ÎCCJ, decizie (scj.ro #192267)

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă la 19.01.2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. SRL la plata sumei de 1.000.000 lei, compusă din 600.000 lei, daune materiale și 400.000 lei, daune morale, reprezentând prejudiciul produs prin accidentul suferit în magazinul X Băneasa. În drept, a invocat dispozițiile art.1376 și art.1385 C.civ..

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința nr.2929 din 20.12.2019, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentând daune morale. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat. A obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea statului, a sumei de 2.105 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise. A stabilit că cheltuielile judiciare avansate de stat, în cuantum de 11.500 lei, rămân în sarcina acestuia.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr.834 A din 21.05.2021, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâta B. SRL împotriva sentinței nr.2929 din 20.12.2019, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, ca nefondat. A admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să-i plătească acestuia și suma de 38 lei, reprezentând despăgubiri materiale. A menținut, în rest, sentința apelată. În baza art.18 din O.U.G. nr.51/2008, a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata, în favoarea statului, a sumei de 20 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise. În baza art.19 din O.U.G. nr.51/2008, a stabilit că cheltuielile judiciare avansate de stat, în cuantum de 6.532,20 lei, rămân în sarcina acestuia.

Recursul Împotriva deciziei nr.834 A/2021, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul. Invocând dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul a susținut, referitor la prejudiciul material, că instanța de apel a reținut greșit că nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de planul agentului de asigurare, sugerând că acesta a fost reziliat din culpa sa, iar nu din cauza urmărilor produse de accident. Pentru a combate aceste aspecte reținute de instanța de fond, a menționat că a depus la dosar un extras al contului său bancar, din care reies plățile care i s-au făcut de C. și care corespund planului realizat integral. A precizat că nu a considerat că este necesar să depună documente din care să reiasă îndeplinirea tuturor activităților prevăzute în contract, întrucât acest aspect excedează obiectului litigiului. A arătat că C. a reziliat contractul de mandat pentru agentul de asigurare prin prisma imposibilității recurentului de a realiza obligațiile contractuale, din cauza problemelor de sănătate pe care acesta le-a avut ca urmare a producerii accidentului. Recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art.1385 C.civ., care reglementează repararea integrală a prejudiciului. A afirmat că instanța de apel a ignorat norma evocată, deși recurentul a arătat că, cel puțin pentru o perioadă de două luni de la producerea accidentului, i-a fost imposibil să își desfășoare activitatea, pe de o parte din cauza problemelor de sănătate, iar pe de altă parte, din cauza investigațiilor și a tratamentelor pe care trebuia să le efectueze. Or, această situație se încadrează în noțiunea prejudiciului viitor cert și încă nereparat, existența prejudiciului fiind sigură, neîndoielnică și putând fi evaluată în prezent. Recurentul a menționat că prejudiciul material suferit este neîndoielnic, cel puțin până la redobândirea capacității de muncă sau până la data la care a reușit să se reîncadreze în muncă, întrucât, în perioada octombrie 2018-septembrie 2019 nu a încasat suficient. Acest aspect nu a fost avut în vedere de instanța de fond, deși recurentul a suferit un prejudiciu material, constând în pierderea subsidiei încasate lunar, în valoare de 5.000 lei. A menționat că a pretins această sumă deoarece încetarea colaborării a fost o consecință a producerii accidentului. A considerat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art.1388 C.civ., referitoare la cuantificarea prejudiciului material suferit din cauza nerealizării câștigului din muncă, valoarea totală a acestuia fiind de 55.000 lei, respectiv câte 5.000 lei pentru cele 11 luni în care a fost lipsit de posibilitatea de a munci. Referitor la prejudiciul moral, cuantificat de instanțele de fond și apel la suma de 50.000 lei, recurentul a susținut că, la stabilirea acestuia nu s-a ținut cont de urmările reale ale accidentului, de cicatricea cu caracter permanent din zona capului și de imposibilitatea sa de a se deplasa fără ajutor. Cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor morale, recurentul a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că valoarea acestora se impune a fi stabilită în raport de caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, de situația personală a victimei, de mediul social și de educația sa. Fiind vorba despre lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art.8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Constituției și legilor naționale, recurentul a susținut că existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Întâmpinarea Prin întâmpinarea depusă la 29.12.2021, intimata a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate de recurent în dispozițiile art.488 C.proc.civ.. Pe fondul căii extraordinare de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Intimata nu a depus dovada efectuării cheltuielilor de judecată. Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 6.1 Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art.248 alin.1 C.proc.civ., excepția nulității recursului declarat de recurent, invocată de intimata B. prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art.486 alin.1 lit.d C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat. Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art.488 alin.1 pct.1-8 C.proc.civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată. Dispozițiile art.487 din același act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, iar art.486 alin.3 din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art.488 C.proc.civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În cauză, invocând incidența cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., recurentul a susținut prin motivele de recurs, încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor prevăzute de art.1385 C.civ. (repararea integrală a prejudiciului), și ale art.1388 din același act normativ (stabilirea despăgubirii pentru pierderea și nerealizarea câștigului din muncă în cazul răspunderii delictuale). Înalta Curte constată că, prin invocarea acestor motive formulate, recurentul a respectat specificul căii extraordinare de atac a recursului, criticile sale referindu-se la greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material prevăzute de art.1385 și art.1388 C.civ. de către instanța de apel, acest aspect, precum și argumentele expuse în susținerea criticilor circumscriindu-se cazului de casare indicat, anume art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată de intimata B. SRL. 6.2 Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins ca atare, pentru următoarele motive: Criticile aduse de recurent deciziei atacate privesc modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale și materiale de către instanța de apel, care, în opinia sa, nu a ținut cont, la cuantificarea acestora, de gravitatea și de consecințele suferite în urma producerii accidentului, mecanismul de determinare fiind rezultatul încălcării dispozițiilor art.1385 C.civ. și a evaluării defectuoase a probatoriului și a circumstanțelor cauzei. Înalta Curte constată însă că, deși art.1385 C.civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, această reparație este condiționată de îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și a prejudiciului cauzat, precum și a vinovăției persoanei chemate să răspundă de crearea prejudiciului. În ipoteza îndeplinirii tuturor acestor condiții ale răspunderii civile delictuale, efectul principal constă în nașterea unui raport juridic de obligații între autorul prejudiciului sau persoana instituită de lege să răspundă și victimă. Repararea integrală a prejudiciului, astfel cum aceasta este reglementată în art.1385 alin.1 C.civ., presupune, în primul rând, stabilirea întinderii prejudiciului cert. În literatură juridică s-a statuat că prejudiciul este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și aptă de a fi evaluată în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor, fiind certe și prejudiciile viitoare care, deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe baza unor elemente îndestulătoare. Examinând considerentele hotărârii recurate în raport de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, sub aspect factual și al probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut că accidentul suferit de recurent s-a produs în incinta unui magazin al intimatei, de obiectele aflate sub paza sa, fiind incidentă ipoteza reglementată de art.1376 alin.1 C.civ. ( „Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa” ) . Fiind stabilită existența faptei ilicite și crearea unui prejudiciu recurentului, curtea, în procesul de evaluare și de determinare a despăgubirilor materiale solicitate de acesta, a avut în vedere trei categorii ale prejudiciului, anume cel constând în cheltuielile efectuate de recurent cu tratamentele și investigațiile medicale, veniturile pe care le-ar fi putut obține pe toată perioada contractuală cu C. (subsidii și bonusuri aferente comisioanelor) și veniturile pe care le-ar fi putut realiza în calitate de Agency Leader. Cât privește prima categorie a despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile aferente tratamentelor și investigațiilor medicale, curtea, exercitând controlul judiciar asupra sentinței, a constatat că, în mod judicios a reținut prima instanță că plata acestora nu a fost dovedită. Astfel, din examinarea înscrisurilor depuse de recurent la dosar, instanța de apel nu a identificat vreo probă utilă care să confirme susținerile acestuia și care să conducă la acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat. Deși a constatat că instanța de fond a omis să rețină, la stabilirea daunelor materiale, o chitanță care a atestat plata de către recurent a sumei de 38 de lei pentru examinarea sa medico-legală și pentru care, în mod just, a obligat-o pe intimată la despăgubire, a reținut că acesta nu s-a preocupat să dovedească, prin mijloace de probă utile, caracterul cert al prejudiciului și legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, susținerile sale referitoare la cheltuielile efectuate cu investigațiile de computer tomograf, RMN, consultații neurologice, de medicină internă, oftalmologie, balneofizioterapie și recuperare medicală neavând suport probatoriu. În lipsa unui probatoriu adecvat, Înalta Curte constată că este corectă soluția instanței de apel asupra criticilor recurentului ce au vizat neacordarea despăgubirilor materiale pentru tratamentele și consultațiile medicale efectuate, o reanalizare a probatoriului administrat, în vederea schimbării situației de fapt reținute de instanța anterioară fiind incompatibilă cu cenzura care se poate realiza doar pentru motive de nelegalitate (și nu de netemeinicie) în calea extraordinară de atac a recursului. Cât privește daunele materiale aferente veniturilor pretins nerealizate de recurent ca urmare a rezilierii unilaterale de către C. a contractului pentru agentul de asigurări - consecință a producerii faptei ilicite - Înalta Curte reține că dispozițiile Codului civil reglementează expres posibilitatea acordării despăgubirii pentru prejudiciul viitor, numai „dacă producerea lui este neîndoielnică” (art.1385 alin.2 C.civ.). În vederea evaluării prejudiciului viitor și aplicării principiului reparării integrale, se constată că art.1385 alin.3 C.civ. prevede că „Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Astfel, la stabilirea întinderii prejudiciului ce se solicită a fi reparat, trebuie să se aibă în vedere pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans), pe care victima le-ar fi putut obține în condiții obișnuite, dar nu le-a obținut din cauza producerii faptei ilicite. Raportând dispozițiile legale evocate la criticile formulate în recurs și la considerentele deciziei supuse controlului judiciar, Înalta Curte reține că, în mod corect curtea de apel a reținut că recurentului nu i se pot acorda despăgubiri pentru veniturile viitoare. Deși în susținerea acestor motive de recurs, recurentul a reclamat faptul că a fost lipsit de posibilitatea de a încasa subsidia lunară în valoare de 5.000 lei și bonusurile aferente comisioanelor, în realitate, potrivit planurilor de indemnizare, beneficiar al acestor venituri era managerul de unitate, iar nu agentul de asigurare. Or, la data la care a intervenit rezilierea contractului de mandat pentru agentul de asigurare, 26 octombrie 2018, urmare examinării probatoriului de la dosar, curtea a constatat că recurentul nu deținea calitatea de manager de unitate pentru a putea beneficia de subsidie. Pe de altă parte, a reținut că, în perioada în care contractul a fost în vigoare (13 iulie 2018-26 octombrie 2018), recurentul nu a îndeplinit cerințele de activitate pentru a obține promovarea în funcția de Agency Leader, iar pentru faptul că obiectivele stabilite în sarcina sa nu au fost atinse (un număr determinat de întâlniri, polițe și prime noi anualizate), C. a procedat la rezilierea unilaterală a contractului. Pentru aceste motiv, sunt lipsite de suport juridic aserțiunile recurentului cu privire la faptul că rezilierea contractului de mandat a fost efectul inerent al accidentului suferit. Acest aspect a fost confirmat și de evaluarea făcută de instanța de apel asupra probatoriului administrat în cauză, din care a reieșit, în raport de diagnosticul stabilit (fără modificări posttraumatice cranio-cerebrale), de numărul de zile de îngrijiri medicale (8-9 zile) și de durata concediului medical (34 de zile în perioadele 08.10-17.10.2018, respectiv 18.10-09.11.2018), că recurentul trebuia să facă, anterior rezilierii contractului de mandat pentru agentul de asigurare, dovada îndeplinirii cerințelor de activitate în lunile care au precedat faptei ilicite, august-septembrie 2018. Or, recurentul nu a făcut aceste dovezi și nici nu a indicat activitățile pe care le-a întreprins în cele două luni anterior menționate. De altfel, însuși recurentul a susținut, prin motivele de recurs, că nu a considerat necesar să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea tuturor activităților prevăzute în contractul de mandat pentru agentul de asigurare, „întrucât nu acesta era obiectul litigiului”. În raport de această susținere, nu poate fi primită critica sa ce vizează lipsa de rol activ a instanței de apel, căreia recurentul i-a reproșat că nu a solicitat lămuriri suplimentare cu privire la activitatea desfășurată anterior rezilierii contractului de mandat pentru agent, întrucât sarcina probei aparține, conform dispozițiilor art.249 C.proc.civ., „celui care face o susținere în cursul procesului”. De altfel, un astfel de demers judiciar al instanței de apel era de prisos de vreme ce, la solicitarea intimatei, prima instanță a dispus emiterea unei adrese către C., prin care să se indice numărul polițelor încheiate de recurent până la data rezilierii contractului de agent, valoarea acestora și sumele încasate în baza contractului. Deși prin răspunsul formulat C. a comunicat instanței de fond că a avut relații contractuale cu recurentul în perioadele 09.01.2017-11.12.2017 și 26.07.2018-01.02.2019, în care au fost încheiate 15 polițe de asigurări de viață, acesta nu a formulat precizări ajutătoare prin care să exemplifice activitatea prestată până la data producerii accidentului și să menționeze câte dintre polițele menționate se circumscriu perioadei în care ar fi putut să obțină calitatea de manager de unitate în perioadă de probă și care i-ar fi permis să beneficieze de planul de plată aferent. Pe de altă parte, deși acesta a depus la dosar dovezi din care a rezultat că în anul 2018 a realizat, din asigurări, un venit de 12.733,31 lei, nu s-a putut stabili cu certitudine care parte din sumă a fost obținută de recurent în perioada în care a avut relații contractuale cu C. În lipsa unor elemente care confere caracter cert prejudiciului, recurentului nu i se pot acorda despăgubiri materiale corespunzătoare sumelor pe care pretinde că le-ar fi obținut dacă nu s-ar fi produs fapta ilicită, iar contractul de mandat nu ar fi fost reziliat. Referitor la despăgubirile materiale reprezentând veniturile pe care recurentul pretinde că le-ar fi putut obține în calitate de viitor Agency Leader și care constituie obiect de critică în recurs, Înalta Curte reține că, în acest caz, relevante sunt dispozițiile art.1385 alin.4 C.civ., care acordă persoanei prejudiciate prin producerea unei fapte ilicite posibilitatea reparării prejudiciului din „pierderea unei șanse”. Textul legal menționat acordă dreptul persoanei prejudiciate la o reparație proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținându-se cont de împrejurări și de situația concretă a victimei. Similar art.1532 alin.2 C.civ. reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj, un asemenea prejudiciu putând fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, stabilirea despăgubirilor trebuind că pornească de la calculul probabilităților și de la procentul în care șansa se putea realiza. Pentru a putea obține repararea prejudiciului, victima trebuie să demonstreze că a pierdut o șansă reală și serioasă, în sensul că ar fi fost aproape o certitudine că s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a suprimat-o, iar la momentul săvârșirii faptei ilicite, persoana prejudiciată începuse să își valorifice șansa sau ar fi fost foarte aproape de acest moment. Obiectivitatea de îndeplinire a șansei se apreciază întotdeauna prin raportare la probabilitatea obținerii sale. Raportând aceste considerente la circumstanțele factuale ale cauzei - astfel cum acestea au fost reținute de instanța de apel - reiese că recurentul nu se poate prevala de dispozițiile legale anterior enunțate, întrucât, la momentul producerii faptei ilicite și, implicit, a prejudiciului, acesta nu era în curs de a obține funcția de Agency Leader. Promovarea recurentului într-o astfel de funcție presupunea, conform cerințelor de activitate stabilite de părțile contractante, îndeplinirea unor criterii de performanță profesională, iar veniturile acestuia erau stabilite în raport cu valoarea medie a polițelor de asigurare încheiate și a numărului mediu de agenți dintr-o agenție. Condiția de promovare într-o astfel de funcție era aceea de a obține și a transmite societății de asigurare un număr de cereri de asigurări de viață pentru care să fie emise prime noi anualizate, aferente polițelor de asigurare, însumate în lunile 9-14 de la data începerii activității la o valoare de 143.500 lei, (adică de la 15.750 lei la 54.250 lei), aspect ce nu a fost dovedit ca fiind îndeplinit de recurent nici în perioada anterioară producerii accidentului. Astfel, pe de o parte, nu se poate stabili cu certitudine câștigul pe care recurentul l-ar fi putut realiza în calitatea sa de Agency Leader, iar pe de altă parte, contractul său de mandat de agent de asigurare a fost reziliat de C., pe motiv că, până la producerea faptei ilicite, acesta nu încheiase un număr corespunzător de polițe de asigurări de viață. În aceste condiții, nu se poate reține că recurentul a beneficiat de o șansă reală și serioasă pentru promovarea în funcția de Agency Leader la data producerii faptei ilicite, pentru a se putea da eficiență art.1385 alin.4 C.civ. Cât privește criticile recurentului referitoare la faptul că instanța de apel a făcut o incorectă evaluare a cuantumului daunelor morale, în raport de pierderile efectiv suferite prin producerea accidentului și de consecințele negative care s-au răsfrânt asupra stării sale de sănătate, Înalta Curte constată că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate, care presupun reevaluarea probelor administrate în cauză și situația de fapt dedusă judecății, aspecte care sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, conform dispozițiilor art.488 alin.1 C.proc.civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Raportat exclusiv la modalitatea de stabilire a acestora, conform art.1385 C.civ., nu se poate reține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât aceasta a judecat în echitate, stabilind, în raport de valorile lezate și de proporția în care acestea au fost atinse, despăgubirile cuvenite recurentului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.496 alin.1 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr.834 A/2021 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.