ÎCCJ, Secția penală

Primirea sumei de 264.000 RON la 06.09.2009;

Primirea unui folos necuvenit în cuantum de 720.000 euro la data de 12.05.2009;

Primirea sumei de 360.000 RON în cursul anului 2009;

Primirea sumei de 620.000 RON, la data de 15.06.2009;

Primirea sumei de 360.000 RON în cursul anului 2009;

Primirea sumei de 70.000 euro în aprilie 2010;

Primirea sumei de 56.000 euro în luna iunie 2010;

Primirea sumei de 35.000 euro în luna octombrie 2010;

Primirea sumei de 200.000 RON în luna decembrie 2010; și Primirea sumei de 90.000 RON în luna martie 2011;

Primirea sumei de 140.000 RON în luna aprilie 2011;

Primirea sumei de 140.000 RON în luna iulie 201.1;

Primirea sumei de RON în luna octombrie 2011;

Primirea sumei de 205.000 RON în luna decembrie 2011;

Primirea sumei de 70.000 RON în luna iunie 2012;

Primirea sumei de 155.000 RON în luna iulie 2012;

Primirea sumei de RON în august 2012;

Primirea sumei de 280.000 RON în luna octombrie 2012;

Primirea sumei de 120.000 RON în luna decembrie 2012;

Primirea sumei, de 270.000 RON în luna aprilie 2013). Prin sentința penală nr. 30/F din 14.02.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2015 s-a dispus condamnarea revizuentului la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată, iar în baza art. 38-39 din C. pen. s-a efectuat contopirea celor două pedepse concurente și s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, care a fost sporită cu un an și 4 luni închisoare reprezentând o treime din pedeapsa concurentă, în final fiind aplicată pentru a fi executată pedeapsa rezultantă de 9 ani și 4 luni închisoare. Prin decizia penală nr. 301/A din 08.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2018 s-a dispus admiterea apelului și desființarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a fost descontopită pedeapsa de 9 ani și 4 luni închisoare aplicată petentului în pedepsele componente pe care instanța de apel le-a repus în individualitatea lor, pentru ca în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. să se dispună achitarea petentului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (2) din C. pen. și art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. De asemenea, a fost menținută pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de luare de mită prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. Prin ordonanța de clasare nr. 751/P/2015 pronunțată de către Direcția Națională Anticorupție, secția de Combatere a Corupției în data de 21.05.2020, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 și 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. și complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (disjungerea dispusă la pct. 10 din rechizitoriul nr. x/2015 din 24.08.2015 al DNA, secția de Combatere a Corupției). Pentru a se dispune astfel, s-au avut în vedere, printre altele, următoarele împrejurări rezultate din materialul probator administrat în dosarul x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție, secția de Combatere a Corupției: "Din analiza mijloacelor de probă administrate cu privire la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din C. pen. raportat la art. 6 și 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în legătură cu soluționarea dosarelor ANRP în care s-au emis deciziile nr. 540/FFf18.10.2017 (dosar nr. x/2007), nr. 1292/26.11.2007, nr. 4796/FF/25.09.2008 (dosar nr. x/2008), la care au făcut referire denunțătorii B., D. și C., rezultă incidența cazului prevăzut de art. 16 lit. a) din C. proc. pen. - "fapta nu există". Susținerile lui B. privitoare la remiterea sumelor de 358.000 RON pentru dosarul nr. x C. civ./2006, 327.000 RON pentru dosarul nr. x/2007 și 60.000 RON pentru dosarul nr. x/2008 nu se coroborează cu alte mijloace de probă, astfel încât nu pot fundamenta o acuzație penală. Mai mult, sumele de 358.000 RON și 327.000 RON ar fi fost remise, potrivit denunțătorului B., în tranșe, într-un interval de maxim două luni de la încasarea plății acțiunilor, deci până în luna. mai 2008, iar remiterea sumei de 60.000 RON s-a suprapus cu perioada remiterii sumei de 6.200.000 RON, respectiv august 2009- iulie 2013 reținută în Rechizitoriul x nr. x, neexistând posibilitatea diferențierii acesteia în raport cu obiectul infracțiunii de luare de mită pentru care A. a fost deja trimis în judecată și condamnat. Din această cauză, există riscul încălcării principiului ne bis in idem.". Analizând cererea revizuentului, întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., Curtea de Apel București a constatat că împrejurările învederate de acesta nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de acest text. S-a reținut că potrivit art. 453 lit. e) din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: a) să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive care să soluționeze fondul cauzei; b) hotărârile definitive să fie ireconciliabile. Calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior. În ceea ce privește obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată - în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din C. proc. pen. - numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii și aducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei (a se vedea Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragrafele 17 și 18). A mai reținut că, spre deosebire de faza admiterii în principiu, care este o judecată de ordin procesual privind regularitatea și seriozitatea cererii de revizuire, pentru a se stabili dacă cele sesizate pot fi supuse unui control judecătoresc în fața instanței competente să le analizeze pe fond, faza rejudecării cauzei supusă revizuirii este o reluare a judecății în raport și cu noile elemente de probă invocate în cererea de revizuire și are ca obiectiv fie înlăturarea erorii judiciare, atunci când aceasta este reală, fie reconfirmarea lucrului judecat, în cazul în care noile elemente de informație nu au putut modifica constatările judecății anterioare. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părțile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai circumstanțele nou descoperite, iar nu circumstanțele noi. Circumstanțele care au legătură cu cazul și care au existat anterior în cursul procesului și nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt nou descoperite, în timp ce circumstanțele care privesc cazul, dar au luat naștere după proces, sunt circumstanțe noi. În continuare, instanța de fond a arătat că, în cauza de față, petentul a invocat existența unei ordonanțe de clasare care ar fi contrară soluției ce a fost dispusă prin sentința penală împotriva căreia a fost formulată prezenta cale de atac, apreciind că soluția de clasare invocată de către petent privește o altă situație de fapt față de cea care a stat la baza pronunțării soluției de condamnare, având în vedere că soluția de clasare privește alte dosare de despăgubire soluționate de ANRP, iar nu dosarul de despăgubire cu ocazia soluționării căruia s-a constatat în mod definitiv că petentul a săvârșit infracțiunea de luare de mită, soluția dispusă de procuror fiind justificată de faptul că ar fi putut fi incident, în cauza respectivă, principiul ne bis in idem cu privire la actele materiale ce făceau obiectul acelui dosar penal, tocmai pentru că revizuentul fusese condamnat definitiv pentru mai multe acte materiale similare și săvârșite în același interval de timp, astfel încât soluția dispusă prin ordonanța de clasare nu are nici o relevanță în ceea ce privește temeinicia soluției de condamnare. În al doilea rând, a apreciat că în situația de față nu se poate reține existența a doua hotărâri penale definitive care sa soluționeze fondul cauzei, având în vedere că există o singură hotărâre de condamnare definitivă a petentului și o soluție de clasare dispusă de Ministerul Public, neputând fi aplicabil cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. e) din C. proc. pen., considerente față de care a respins cererea de revizuire. Împotriva sentinței penale nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, în termen procedural a declarat apel revizuentul A., solicitând desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea scrisă a cererii de apel a invocat nelegalitatea sentinței apelate derivată din nemotivarea acesteia și netemeinicia acesteia prin raportare la argumentele succinte reținute. Cu referire la primul motiv de apel a arătat că hotărârea este nemotivată, deoarece instanța de fond nu a analizat în mod efectiv raționamentul logico-juridic care a fundamentat cererea de revizuire și nu a răspuns motivat argumentelor invocate de către apărare, efectuând o expunere de natură pur teoretică, în cuprinsul a două paragrafe, iar motivarea efectivă vizează în mod exclusiv faptul că "soluția de clasare invocată de către petent privește o altă situație de fapt față de cea care a stat la baza pronunțării soluției de condamnare", în sensul că această soluție privește "alte dosare de despăgubire soluționate de ANRP, iar nu dosarul de despăgubire cu ocazia soluționării căruia s-a constatat în mod definitiv că petentul a săvârșit infracțiunea de luare de mită" precum și faptul că "în situația de față nu se poate reține existența a două hotărâri penale definitive care să soluționeze fondul cauzei, având în vedere că există o singură hotărâre de condamnare definitivă a petentului și o soluție de clasare dispusă de Ministerul Public". A mai susținut că motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procedurale propuse de participanți și, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării căilor de atac, iar vătămările cauzate prin lipsa motivării constau în imposibilitate de exercitare a unei apărări efective, iar pe de altă parte în faptul că o asemenea încheiere nemotivată nu poate fi suspusă unui control judiciar efectiv și concret, lăsând loc arbitrariului. Cu referire la cel de al doilea motiv de apel, a susținut că nu este o condiție de admisibilitate faptul ca hotărârile definitive inconciliabile să privească aceleași fapte deoarece, dacă ar exista două hotărâri definitive privind aceeași persoană și aceleași fapte, nu ar mai fi aplicabile dispozițiile art. 453 din C. proc. pen., ci dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. vizând contestația în anulare. A mai arătat că, legătura dintre faptele ce au făcut obiectul ordonanței de clasare și hotărârea de condamnare este stabilită, în acest moment, cu autoritate de lucru judecat chiar de hotărârea de condamnare, la fila x, iar identitatea dintre cele trei dosare și cele care au făcut obiectul ordonanței de clasare este evidentă, fiind cele trei dosare care sunt identificate în denunțuri și cu privire la care, prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea, iar soluția dispusă de procuror nu are la bază aplicarea principiului ne bis in idem. În continuare, a făcut referire la conținutul ordonanței de clasare, în cuprinsul căreia, la pagina 13 s-a reținut că din "analiza mijloacelor de probă administrate cu privire la infracțiunea de luare de mită ... la care au făcut referire denunțătorii B., D. și C., rezultă incidența cazului prevăzut de art. 16 lit. a) din C. proc. pen.. Susținerile lui B. privitoare la remiterea sumelor de 358.000 RON pentru dosarul nr. x C. civ./2006, 327MO RON pentru dosarul nr. x/2007 si 60.000 RON pentru dosarul x/2008 nu se coroborează cu alte mijloace de probă, astfel încât nu pot fundamenta o acuzație penală. Mai mult, sumele … ar fi fost remise, potrivit denunțătorului, în tranșe, într-un interval de maxim două luni de la încasarea plății acțiunilor, deci până în luna mai 2008, jar remiterea sumei de 60.000 RON s-a suprapus cu perioada sumei de 6.200.000 RON respectiv august 2009 - iulie 2013, reținută în Rechizitoriul x nr. x, neexistând posibilitatea diferențierii acesteia în raport cu obiectul infracțiunii de luare de mită pentru care ...a fost deja trimis în judecată și condamnat". Un alt argument invocat în susținerea acestui motiv de apel, vizează că motivarea instanței de fond contrazice jurisprudența CEDO, în cauza Mihalache contra României, în care se apreciază că pentru existența unei hotărâri, intervenția unei instanțe nu este necesară. A mai arătat că interpretarea adoptată de instanța de fond este una contrară principiilor de interpretare a legii care, printre altele, sunt consacrate cu opozabilitate erga omnes și de jurisprudența Curții Constituționale, invocând în acest sens deciziile nr. 81/1994, nr. 682/2018 și nr. 126/2016 ale instanței de contencios constituțional. Un al treilea argument invocat vizează cuantumul cheltuielilor judiciare, pe care le-a apreciat a fi mult mai mari decât cele stabilite de instanța supremă în cauze identice. Cauza s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți la data de 09.02.2022, fiind stabilit prim termen la data de 21.04.2022, când s-a dispus amânarea soluționării apelului la data de 05 mai 2022, pentru a da posibilitatea apărătorului ales titular al apelantului să se prezinte. La termenul din data de 05 mai 2022 au avut loc dezbaterile, susținerile apărătorului ales al apelantului revizuent și ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate. Examinând apelul declarat de revizuentul A. prin prisma textelor legale incidente și a motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Apelantul condamnat A. a formulat cerere de revizuire a sentinței penale nr. 30/F din 14.02.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 301/A/8.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2018, invocând cazul prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., raportat la ordonanța de clasare din 21.05.2020, dată în dosarul nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție, secția de Combatere a Corupției arătând, în esență, că împrejurările factuale rezultate din administrarea materialului probator în dosarul nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție, secția de Combatere a Corupției sunt diametral opuse fundamentului factual ce stă la baza pronunțării hotărârii de condamnare a sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită în formă continuată. Prin concluziile scrise depuse la prima instanță, revizuentul a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în susținerea argumentului că asimilarea efectelor ordonanțelor de clasare ale procurorului cu hotărârile judecătorești definitive se realizează în mod frecvent în privința sferei de aplicare a principiului ne bis in idem, raționament care poate fi incident și în privința cazului de revizuire invocat. Prin hotărârea primei instanțe cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă, reținându-se, în esență, că soluția de clasare invocată de către petent privește o altă situație de fapt față de cea care a stat la baza pronunțării soluției de condamnare și că, în situația de față, nu se poate reține existența a doua hotărâri penale definitive care sa soluționeze fondul cauzei, având în vedere că există o singură hotărâre de condamnare definitivă a petentului și o soluție de clasare dispusă de Ministerul Public. A.Referitor la solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare instanței de fond, deoarece nu a analizat în mod efectiv raționamentul logico-juridic care a fundamentat cererea de revizuire și nu a răspuns motivat argumentelor invocate de către apărare, Înalta Curte reține că în Avizul nr. ll (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, privind calitatea hotărârilor judecătorești se arată că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la flecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (CEDO: Boldea împotriva României din 15 februarie 2007; Van den Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994; Helle împotriva Finlandei din 19 februarie 1997). Astfel, motivarea soluției pronunțate de instanța de judecată constituie o obligație care înlătură orice aspect discreționar în realizarea justiției, dând posibilitatea părților din proces și opiniei publice să-și formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, iar instanțelor de apel elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc. În speța de față, hotărârea apelată răspunde acestor cerințe, astfel că nu se impune desființarea și trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanța de fond a analizat cererea revizuentului prin raportare la cazul de revizuire invocat și la actele dosarului și, chiar dacă nu a analizat susținerile relevate în concluziile scrise, cu privire la aptitudinea ordonanței procurorului de a fi considerată o hotărâre definitivă prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta nu echivalează cu lipsa unui răspuns motivat argumentelor invocate de către apărare. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., instanța de apel dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată, doar în cazurile limitativ prevăzute de acest text de lege, respectiv pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, precum și atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevazute în art. 197 alin. (2), cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă. Lipsa motivării hotărârii cu privire la aspectele invocate de revizuent nu este sancționată de legiuitor cu nulitatea absolută și nu este prevăzută ca motiv de desființare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere și caracterul devolutiv integral al căii de atac a apelului, omisiunea primei instanțe de a răspunde la unele dintre susținerile apărării putând fi complinită de către instanța de apel, cum de altfel se va proceda în prezenta cauză. B. În ceea ce privește motivul de apel constând în netemeinicia sentinței apelate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. implică fie existența unor hotărâri pronunțate pentru aceeași faptă, dar față de persoane diferite, fie existența unor hotărâri pronunțate față de aceeași persoană, dar pentru fapte diferite, fie chiar existența unor hotărâri pronunțate față de persoane diferite și pentru fapte diferite, dar corelative. Totodată, inconciliabilitatea presupune existența a două hotărâri definitive care conțin o rezolvare a fondului cauzei, dar prezintă erori judiciare ca urmare a unei netemeinice judecăți de fapt și, în acest mod, se exclud una pe cealaltă. Prin urmare, nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei, instanța soluționând atât acțiunea penală, pronunțând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, cât și acțiunea civilă alăturată acesteia. Nu conțin o rezolvare a fondului cauzei și, deci, nu sunt susceptibile de revizuire, ordonanțele procurorului prin care se dispune clasarea cauzei, acestea nefiind "hotărâri penale definitive" în sensul prevederilor art. 453 din C. proc. pen. Revizuientul a invocat neconcilierea dintre sentința penală nr. 30/F din 14.02.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, modificată și definitivă prin decizia penală nr. 301/A din 08.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. și ordonanța procurorului din 21.05.2020, dată în dosarul nr. x/2015 al Direcției Naționale Anticorupție, secția de Combatere a Corupției, prin care s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 și 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. și complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (disjungerea dispusă la pct. 10 din rechizitoriul nr. x/2015 din 24.08.2015 al DNA, secția de Combatere a Corupției). Soluția adoptată de procuror vizează alte fapte de corupție, pentru care s-a dispus disjungerea prin rechizitoriul întocmit la data de 24.08.2015, iar cu privire la una dintre aceste fapte s-a reținut chiar împrejurarea că nu există posibilitatea diferențierii acesteia în raport cu obiectul infracțiunii de luare de mită pentru care A. a fost deja trimis în judecată și condamnat, din această cauză existând riscul încălcării principiului ne bis in idem. Similar primei instanțe, Înalta Curte constată că această ordonanță nu îndeplinește condițiile unei hotărâri penale definitive, care să conțină o rezolvare a fondului cauzei. Deși apelantul invocă, în susținerea cererii de revizuire, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la aplicarea principiului ne bis in idem, Înalta Curte consideră că aceasta nu este incidentă în cauza de față, indiferent de modalitatea în care a fost soluționată cauza în cursul urmăririi penale, deoarece cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. presupune exclusiv pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive. Acest raționament rezultă și din dispozițiile art. 460 alin. (4) din C. proc. pen., potrivit cărora:"în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existența unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunțate se reunesc în vederea rejudecării", iar conform art. 462 alin. (1) din C. proc. pen. "dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanța anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se pot concilia și pronunță o nouă hotărâre potrivit dispozițiilor art. 395 - 399, care se aplică în mod corespunzător." Din interpretarea acestor texte legale rezultă, mai întâi, că hotărârile inconciliabile trebuie să fi fost pronunțate în proceduri similare, în caz contrar nefiind clar cum s-ar putea reuni în vederea rejudecării potrivit art. 460 alin. (4) din C. proc. pen. și, totodată, că acestea trebuie să vizeze hotărâri prin care s-au dispus soluții prevăzute de art. 396 - 399 din C. proc. pen. Totodată, în jurisprudența invocată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat dacă ordonanța procurorului putea fi considerată o "achitare sau o condamnare definitivă", în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 referitor la autoritatea de lucru judecat, pornind de la ipoteza în care soluția procurorului este anterioară judecării cauzei de către o instanță, or, în speța de față procurorul a soluționat ulterior rămânerii definitive a sentinței penale nr. 30/F din 14.02.2018 a Curții de Apel București, secția I Penală, reținând de altfel, cum s-a arătat anterior, împrejurarea că aceste fapte procurorul reține chiar împrejurarea că nu există posibilitatea diferențierii acesteia în raport cu obiectul infracțiunii de luare de mită pentru care A. a fost deja trimis în judecată și condamnat, din această cauză existând riscul încălcării principiului ne bis in idem. Curtea Europenă a Drepturilor Omului a apreciat totodată că abandonarea urmăririi penale de către un procuror nu poate echivala cu o "hotărâre" de "condamnare" sau "achitare" în sensul textului din Convenție (Cauzele Harutyunyan/Armeniei, decizia din 7 decembrie 2006, Margus/Croației, hotărârea din 27 mai 2014, par. 120). Și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat, tot din perspectiva existenței autorității de lucru judecat, aptitudinea soluției parchetului de încetare a urmăririi penale, de a fi calificată drept decizie definitivă prin raportare la analiza îndeplinirii unor condiții (să existe identitate de faptă și de persoană, soluția să fie pronunțată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei, numai după o anchetă aprofundată, iar acțiunea penală a fost stinsă în mod definitiv) Or, cazul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. presupune premise diferite, deoarece nu vizează autoritatea de lucru judecat, tocmai pentru că nu se referă la aceleași fapte (săvârșite de aceeași persoană). Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că în mod judicios și motivat prima instanță a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, constatând că motivul referitor la existența a două hotărâri judecătorești definitive unde s-au pronunțat soluții contradictorii nu poate fi reținut, întrucât nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire, pentru cazul prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., o hotărâre prin care a fost soluționat fondul cauzei și o ordonanță a procurorului prin care s-a dispus clasarea. Apelul declarat de revizuentul E. este fondat însă, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina acestuia prin hotărârea primei instanțe, Înalta Curte apreciind că reducerea acestora la suma de 300 RON este suficientă pentru a justifica costurile avansate în cauză, raportat la termenele de judecată acordate, la caracterul real, la necesitatea și la caracterul rezonabil al valorii lor. Relativ la cererea apelantului revizuent A. de reducere a cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligat prin sentința penală nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, Înalta Curte notează că desfășurarea procesului penal determină efectuarea unor cheltuieli, fie de către organele judiciare, fie de către alte persoane care desfășoară o activitate în cadrul procesului penal. Fiind o situație juridică intrinsecă acestuia, normele procesual penale impun ca atunci când procesul se finalizează, instanța de judecată, în cazul nostru, să stabilească, odată cu soluționarea cauzei, cine trebuie să suporte aceste cheltuieli și, când este cazul, cui trebuie să fie restituite. Așadar, în procesul penal, obligația suportării cheltuielilor judiciare are un caracter complex, teoria culpei uzitată în procesul civil fiind completată cu cea derivând din accesorialitatea cheltuielilor judiciare față de răspunderea penală sau, după caz, răspunderea civilă constatată. Or, așa cum s-a menționat mai sus, raportat la termenele de judecată acordate, la caracterul real, la necesitatea și la caracterul rezonabil al valorii lor, în raport și cu soluția dispusă de Curtea de Apel București, Înalta Curte constată că cererea apelantului revizuent A. de reducere a cuantumului cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina sa prin sentința penală nr. 46/F din data de 16 martie 2022, respectiv de 800 RON este fondată, motiv pentru care urmează a le admite. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, va desființa sentința apelată, numai în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina acestuia și, rejudecând, va reduce cuantumul sumei de la 800 RON la 300 RON. Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii apelate care nu contravin prezentei. În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, vor rămâne în sarcina statului. În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.