive a acesteia, a admis excepția  lipsei calității procesuale pasive, invocată din oficiu; a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către S.C. B. S.A. a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a admis apelul formulat de aceeași apelantă în contradictoriu cu intimatul A., a anulat sentința apelată și a trimis cauza primei instanțe pentru soluționare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că sentința apelată este nelegală, întrucât concluzia primei instanțe, în sensul că acțiunea în răspundere delictuală civilă nu poate fi primită dacă faptele ilicite nu au caracter penal, constituie o premisă greșită de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.

În condițiile în care cererea adițională a reclamantei, de modificare a acțiunii în răspundere delictuală în una pe temei contractual, a fost respinsă ca tardiv formulată, iar prin acțiunea în răspundere delictuală cu care a rămas învestit tribunalul nu s-a invocat încălcarea vreunei clauze contractuale, prima instanță trebuia să verifice, în afară de apărările exercitate în cadrul excepției prescripției dreptului material la acțiune, dacă erau îndeplinite sau nu condițiile răspunderii civile delictuale.

Recursul exercitat împotriva deciziei de apel

Intimatul- pârât A. a atacat cu recurs decizia pronunțată în apel, solicitând casarea acesteia pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în contextul în care intimata nu a atacat cu apel încheierea din 24 aprilie 2019, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea adițională ce tindea să modifice acțiunea în una în răspundere civilă contractuală, astfel că aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

În acest sens, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că s-a respins cererea de modificare a acțiunii ca tardiv formulată, iar, pe de altă parte, că prima instanță era obligată să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, câtă vreme reclamanta nu a susținut că faptele care sunt imputate pârâtului ar avea legătură cu contractul de performanță.

Or, instanța era obligată să se pronunțe în acord cu regulile care guvernează procesul civil, respectiv numai în limitele învestirii de către apelantă și a celor permise de normele de drept substanțial și procesual incidente.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în contextul în care intimata-reclamantă a invocat faptul că prejudiciul a cărui reparare a solicitat-o a fost cauzat ca urmare a nerespectării obligațiilor izvorâte din contractul de performanță nr. 15 din 5 ianuarie 2004, care avea la bază un contract individual de muncă.

Or, potrivit dispozițiilor art. 254 din Codul muncii, salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Astfel, recurentul a subliniat că regulile generale ale răspunderii patrimoniale din dreptul muncii aparțin dreptului comun, iar, potrivit art. 1350 alin. (3) C. civ.,

„dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.

Prin urmare, raportat la acest text de lege, în cazul în care prejudiciul este cauzat prin neexecutarea obligațiilor contractuale, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între acțiunea în răspundere contractuală și cea în răspundere delictuală, întrucât în caz contrar s-ar încălca domeniul de aplicare a răspunderii contractuale, care este una specială.

Autorul căii de atac a arătat că, într-adevăr, cazul în care neexecutarea contractului îmbracă forma unei infracțiuni constituie o excepție de la regula enunțată mai sus, dar, în speță, la momentul formulării acțiunii în pretenții, intimata-reclamantă cunoștea deja faptul că organele judiciare abilitate nu au constatat săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu încheierea convențiilor P.S.I.

Raportat la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementate de Codul muncii și de norma de drept comun evocată, art. 1350 alin. (3) C. civ., recurentul a arătat că doctrina a sintetizat următoarele concluzii: răspunderea patrimonială a salariaților reglementată de Codul muncii poate fi cumulată cu răspunderea disciplinară, dar nu și cu răspunderea civilă delictuală; răspunderea va fi una delictuală numai în măsura în care fapta prejudiciabilă nu a avut legătură cu obligațiile contractuale de serviciu.

În final, recurentul a susținut că aceeași abordare a existat și în regimul vechiului Cod civil, cu toate că acel cod nu conținea un text expres care să interzică opțiunea între temeiul contractual și cel delictual al răspunderii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate în apel ca fiind temeinică și legală.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, urmat de un supliment la raport prin care s-a reținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată într-un litigiu privind activitatea în porturi, supus dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Raportul și suplimentul la raport au fost comunicate părților, care au formulat puncte de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil,  consacrat în art. 129 din Constituția României și în art. 457 C. proc. civ., este principiul legalității căilor de atac, ce presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de căile de atac și de celelalte mijloace procedurale prevăzute de lege.

În speță, recursul are ca obiect decizia civilă nr. 127 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în apelul declarat împotriva unei hotărâri date în soluționarea unei acțiuni prin care au fost solicitate despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu suferit de reclamanta C.N. Administrația Porturilor Maritime S.A., prin decontarea nelegală a cheltuielilor cu serviciile P.S.I. pe platforme și domeniul portuar, în baza contractului de prestări servicii nr. 3635 din 30 ianuarie 2004 și a convenției P.S.I. de asigurare a intervenției în caz de incendiu nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, încheiate între Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. și C. SRL Constanța.

În ceea ce privește natura juridică a litigiului de față, Înalta Curte reține că din actele dosarului a rezultat, pe de o parte, că intimata-reclamantă Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. a încheiat cu C. SRL Constanța contractul de prestări servicii nr. 3635 din 30 ianuarie 2004, având drept obiect: „prestarea serviciilor de prevenire și stingere a incendiilor terestre precum și stingerea incendiilor la navele și instalațiile plutitoare aflate la cheu în Porturile Constanța, Midia, Mangalia și Tomis”, precum și convenția P.S.I. de asigurare a intervenției în caz de incendiu nr. 3748 din 30 ianuarie 2004.

Aceste aspecte conduc la concluzia că serviciile P.S.I. au fost contractate în legătură cu activitatea din domeniul portuar și pot fi incluse în categoria activităților auxiliare activităților de transport naval prevăzute exemplificativ de art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999, republicată, privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare

(„alte activități, cum ar fi: executarea de construcții hidrotehnice specifice transportului naval, lucrările de scafandrerie realizate în apele naționale navigabile interioare și în porturi, supravegherea navelor fără echipaj, serviciile pentru nave de agrement și turism, dragajul de extracție, refurnizarea de apă, de energie electrică și de energie termică, asistența, salvarea și ranfluarea navelor, reparațiile la nave, aprovizionarea navelor”)

.

Pe de altă parte, între Compania Națională Administrația Porturilor Maritime S.A. și recurentul-pârât A., în calitate de director general al societății, a fost încheiat contractul  de performanță nr. 15 din 5 ianuarie 2004, modificat prin acte adiționale ulterioare, având ca scop rentabilizarea activității economice și întărirea disciplinei economico-financiare, încasarea creanțelor și plata obligațiilor restante, precum și evitarea sau, după caz, reducerea pierderilor, toate acestea fiind subsumate obiectului de activitate al companiei, înființată prin H.G. nr. 517/1998 pentru a îndeplini funcția de autoritate portuară și de administrare a porturilor și a zonelor libere.

Acțiunea în justiție a fost formulată în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor personalului reclamantei reprezentat de administratorii și directorii Companiei, pentru care reclamanta a încheiat o poliță de asigurare cu B. S.A., apreciindu-se că riscul asigurat conform poliței de asigurare nr. 8101118W constă în încheierea unei convenții nelegale, cu încălcarea documentației de atribuire și a normelor imperative ce reglementează achizițiile publice, precum și în efectuarea de plăți în baza acestei convenții.

Or, după cum s-a demonstrat anterior, activitatea care, în opinia intimatei-reclamante, a generat prejudiciul pretins prin cererea de chemare în judecată se încadrează în noțiunea de

activitate în porturi,

astfel că litigiul de față intră în câmpul de aplicare a  dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (a cărui incidență a fost prelungită succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015 și prin O.U.G. nr. 95/2016), conform cărora nu sunt supuse recursului,

inter alia,

hotărârile pronunțate în cererile privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Prin urmare, având în vedere că hotărârea atacată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, Înalta Curte a respins recursul ca inadmisibil, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.