ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 105/2022

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată la termenul din 21 martie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale, 32.300 euro, reprezentând despăgubire pentru nerealizarea câștigului în muncă și a sumei de 565 RON, reprezentând daune materiale; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 61 alin. (1), art. 1357, art. 1376, art. 1381, art. 1385, art. 1387-1388, art. 1391-1392 C. civ.

La termenul din 14 februarie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 68 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a numitei C., persoana responsabilă de producerea accidentului, în raport de prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Prin sentința civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și, în consecință, a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenienta C.. De asemenea, a respins cererea intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 14 februarie 2017, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea acestora, respingerea cererii de introducere în cauză în calitate de intervenient forțat a numitei C. și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 625 din 8 iunie 2017 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 1270 din 11 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2035/Ap din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă. A casat decizia atacată și sentința civilă nr. 625/C din 8 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza, spre o nouă judecată, Tribunalului Brașov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 17 februarie 2020, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 466/C din 9 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenienta C., și în consecință, a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale, suferite ca urmare a evenimentului rutier din 12.12.2012; au fost respinse restul pretențiilor reclamantului; iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 7.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului și, în rejudecare, majorarea daunelor morale acordate de instanța de fond, acordarea beneficiului nerealizat ca urmare a pierderii locului de muncă și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței supuse controlului judiciar și, pe cale de consecință, respingerea față de apelantă a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

Prin decizia civilă nr. 1178/AP din 02 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis în parte apelul reclamantului; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 70.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 10.200 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune materiale - despăgubiri pentru nerealizarea câștigului din muncă; a respins restul pretențiilor.

Totodată, a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre o nouă judecată la curtea de apel, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la norma de drept substanțial și material încălcată de instanța de apel, recurentul invocă prevederile art. 1385 C. civ., referitoare la pierderea unei șanse, în sensul interpretării restrictive a normei menționate.

După evocarea situației de fapt, recurentul arată că semnase un contract de angajare în Germania, începând cu 01.08.2012 până la 31.07.2014, cu o medie de 42,5 ore pe săptămână remunerate cu 10 euro pe oră (425 euro săptămânal), însă, datorită complicațiilor suferite, respectiv pierderea splinei, operație și spitalizare, a pierdut această oportunitate.

În acest sens, recurentul arată că beneficiul nerealizat este de 48 de săptămâni pentru anul 2013 x 425 euro + 28 săptămâni pentru anul 2014 x 425euro = 32.300 euro, aspect dovedit prin acte și martor.

Arată că instanța de apel a admis în parte solicitarea, acordând prejudiciul doar cu privire la perioada de probă de 6 luni, respingând acordarea integrală a despăgubirilor pe toată durata contractuală.

De asemenea, menționează că termenul de 6 luni, prevăzut în contract ca și termen de probă, respectiv incertitudinea că nu ar fi trecut de această perioadă de probă nu îi pot fi imputate ca motiv de respingere a restului solicitărilor.

În continuare, făcând trimitere la o decizie de speță a instanței supreme (din anul 1992) și evocând dispozițiile art. 1385 C. civ., recurentul susține că remunerația de care trebuia să beneficieze ca angajat reprezintă un prejudiciu viitor și sigur, pentru care este îndreptățit la despăgubire, apreciind că sunt îndeplinite și condițiile statuate de legiuitor cu privire la pierderea unei șanse.

Recurentul face un scurt istoric cu privire la prezența prejudiciului suferit prin pierderea unei șanse în dreptul român și, totodată, prezintă condițiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul suferit prin pierderea unei șanse pentru a fi reparabil sau indemnizabil.

Prima dintre condiții este caracterul cert, iar recurentul arată că, în cauză, este îndeplinită, acesta dovedind cu martor și contractul de muncă îndeplinirea condițiilor șansei.

Făcând referire la doctrină și jurisprudență, reurentul conchide în sensul că pierderea unei șanse reale și serioase constituie în sine un prejudiciu cert, care poate angaja răspunderea civilă delictuală, în cazul în care se constată dispariția posibilității reale care putea să ducă la realizarea acelei șanse.

În contnuare, după o altă prezentare comparativă a instituției prejudiciului constând în pierderea unei șanse în diverse sisteme de drept, susținută cu referiri jurisprudențiale, recurentul conchide în sensul că, pentru a se putea repara prejudiciul constând în pierderea unei șanse, trebuie să se dovedească faptul că, la momentul intervenirii faptei ilicite, care a cauzat pierderea șansei, victima era în cursul exercitării șansei sale ori în măsură să profite de ea, dar și că exista o probabilitate a obținerii avantajului, fapt pe care l-a dovedit prin probatoriul administrat.

În continuare, recurentul prezintă din perspectivă doctrinară modalități de evaluare și reparare a prejudiciului rezultat din pierderea unei șanse, arătând că, în C. civ. sunt prevăzute criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului reparației prejudiciului, și anume că acesta va fi proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

Totodată, mai arată că, analizând dispozițiile art. 1385 alin. (4) C. civ., rezultă că ceea ce interesează la stabilirea cuantumului despăgubirilor sunt: »consecințele pierderii șansei, care urmează să fie compensate sau indemnizate, mai degrabă decât ideea de reparație«, reparația fiind aproape imposibilă, aceasta presupunând restabilirea situației inițiale, acest lucru fiind imposibil de realizat în situația pierderii unei șanse.

În opinia recurentului, cuantumul indemnizării prejudiciului ar trebui să fie stabilit printr-un calcul al probabilităților, fiind egal cu un anumit procent din indemnizația care ar fi fost acordată pentru prejudiciul efectiv suferit, dacă nu s-ar fi aflat în ipoteza pierderii șansei. Mai arată că principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea întregului avantaj ce putea fi obținut, iar dacă probabilitatea obținerii întregului avantaj era de 100%, atunci, în accepțiunea sa, este normal ca și despăgubirea să fie de 100% din valoarea economică pierdută.

După alte referințe doctrinare, recurentul consideră că, în primul rând, se impune a fi înlăturate eventualele prejudecăți asupra unei false ipoteze că orice justițiabil care formulează o acțiune în justiție pentru repararea prejudiciului moral urmărește să se îmbogățească pe cale judiciară, pentru a nu-i fi creat justițiabilului un prejudiciu moral și mai mare, reflectat prin sentimente de nedreptate, de inferioritate, de umilință, de neîncredere că faptele ilicite reclamate nu pot fi sancționate nici măcar de un judecător.

La 26 martie 2021, intimata-pârâtă B. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că virarea sumelor stabilite prin hotărârea judecătorească nu presupune achiesarea recurentului reclamant la soluția pronunțată de instanța de apel, întrucât, potrivit declarației notariale, a solicitat achitarea sumei finale abia după epuizarea căilor de atac.

Totodată, susține că asiguratorul confundă despăgubirile pentru prejudiciul viitor cu cele privind pierderea unei șanse, sens în care arată că a invocat prevederile art. 1532 alin. (2) C. civ. privind reparația prejudiciului constând în pierderea unei șanse. De asemenea, a mai învederat că, atâta timp cât condițiile șansei sunt îndeplinite, prejudiciul are caracter cert, fiind reparabil. Prin urmare, având în vedere contractul depus la dosar, precum și declarația martorului, recurentul consideră că existența șansei este certă și ea trebuie aplicată pe tot parcursul derulării contractului, și nu doar pe o perioadă de 6 luni (perioada de probă). De asemenea, a mai arătat că nu poate fi primită nici apărarea potrivit căreia trebuia să dețină un permis de muncă, întrucât, în calitate de cetățean al Uniunii Europene, nu este obligat să aibă un astfel de document, conform tratatelor europene, și nici argumentul constând în conținutul dispozițiilor art. 10 din contractul semnat cu societatea din Germania, invocat de asigurator prin întâmpinare, întrucât, fiind în imposibilitate de a se mai prezenta la data stabilită, nu a mai putut încheia vreun act adițional cu societatea angajatoare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 21 septembrie 2021, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin rezoluția din 21 octombrie 2021, a fost stabilit termen la 25 ianuarie 2022, în vederea examinării admisibilității recursului, în completul de filtru, fără citarea părților.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului reținută prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi analizate din perspectiva unuia sau mai multor motive de casare din cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși recurentul a indicat ca temei de drept al recursului motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica recurentului reclamant vizează cuantumul daunelor materiale acordate - despăgubiri pentru nerealizarea câștigului din muncă, critică ce vizează aspecte de netemeinicie, aspecte factuale ale cauzei, care nu poate fi examinată prin prisma niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Instanța de recurs constată că, în realitate, prin intermediul acestei critici, recurentul-reclamant urmărește să obțină redimensionarea cuantumului daunelor materiale.

Or, stabilirea cuantumului daunelor materiale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Însă, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor materiale presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate, or, recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu și pentru motive de netemeinicie. Așa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, referirile recurentului la dispozițiile art. 1385 alin. (4) și art. 1532 alin. (2) C. civ. au fost făcute în mod formal, întrucât, în realitate, acesta urmărește o reapreciere a probatoriului administrat de către cele două instanțe de fond/devolutive, operațiune incompatibilă cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

De altfel, însuși textul de lege pretins a fi fost greșit aplicat de către instanța de apel, referitor la repararea prejudiciului viitor prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj face trimitere la elemente factuale concrete (probabilitatea obținerii avantajului, în raport cu împrejurările și situația concretă a creditorului). Or, toate aceste aspecte factuale au fost analizate de către instanța de prim control judiciar, iar reevaluarea lor de către instanța de recurs nu este posibilă.

În altă ordine de idei, instanța de recurs reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în același sens, putând fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, invocarea jurisprudenței în materia daunelor materiale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind susceptibilă de a fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte reține că autorul prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Întrucât nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu sunt veritabile critici de nelegalitate.

Nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 489 alin. (2) și raportat la art. 493 alin. (5) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1178/AP din 2 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1178/AP din 2 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2022.