ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală penală nr. 1407/F din 27 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția I Penală, în baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea în formă continuată a infracțiunii de luare de mită, cu executare în regim de detenție.

În baza art. 67 C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen., respectiv exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii și a dreptului de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 4 ani, care s-a dispus să se execute după executarea pedepsei închisorii, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 C. pen., i-au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen., respectiv exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii și a dreptului de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., a fost menținută măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune dispusă față de inculpat prin ordonanța din 04.04.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. cu referire la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpatul A. suma de 6.300.000 euro, echivalent în RON la cursul oficial al BNR, din ziua executării.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost instituită măsura sechestrului asigurator în limita sumei de 140.000 euro folosită la achiziționarea apartamentului nr. x situat pe strada x.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., a fost menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța din data de 18.12.2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, cu privire la următoarele bunuri și sume de bani:

- suma de 2.183.820 euro existentă, la data de 1 februarie 2018, în conturile din Elveția ale societății B.., plus dobânzile ulterioare;

- suma de 1.503.000 euro, primită de C. SRL și investită în terenul și construcția din București strada x, proprietatea C. SRL;

- suma de 137.500 de euro, primită de D. și investită în apartamentul situat în București, strada x, proprietatea lui D.;

- autoturismul marca x cu seria de șasiu x, achiziționat cu suma de 86.800 RON, pe numele lui D.;

- suma de 37.464 RON primită de E. și investită în apartamentul nr. x din București, strada x, proprietatea acesteia;

- suma de 68.680 RON primită de F. și investită în apartamentul nr. x din București, strada x, proprietatea acesteia, sumele de bani sus-menționate urmând să facă obiectul confiscării speciale, în temeiul art. 289 alin. (3) rap. la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra tuturor bunurilor inculpatului, prezente și viitoare în limita sumei de 2.294.187 euro (având în vedere că suma totală primită cu titlu de mită a fost de 6.300.000 de euro, iar în limita sumei de 4.005.813 euro au fost identificate sumele de bani și bunurile imobile ce fac obiectul măsurilor asiguratorii mai sus menționate).

În baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 7 000 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul A., precum și persoanele interesate D. (n. 1951), D. (n. 1976), F. și E.

Prin Decizia penală nr. 1049/A din 25 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de apelantul-intimat-inculpat A. împotriva Sentinței penale nr. 1407/F/27.11.2020 a Tribunalului București, secția I Penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018.

A fost desființată, în parte, sentința penală și, rejudecând pe fond:

S-a constatat că, prin încheierea de ședință din data de 12.05.2021, Curtea, din oficiu, a dispus, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei penale reținute în sarcina apelantului-intimat-inculpat A. din infracțiunea de luare de mită, în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 C. pen. (4 acte materiale) în infracțiunea de luare de mită, în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale).

În temeiul art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de luare de mită în formă continuată (4 acte materiale).

În temeiul art. 217 alin. (6) C. proc. pen., au fost constatate încetate efectele declarației proprietarului G., care poartă încheierea de autentificare nr. x/12. IV.2017 a Biroului Individual Notarial H., prin care a constituit garanția reală imobiliară pentru cauțiunea în sumă de 4.500.000 RON, stabilită la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat, prin ordonanța din data de 4.04.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, în Dosarul nr. x/2015.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale.

În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-intimați-persoane interesate D. (n. 1951), D. (n. 1976), decedat la data de 22. IX.2021, F. și E. împotriva aceleiași sentințe penale.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile de procedură pentru judecarea apelului formulat de apelantul-intimat-inculpat au rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen., a fost obligat fiecare dintre apelanții-intimați-persoane interesate D. (n. 1951), F. și E. la plata sumei de câte 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., la data de 09 august 2022, întemeiată pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 (în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente), art. 438 alin. (1) pct. 7 (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), art. 438 alin. (1) pct. 8 (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal) și art. 438 alin. (1) pct. 12 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege) din C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme la data de 24.02.2023 și a fost stabilit termen pentru verificarea admisibilității în principiu la data de 29.03.2023.

Prin încheierea din 29 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte, secția penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 25 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția I Penală, doar în ceea ce privește cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație la completul C3, în compunere de 3 judecători și a fost fixat termen de judecată la data de 12 aprilie 2023, cu citarea recurentului inculpat, a intimaților persoane interesate I., D. (senior), F., E. și s-a dispus asigurarea apărării obligatorii a recurentului inculpat A.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei recurate formulată de recurentul inculpat A.

Astfel, prin încheierea mai sus menționată s-a arătat că cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. este admisibilă în principiu exclusiv pentru cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., excepție făcând cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru considerentele expuse în cuprinsul hotărârii.

Punctual, în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., s-a constatat că motivele prezentate de recurent vizând calitatea avută în perioada de referință și normele de competență după calitatea persoanei a instanțelor de judecată, prezintă aparența de corespondență cu cazul de casare invocat, arătându-se că se justifică analiza pe fond a acestor chestiuni în etapa procesuală a judecării căii extraordinare de atac.

Recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. s-a apreciat ca admisibil pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., în raport de soluția de condamnare pentru infracțiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 alin. (1) C. pen., sub aspectul chestiunilor de drept invocate de recurent în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, referitoare la elementul material și condițiile atașate elementului material al infracțiunii de luare de mită.

De asemenea, s-a considerat admisibilă cererea de recurs în casație pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., aspectele în legătură cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 și aplicarea unei pedepse în limite nelegale, astfel cum au fost susținute de recurentul inculpat A., prezentând aparența de sustenabilitate a cazului de casare invocat.

În legătură cu cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în baza căruia recurentul a solicitat să se constate că nu a fost întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, iar termenul general al prescripției răspunderii penale se împlinise la data pronunțării deciziei instanței de apel și se impunea soluția încetării procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.), Înalta Curte a notat că acest caz de recurs în casație privește situațiile în care prin hotărârea instanței de apel s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal, prin raportare la oricare dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen. (lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii).

Examinând în aceste coordonate de principiu respectarea dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că, deși recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., motivele de recurs nu prezintă aparența de sustenabilitate a acestuia, după cum nu se încadrează niciunui alt caz de casare dintre cele limitativ și expres prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Înalta Curte a reținut că, în concret, criticile indicate în cererea de recurs în casație prezintă o ipoteză care nu se circumscrie nici măcar formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., din moment ce nu există situația premisă prevăzută de legiuitor, vizând existența unei dispoziții de încetare a procesului penal, prin decizia atacată fiind pronunțată o soluție de condamnare.

De altfel, în ceea ce privește "cazul de recurs în casație motivat prin prisma faptului că în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal", recurentul a învederat că cerere de recurs în casație este însoțită de o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar în etapa admisibilității în principiu, în conformitate cu dispozițiile regulamentare, instanța a constituit dosarul asociat nr. x/2018, în care a fost pronunțată încheierea din data de 29.03.2023 prin care a fost admisă cererea formulată de recurentul inculpat A. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei recurate, Înalta Curte a precizat că, potrivit art. 441 alin. (1) C. proc. pen., instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2) din același cod.

În considerarea dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte a constatat că suspendarea executării hotărârii nu reprezintă o dispoziție imperativă ce trebuie aplicată în cauză, ci rămâne la libera apreciere a instanței oportunitatea admiterii unei astfel de solicitări. Prin urmare, având în vedere stadiul procesual al cauzei și motivele de recurs în casație invocate de inculpatul A., analizate prin prisma cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., instanța a considerat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii.

Pe fond, în susținerea cererii de recurs în casație, în esență, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a arătat în scris și prin concluziile orale formulate cu ocazia dezbaterii recursului în casație, următoarele:

1). cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. (în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente), a precizat că a fost trimis în judecată, pentru comiterea, în calitate de președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate (CNAS), a infracțiunii de luare de mită, în formă continuată, în perioada 10.12.2009 - 08.05.2012.

A învederat că dosarul a fost trimis spre soluționare, în primă instanță, Tribunalului București.

În argumentarea acestui caz de casare, au fost evocate dispozițiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în conformitate cu care "Președintelui CNAS îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilității ministeriale", precum și legea responsabilității ministeriale reprezentată de Legea nr. 115/1999 care prevede la art. 19, că:

"urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către Direcția Națională Anticorupție, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit legii."

În aceste condiții, având în vedere faptul că, art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 reprezintă o normă de trimitere la un alt act normativ, respectiv la Legea nr. 115/1999, recurentul a susținut că acesta se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, devenind, astfel, aplicabilă președintelui CNAS procedura de judecată a membrilor Guvernului, deși nu este și nu a fost vreodată membru al Guvernului.

Din acest punct de vedere, arătând că președintelui CNAS îi sunt incidente prevederile Legii responsabilității ministeriale, recurentul a opinat că aceste prevederi trebuiau aplicate în cauză, din moment ce norma de trimitere face referire la întreg actul normativ, iar nu la parte din acesta, astfel că produce consecințe inclusiv din perspectiva instanței competente să soluționeze cauza (preluată în mod corect de la cazul membrilor Guvernului), respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sub acest aspect, a specificat că prima instanță a analizat aplicabilitatea prevederilor art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, considerând că nu sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 115/1999, iar instanța de apel a apreciat că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale, motivat de faptul că inculpatul nu a fost membru al Guvernului și, pe cale de consecință, competența de judecare aparținea Tribunalului București, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurentul a susținut că, o astfel de interpretare golește de conținut norma juridică de trimitere prevăzută de art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, aspect ce a dus la pronunțarea unei hotărâri în primă instanță de către o instanță necompetentă după calitatea persoanei, inferioară în grad celei legale, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și, în mod subsecvent, soluționarea apelului de către curtea de apel, de asemenea, instanță necompetentă.

Arătând că, în mod evident, președintele CNAS nu face parte din categoria membrilor Guvernului care sunt expres prevăzuți la art. 3 alin. (1) - (2) din Legea nr. 90/2001, recurentul a subliniat că ceea ce susține este că, pe lângă membrii Guvernului, Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială îi este aplicabilă, în calitate de președintele CNAS, așa cum Legea nr. 95/2006 face vorbire în mod expres, inclusiv din perspectiva procedurii de urmărire și judecată.

A apreciat că, în mod eronat, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au reținut că Legea nr. 115/1999 ar fi aplicabilă doar membrilor Guvernului, din care președintele CNAS nu face parte, întrucât, pe de o parte, norma legală trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, iar pe de altă parte, potrivit art. 50 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "în cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conține. Nu poate fi făcută, de regulă, o trimitere la o altă normă de trimitere" și " trimiterea la normele unui alt act normativ se poate face la întregul său conținut ori numai la o subdiviziune, precizată ca atare".

Un alt argument, în sensul că Legea privind responsabilitatea ministerială, respectiv Legea nr. 115/1999 se aplică și altor categorii de funcționari, iar nu doar membrilor Guvernului, a fost indicat ca fiind art. 3 alin. (2) din actul normativ, care prevede că "Guvernul și celelalte organe ale administrației publice sunt obligate să prezinte Camerei Deputaților și Senatului, precum și comisiilor parlamentare informațiile și documentele cerute în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituția României, republicată, în termen de maximum 20 de zile de la primirea solicitării."

Astfel, a susținut că însăși Legea nr. 115/1999 naște obligații în sarcina tuturor organelor administrației publice, aspect din care rezultă că nu este aplicabilă exclusiv membrilor Guvernului. Concluzionând, recurentul A. a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (5) C. proc. pen. (sintagma și alte cauze anume prevăzute de lege) prin raportare la art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu trimitere la Legea nr. 115/1999, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revenea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A conchis că a fost încălcată competența după calitatea persoanei, cauza fiind soluționată, în fond, de o instanță inferioară în grad, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Înalta Curte de Casație și Justiție.

2). cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), recurentul A. a redat pe larg, în cuprinsul cererii de recurs în casație, considerente din cuprinsul deciziei instanței de apel, învederând că instanța de apel a reținut faptul că, în permanență, inculpatul ar fi solicitat sumele de bani pentru "sprijin politic", iar nu pentru îndeplinirea/neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu (respectiv pentru încheierea contractelor). În acest context în care martorii aveau reprezentarea că sumele de bani remise erau cu titlu de sprijin politic, recurentul a susținut că, pretinderea și primirea sumelor de bani nu sunt circumstanțiate atribuțiilor de serviciu pe care le avea.

Întrucât pretinderea și primirea sumelor de bani s-a făcut cu alt scop, iar nu în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de președinte al CNAS, recurentul a considerat că lipsește tipicitatea infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen.

Recurentul a mai precizat că acest aspect rezultă inclusiv din expunerea instanței de apel care arată, în legătură cu contractul nr. x/30.1.2012, că, în perioada lunilor februarie - august ale anului 2011, inculpatul a pretins, de la aceiași martori, un comision de 10% din valoarea contractului, fără să fie identificate remiteri.

Drept urmare, s-a evidențiat că inculpatul și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu fără a primi vreo sumă de bani, aspect care dovedește că pretinderea și primirea sumelor de bani nu s-a făcut în legătură cu atribuțiile sale de serviciu.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație s-a mai arătat că, în ipoteza în care, ar fi indus în eroare persoanele care au remis sumele de bani, prezentându-le o situație de fapt mincinoasă, ca fiind adevărată, constând în faptul că sumele de bani erau solicitate pentru "sprijin politic", dar în fapt erau reținute de inculpat, situația de fapt reținută de instanța de apel s-ar circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, iar nicidecum a celei de luare de mită. În plus, cu prilejul dezbaterilor orale pe fondul recursului în casație, apărătorul ales al recurentului inculpat a susținut că ar putea fi pusă în discuție infracțiunea de trafic de influență.

Pe cale de consecință, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație și achitarea sa, având în vedere că nu a solicitat niciodată sume de bani în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, pretinderea exhibată de inculpat pentru alte motive decât îndeplinirea atribuțiilor de serviciu și primirea unor sume de bani din partea celor doi martori, nefiind circumscrisă elementelor constitutive ale infracțiunii reglementate de art. 289 alin. (1) C. pen.

3). cu privire la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege), recurentul a susținut, în esență, că limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de luare de mită pentru care a fost trimis în judecată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) și (5) C. pen., se situează între 3 ani și 10 ani închisoare, și că, distinct de denunțul formulat de inculpat și analizat de curtea de apel, care a refuzat aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, a mai informat instanța de apel asupra faptului că are calitatea de martor denunțător într-o altă cauză instrumentată de DIICOT - Serviciul Teritorial Constanța, atașând adresa nr. x/2022 emisă de această unitate de parchet.

În aceste condiții, văzând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, recurentul a susținut că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea imputată, reduse la jumătate sunt de la 1 an și 6 luni la 5 ani închisoare, context în care pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanța de apel, este în afara limitelor legale.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casație și aplicarea unei pedepse în limitele legale, ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Cu prilejul dezbaterilor pe fondul recursului în casație, inculpatul a mai susținut, în argumentarea acestui caz de casare, nerespectarea principiului non reformatio in pejus pornind de la împrejurarea că, în apelul exclusiv al inculpatului și al persoanelor interesate, instanța de apel a înlăturat, din încadrarea juridică a infracțiunii săvârșite de inculpat, circumstanța agravată prevăzută de art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 fără a reduce pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de prima instanță.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A. prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, art. 438 alin. (1) pct. 7 și art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. și în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situației de fapt.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Cazul de casare enunțat de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., prevede că hotărârile sunt supuse casării când în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În esență, în argumentarea acestui caz de casare, recurentul a invocat dispozițiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în conformitate cu care "Președintelui CNAS îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilității ministeriale", precum și art. 19 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială care prevede că:

"urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor se efectuează, după caz, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către Direcția Națională Anticorupție, iar judecarea acestora, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit legii."

Având în vedere că, art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 reprezintă o normă de trimitere la un alt act normativ, respectiv la Legea nr. 115/1999, recurentul a susținut că acesta trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, devenind, astfel, aplicabile Președintelui CNAS dispozițiile care reglementează procedura de judecată a membrilor Guvernului, deși nu este și nu a fost vreodată membru al Guvernului, așa încât ar reveni Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de judecată, în primă instanță și în apel, a infracțiunilor săvârșite de președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.

Recurentul a apreciat că, o altă interpretare a dispozițiilor mai sus menționate golește de conținut norma juridică de trimitere prevăzută de art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, ceea ce, în cauză, a condus la pronunțarea unor hotărâri, în primă instanță și în apel, de instanțe necompetente după calitatea persoanei, inferioare în grad celei competente, care în opinia recurentului ar fi Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, a considerat că ipoteza prezentată se circumscrie dispozițiilor art. 40 alin. (5) C. proc. pen., care prevăd că Înalta Curte soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

Înalta Curte subliniază că, prevederile art. 19 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, în conformitate cu care judecarea membrilor Guvernului se realizează de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit legii, sunt dispoziții procesual penale.

Normele de procedură penală sunt de strictă interpretarea și imediată aplicare.

Ca atare, dat fiind caracterul strict al interpretării unei norme de procedură, norma anterior evocată care statuează asupra competenței instanței după calitatea persoanei, în cazul membrilor Guvernului, nu se aplică președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, chiar dacă dispozițiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevăd că președintelui CNAS îi sunt aplicabile prevederile legii responsabilității ministeriale.

Norma de trimitere reprezentată de dispozițiile art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, nu presupune, așadar, aplicabilitatea dispozițiilor privind competența instanței după calitatea persoanei reglementată de art. 19 din Legea nr. 115/1999 care se referă exclusiv la membrii Guvernului, fiind de strictă interpretare față de domeniul său de reglementare, cel al competenței instanței (de subliniat că, recurentul nu a reclamat asimilarea calității de președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate cu cea de membru al Guvernului, ci a susținut distincția clară între aceste calități).

În aceste condiții, norma de trimitere a art. 290 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății nu se încadrează dispozițiilor art. 40 alin. (5) C. proc. pen., deîntrunind cerința de a fi cauză anume prevăzută de lege, căci numai într-o asemenea ipoteză este permis de lege a se stabili competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe cale de consecință, în mod legal, Curtea de Apel București a judecat apelul declarat în cauză de inculpatul A., fiind instanță de apel care, în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (2) C. proc. pen., judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de judecătorii sau tribunale. Or, Tribunalul București a judecat cauza în primă instanță în temeiul art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., conform căruia revine în competența de primă instanță a tribunalului infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare.

Nefiind aplicabilă nicio dispoziție legală care reglementează competența instanței după calitatea persoanei fiindcă recurentul inculpat A. a săvârșit infracțiunea de luare de mită în formă continuată prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 alin. (1) C. pen., ca președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, iar nu ca membru al Guvernului, au aplicabilitate exclusivă normele de competență materială.

În consecință, este neîntemeiat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., deoarece, în cauză, judecata în apel și în primă instanță nu a fost realizată de instanțe ierarhic inferioare celor legal competente, ci de instanțele competente material, în condițiile în care niciun aspect factual nu atrăgea incidența vreunei norme de competență după calitatea persoanei.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare).

În jurisprudența instanței supreme, s-a reținut că, în esență, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare și atunci când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Deopotrivă, se evidențiază că, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situației de fapt reținute de instanța de apel.

În aceste coordonate de principiu, se reține că, în cauză, instanța de apel a dispus condamnarea definitivă a recurentului pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.

Potrivit art. 289 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de luare de mită fapta funcționarului care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.

Pornind de la motivele de recurs în casație prezentate de inculpat în argumentarea cazului prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se subliniază că infracțiunea de luare de mită se comite la momentul realizării oricăreia dintre acțiunile prevăzute de norma de incriminare de la art. 289 C. pen., respectiv pretindere, primire, acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, acestea constituind variante alternative de săvârșire a infracțiunii.

Din cuprinsul deciziei rezultă că instanța de apel a reținut situația de fapt descrisă în rechizitoriu, și anume că inculpatul A., în calitate de președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate:

- în perioada lunilor ianuarie și februarie ale anului 2010, a solicitat, de la martorii J. și K., un comision de 10% din valoarea actului adițional nr. x/19.07.2010 la contractul din data de 03.07.2002, pentru realizarea unui parteneriat pentru proiectarea, construirea și operarea unui Sistem Informatic Unic Integrat (S.I.U.I.) al asigurărilor de sănătate din România, încheiat între Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin reprezentanți legal A., președinte, și L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, și SC "M." SRL, prin reprezentanți legali J., director general, și N., director financiar, în calitate de prestator (existând actul adițional nr. x/3.08.2010 la subcontractul nr. x din data de 24. IX.2001, încheiat între SC "M." SRL și SC "O." SA, prin reprezentant legal K., director general, în calitate de subcontractant) și a primit, în luna februarie a anului 2010, suma de 100.000 euro în numerar, de la martorul J., la locuința acestuia și, în perioada 21.12.2010 - 10.01.2011, suma de 3.000.000 euro prin transfer bancar, de la societatea comercială off-shore "B." Inc., iar, în cursul anului 2010 suma de 700.000 euro, în numerar în mai multe tranșe, de la martora K.;

- în perioada lunilor iulie - august ale anului 2011, a pretins de la aceiași martori un comision în același procent de 10% din valoarea actului adițional nr. x/8.09.2011 (NLD/6.636) la contractul din data de 3.07.2002 pentru realizarea unui parteneriat pentru proiectarea, construirea și operarea unui Sistem Informatic Unic Integrat (S.I.U.I.) al asigurărilor de sănătate din România, încheiat între Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin reprezentanți legal A., președinte, și L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, și SC "M." SRL, prin reprezentanți legal J., director general, și N., director financiar, în calitate de prestator (existând actul adițional nr. x/1.09.2011 la subcontractul nr. x din data de 24.09.2001, încheiat între SC "M." SRL și SC "O." SA, prin reprezentant legal K., director general, în calitate de subcontractant), din care, în perioada 3.01.2012 - 30.01.2012, i-a fost remisă prin transfer bancar din conturile bancare din Elveția ale societății comerciale off-shore "B." Inc., suma de 2.300.000 euro;

- în perioada lunilor februarie - august ale anului 2011, a pretins de la aceiași martori, un comision de 10% din valoarea contractului nr. x/30.01.2012 a fost încheiat între Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin reprezentanți legal A., președinte, și L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, și SC "M." SRL, prin reprezentanți legal J., director general, și N., director financiar, în calitate de prestator (fiind încheiat subcontractul pentru servicii și produse nr. x/1.02.2012, între SC "M." SRL și SC "O." SA), fără să fie identificate remiteri;

- în perioada lunilor februarie - noiembrie ale anului 2011, a pretins de la aceiași martori, comisionul de 10% din valoarea contractului nr. x/23.04.2012 încheiat între Casa Națională de Asigurări de Sănătate, reprezentanți legal A., președinte, și L., director general adjunct, în calitate de beneficiar, și prestatorul Asocierea SC "M." SRL, prin reprezentanți legal J., director general, și N., director financiar, în calitate de lider - SC "P." SRL, prin reprezentant legal Q. (fiind încheiat subcontractul pentru servicii și produse nr. x/22. V.2012, încheiat între SC "M." SRL și SC "O." SA), din care, în perioada 25.07.2012 - octombrie 2012, i-a fost transferată din conturile bancare din Elveția ale societății comerciale off-shore "B." Inc., suma de 200.000 euro.

Cu privire la elementul material al infracțiunii de luare de mită pentru care instanța de apel a dispus condamnarea, în cuprinsul deciziei de apel s-a reținut că susținerea apelantului-intimat-inculpat, privind neîndeplinirea elementelor constitutive, pe motiv că nu a condiționat primirea mitei de încheierea actelor, este vădit trunchiată și eronată, întrucât în sarcina sa nu a fost reținută doar modalitatea normativă a primirii, ci și a pretinderii de mită, iar primirea mitei, în îndeplinirea firească a atribuțiilor de serviciu, este suficientă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Ca atare, instanța de apel a stabilit cu titlu definitiv că recurentul inculpat A. a comis infracțiunea de luare de mită, în formă continuată, în variantele normative ale pretinderii și primirii, fiind fără relevanță, din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii, dacă toate actele materiale ce compun forma continuată a infracțiunii de luare de mită săvârșită de recurentul inculpat, au fost săvârșite în ambele variante normative ale elementului material - pretindere și primire sau unele dintre aceste acte materiale au fost comise doar în varianta pretinderii mitei.

Curtea de apel a constatat întrunită și condiția, din cuprinsul laturii obiective a infracțiunii de luare de mită, ca fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Astfel, instanța de apel a reținut că inculpatul, în calitate de președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, a pretins și primit mita pentru sine, deși în fața martorilor și a instanțelor de judecată a susținut că mita era destinată unui "sprijin politic", dar fără nici o dovadă, și pentru a nu se opune, în vreun mod, la încheierea și derularea actelor adiționale și a contractelor, pe care le-a semnat, în calitate de reprezentant legal, îndeplinindu-și, astfel, îndatorirea de serviciu, ca modalitate normativă alternativă.

Înalta Curte constată că, prin starea de fapt stabilită pe baza interpretării materialului probator administrat în cauză - atribuție ce revine exclusiv primei instanțe și instanței de apel care au competența de a soluționa fondul cauzei, curtea de apel nu a reținut că pretinderea și primirea sumelor de bani de către inculpatul A. s-a realizat în scopul arătat de acesta prin motivele de recurs, respectiv "în scop politic", ci că a acționat în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale de președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, situație în care nu se poate considera că lipsește tipicitatea infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen.

Referitor la afirmația recurentului inculpat că situația de fapt reținută de instanța de apel s-ar circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, și nicidecum infracțiunii de luare de mită, cu argumentul că sumele de bani au fost solicitate pentru sprijin politic, dar în fapt au fost reținute de inculpat, inducând astfel în eroare persoanele care au remis sumele de bani, Înalta Curte precizează că încadrarea juridică dată faptei nu poate fi evaluată pe calea recursului în casație în baza art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare care, atunci când este găsit întemeiat conduce la o soluție de achitare pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, potrivit art. 16 alin. (1) teza I C. proc. pen., situație distinctă de schimbarea încadrării juridice a faptei într-o altă infracțiune (ce nu se poate realiza în recurs în casație, limitat la cazurile expres reglementate de art. 438 C. proc. pen.). Raționamentul este valabil și în raport de susținerea recurentului că faptele ar putea îmbrăca forma infracțiunii de trafic de influență.

Cu privire la cazul de recurs în casație invocat de recurentul A., prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte observă că, în cadrul acestuia, recurentul inculpat a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deși a formulat un denunț, depunând în acest sens adresa nr. x/2022 emisă la 24.06.2022 de DIICOT - Serviciul Teritorial Constanța (prin care s-a arătat că inculpatul are calitatea de martor denunțător în dosarul x/2021) și copia anonimizată a sentinței din 23.09.2022 a Tribunalului Constanța, secția penală, pronunțată în cauza ce a avut ca obiect Dosarul nr. x/2021 al DIICOT - Serviciul Teritorial Constanța, în care s-a emis rechizitoriul din 28.06.2022.

În prezenta cauză, prin Decizia penală nr. 1049/A din 25.07.2022 a Curții de Apel București, secția I Penală, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, jurisprudența Înaltei Curți s-a conturat majoritar în jurul opiniei că dispozițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 - ce reglementează o cauză legală de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de individualizare judiciară a pedepsei, care nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casație în baza art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât vizează temeinicia hotărârii judecătorești recurate, iar nu legalitatea acesteia, din moment ce conturează o anumită conduită procesuală a inculpatului ce nu poate fi stabilită decât prin reaprecierea probelor administrate în legătură cu comportamentul procesual al acestuia. Astfel, Înalta Curte a statuat că nu poate cenzura reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză (în acest sens, ICCJ, secția penală, deciziile penale nr. 23/RC din 19.01.2017, nr. 37/RC din 31.01.2017, nr. 215/RC din 26.05.2017, nr. 467/RC din 23.11.2017, nr. 155/RC din 02.05.2018, nr. 92/RC din 14.03.2019, nr. 166/RC din 10.05.2019, nr. 426/R din 13.11.2020, nr. 152/RC din 5.04.2022, nr. 69/RC din 31.01.2023).

Totuși, Înalta Curte constată că, susținerile recurentului inculpat A. cu privire la incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu se confirmă în cauză, având în vedere adresa din 23.05.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Constanța, aflată la fila x din vol. IV al instanței de apel, din care rezultă că denunțul pe care l-a depus inculpatul a fost înregistrat sub numărul de dosar x/2022, fiind începută urmărirea penală în rem pentru infracțiunea de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și că, la data de 16.05.2022, Dosarul nr. x/2022 a fost reunit la dosarul penal nr. x/2021

Se observă mai întâi, că, inculpatul a depus această adresă cu solicitarea de a i se aplica art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru motivele învederate prin adresa din 23.05.2022 a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Constanța, ulterior dezbaterilor pe fondul cauzei în apel care au avut loc în ședința publică din data de 06.04.2022, adică după rămânerea cauzei în pronunțare.

Deopotrivă, se evidențiază că, prin Decizia nr. 79/2021 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M.Of. , Partea I, nr. 96 din 31.01.2022, s-a statuat că aplicarea beneficiului dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682 din 2002, față de inculpatul care are calitatea de denunțător într-o cauză penală, este condiționată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunțător, condiție necesară, dar nu suficientă, instanța urmând a evalua întrunirea cumulativă a condițiilor de aplicare a textului.

În considerentele acestei decizii s-a precizat că, faza procesuală necesară pentru a valida conduita beneficiarului denunțului și a genera incidența cauzei de reducere a pedepsei este începerea urmăririi penale in personam (...) Translatarea momentului către începerea urmăririi penale în rem ar presupune că orice denunț ce a generat începerea urmăririi penale față de faptă este apt a atrage aplicarea cauzei legale de reducere a pedepsei. Această interpretare neagă condiția subsecventă referitoare la conduita beneficiarului cauzei legale referitoare la facilitarea identificării și tragerii la răspundere penală a altor persoane. Tragerea la răspundere penală este un concept ce nu poate fi definit ori înțeles decât în condițiile existenței făptuitorului și participării sale în procesul penal. Ca urmare, sintagma "facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală" implică o procedură desfășurată față de făptuitor (...).

Începerea urmăririi penale in personam este momentul procesual ce atestă identificarea făptuitorului și atragerea în procesul penal în scopul stabilirii răspunderii penale. Stabilirea unui unic și cert moment procesual al urmăririi penale (în cercetarea declanșată prin denunț) asigură egalitatea în fața legii și predictibilitatea actului de justiție în situația aplicării normei evaluate, lăsând judecătorului analiza condițiilor de fond. Existența stadiului procesual necesar în cauza declanșată prin denunț nu exclude sarcina probei cu privire la conduita denunțătorului. Interpretarea restrictivă, ce presupune deplasarea reperului către momente procesuale ulterioare, echivalează cu o excludere sau restrângerea incidenței aplicării textului, iar interpretarea extensivă, ce presupune deplasarea reperului către momentul procesual anterior, începerea urmăririi penale în rem, echivalează cu modificarea textului prin înlăturarea condiției facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane.

Cât privește înscrisurile depuse de recurent în calea de atac a recursului în casație, se constată că, prin adresa nr. x/2022 emisă la 24.06.2022 de DIICOT - Serviciul Teritorial Constanța se confirmă exclusiv faptul că inculpatul are calitatea de martor denunțător în dosarul x/2021, iar sentința Tribunalului Constanța, secția penală, pronunțată în cauza ce a avut ca obiect Dosarul nr. x/2021 al DIICOT - Serviciul Teritorial Constanța în care s-a emis rechizi