ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1736/2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 .Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 29.05.2019, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat să se constate calitatea de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe pârâtul A..

1.2. Cererile de intervenție formulate în fața instanței de fond

În cadrul judecății în primă instanță, a formulat cerere de intervenție în nume propriu, petenta B., iar petentul C., prin mandatar D., a formulat atât cerere de intervenție în nume propriu, precum și cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

1.3. Hotărârile primei instanțe

Prin încheierea din 5 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, în principiu, toate cererile de intervenție formulate în dosar, ca inadmisibile, iar prin sentința civilă nr. 471 din 20 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), în contradictoriu cu pârâtul A. și, în consecință, a constatat calitatea de colaborator al Securității a pârâtului A..

1.4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 471 din 20 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs pârâtul A. și petentul C. (prin mandatar D.), iar acesta din urmă a formulat recurs și împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 5 septembrie 2019 pronunțată de aceeași instanță, încheiere prin care s-au respins cererile de intervenție.

A. Recurentul C., prin mandatar D. și-a întemeiat cererile de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 2, 6 și 8 din C. proc. civ., fără a preciza care sunt criticile invocate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea sa de intervenție de către prima instanță și care sunt cele care vizează sentința care a finalizat procesul în fața curții de apel și fără să dezvolte în vreun fel respectivele critici sau să le încadreze în vreunul dintre motivele de recurs invocate.

În esență, sus-numitul a susținut că judecătorul de primă instanță nu ar fi fost desemnat legal, potrivit regulilor de repartizare aleatorie a cauzelor, că acesta nu a dat dovadă de imparțialitate, referindu-se la soluții anterioare sau poziții ale acestuia față de problemele din sistemul de justiție; de asemenea, se susține de către același recurent, o pretinsă contradictorialitate în motivarea încheierii privind cererea de recuzare în ceea ce privește satisfacerea obligației de achitare a taxei de timbru aferentă cererii de recuzare și soluția ulterioară de anulare a cererii ca netimbrată.

Pe de altă parte, titularul acestei căi de atac critică modul în care prima instanță ar fi soluționat o cerere de sesizare a Curții Constituționale, dar și faptul că i s-ar fi respins în mod nelegal cererea de intervenție de către judecătorul fondului, deși acesta ar fi trebuit să se abțină de la judecare, întrucât fusese recuzat.

La termenul de judecată din data de 23.02.2022, Înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul C., prin mandatar D., împotriva sentinței civile nr. 471 din 20 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, după supunerea ei dezbaterii contradictorie a părților la data de 11.03.2022, a rămas în pronunțare asupra excepției invocate.

B. În ceea ce privește recursul promovat de către recurentul-pârât A., acesta a criticat sentința atacată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 6 teza I, punctul 7 și punctul 8 din C. proc. civ., susținând pretinsa nelegalitate și netemeinicie a hotărârii ce face obiectul criticilor și solicitând reformarea acestei sentințe.

Astfel, recurentul a susținut inexistența unor considerente, în cuprinsul sentinței, prin care să fi fost analizate motivele pentru care s-au înlăturat amplele sale apărări și, prin raportare la prezenta cauză, chiar dacă sentința recurată conține ample considerente în susținerea soluției pronunțate, se remarcă, în opinia sa, omisiunea desăvârșită a judecătorului de a demonstra în scris motivele care au stat la baza înlăturării unor apărări esențiale formulate de către pârât, fiind vorba despre apărările care se regăsesc în cuprinsul întâmpinării formulate de acesta față de acțiunea CNSAS, prin care ar fi demonstrat nelegalitatea unui asemenea demers judiciar, în condițiile în care verificarea eventualei calități a pârâtului de colaborator al Securității a fost efectuată în trecut de nu mai puțin de cinci ori, respectiv în anii 2002, 2004, 2006, 2009, iar ultima dată, în februarie 2014, toate aceste demersuri finalizându-se cu emiterea unei adeverințe de către același organism, respectiv CNSAS, prin care se constată că A. nu a colaborat în vreun fel cu Securitatea. În opinia sa, în legătură cu aceste apărări esențiale, prima instanță nu ar fi oferit nicio justificare pentru rațiunea care a stat la baza aparentei înlăturări, pe cale de deducție, a acestora.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se arată că sentința ar încălca autoritatea de lucru judecat și principiul securității raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil; aceasta deoarece doctrina a reținut că, în esență, puterea de lucru judecat semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

În opinia recurentului-pârât, intimatul a constatat, în îndeplinirea atribuțiilor ce i-au fost conferite cu deplină jurisdicție, că pârâtul nu a fost nici lucrător și nici colaborator al Securității, așa cum rezultă din adeverința nr. x/22.10.2013, amintită chiar de către CNSAS prin Nota de constatare nr. x/07.05.2019, prin care s-a dispus formularea cererii care face obiectul prezentei cauzei.

Ulterior, arată recurentul, aceeași autoritate a statului, emitenta deciziilor menționate și a adeverinței, revine asupra deciziei sale și solicită instanței să constate opusul a ceea ce chiar CNSAS a stabilit la momentul verificărilor efectuate și consemnate prin adeverință; or, arată pârâtul, modalitatea în care CNSAS a acționat, ar crea în mod evident un dezechilibru al raporturilor juridice a căror securitate ar trebui să o respecte, prin revenirea asupra unor aspecte deja tranșate astfel că, în opinia pârâtului, se încalcă în mod evident principiul securității raporturilor juridice, ceea ce conduce, în mod firesc, și la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, în opinia titularului căii de atac, sentința ar ignora efectele actelor administrative emise de CNSAS în temeiul art. 8 din O.U.G. nr. 24/2008, lipsind de predictibilitate și de securitate raporturile juridice.

Mai arată recurentul și faptul că CNSAS putea și trebuia să aibă în vedere, încă de la început, toate documentele pe care se întemeiază prezenta cerere, întrucât era obligația acestei instituții de a dispune de dreptul său neîngrădit la aceste documente, în vederea efectuării unor verificări complete și corecte; de altfel, având în vedere consecințele unei acțiuni formulate de CNSAS, simplele afirmații privind "identificarea" unor înscrisuri care au un pretins caracter de noutate, nu poate, în opinia recurentului A., să conducă la legitimarea încălcării principiului res judicata; așadar, susține acesta, pe de o parte, CNSAS se prevalează în mod vădit de propria culpă, solicitând instanței să constate calitatea recurentului de colaborator al Securității, deși această calitate a fost infirmată de aceeași instituție, prin adeverință, și, mai mult decât atât, la momentul emiterii adeverinței, CNSAS dispunea sau ar fi trebuit să dispună de toate documentele de care se prevalează în prezent.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susține de către același recurent, că prima instanță ar fi făcut o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în vigoare atât la momentul întocmirii Notei de constatare nr. x/06.05.2019, emisă de CNSAS, cât și la data înregistrării de către reclamant, a acțiunii care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, consideră recurentul, prima instanță ar fi încălcat procedura în vigoare la data inițierii noilor verificări, art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 stabilind o serie de condiții care se impun a fi îndeplinite în prealabil pentru ca CNSAS să poată recurge la o nouă verificare a calității de colaborator al Securității, cu privire la o anumită persoană vizată, respectiv: identificarea unor noi documente și informații, în cadrul procesului de preluare în gestiune, în condițiile arătate la art. 31 din O.U.G. nr. 24/2008, a arhivelor de documente de la diverse alte instituții ale statului, noile documente și informații identificate să nu fi fost procesate anterior de către CNSAS, să conducă la constatarea calității de lucrător sau colaborator al Securității față de persoana vizată și reverificată, aceasta să fi primit anterior, din partea CNSAS, o decizie de neapartenență sau de necolaborare cu Securitatea, iar decizia anterior descrisă să fi fost emisă anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008.

Susține recurentul că, așa cum reține inclusiv intimatul CNSAS în preambulul Notei de constatare nr. x/06.05.2019, situația sa ar fi fost verificată în repetate rânduri, fiind emise în acest sens, de către Colegiul CNSAS, Deciziile nr. 40/21.05.2002, nr. 188/31.08.2004 și nr. 310/26.09.2006, anterior adoptării O.U.G. nr. 24/2008; prin toate aceste trei decizii, CNSAS a constatat lipsa calității recurentului de lucrător sau colaborator al Securității, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008, situația recurentului a fost din nou verificată de către CNSAS, fiind emisă, în acest sens, Adeverința nr. x/22.10.2013, eliberată pe baza Notei de constatare nr. x/16.10.2013, prin care a fost, din nou, constatată lipsa calității sale de lucrător sau colaborator al Securității.

Ca atare, în opinia sa, exclusiv această verificare, efectuată în decursul anului 2013 de către CNSAS, a îndeplinit în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, fiind făcută după mai mult de cinci ani de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 24/2008, perioadă suficientă pentru implementarea procesului de prealuare în gestiune a tuturor arhivelor de interes pentru activitatea CNSAS; susține sus-numitul că prevederile O.U.G. nr. 24/2008 îngrădesc în mod expres posibilitatea CNSAS de a mai recurge la noi verificări ale unei persoane care deja a parcurs procedura instituită de acest act normativ. Ca atare, pretinde recurentul, prin revenirea asupra unei soluții deja pronunțată de către CNSAS, ar fi distrus echilibrul just care trebuie păstrat între interesele individului și necesitatea de a garanta eficacitatea justiției, aducând atingere chiar esenței dreptului la un proces echitabil (Cauza Bujnița c. Moldovei, pct. 23).

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurentul invocă și încălcarea principiului egalității armelor, respectiv aprecierea probelor într-o manieră subiectivă, arătând că, în jurisprudența CEDO, principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces; or, existența unor privilegii suplimentare în favoarea CNSAS ar fi evidentă, în opinia sa, în raport de împrejurările cauzei, întrucât instanța, cu încălcarea rolului său activ și a obligației de a stărui în aflarea adevărului, ar fi nesocotit soluțiile dispuse anterior de CNSAS cu privire la lipsa calității recurentului de agent sau colaborator al Securității, înlăturând în mod nejustificat apărările invocate de acesta sau deturnând apărările sale, prin aprecieri de ordin subiectiv, care încalcă garanțiile unui proces echitabil.

Un exemplu al atitudinii părtinitoare a primei instanțe, în detrimentul recurentului, în opinia acestuia, ar fi aprecierea Curții cu privire la apărările invocate în legătură cu relațiile de bună prietenie dintre România și Cehoslovacia din perioada analizată deoarece, în mod surprinzător, deși instanța a apreciat că susținerile sale cu privire la lipsa unui pericol ce ar fi decurs din relația de prietenie dintre cetățenii români și cehi sunt corecte, precizează totuși că apărările, în esență, sunt neîntemeiate.

Mai mult, se arată în cererea de recurs, maniera subiectivă în care instanța înțelege, în opinia titularului căii de atac, să aprecieze probele și apărările de la dosar, ar decurge și din modalitatea în care judecătorul cauzei invocă anumite aspecte separate de contextul în care erau integrate (cu scopul incriminării sale), dar înlătură acele aspecte care aveau menirea de a dovedi lipsa oricărui prejudiciu creat numitului E.; astfel, așa cum reiese din documentele de la dosar, aspect de care instanța de fond a luat act, elevul E. a fost avizat pozitiv cu privire la desemnarea sa ca ofițer pe navele românești ce urmau să plece în străinătate, în ciuda recomandării negative a ofițerului de contrainformații, ceea ce ar însemna că nu a fost afectat de niciuna dintre faptele pretins a fi fost săvârșite de către pârât. Cu toate acestea, instanța ar fi recurs la aprecieri de ordin subiectiv complet incom­patibile cu un proces echitabil; astfel, a interpretat că avizul pozitiv al numitului E. a intervenit "la aproximativ un an de la terminarea facultății, rezultând că, cel puțin pe această perioadă de un an, numitul E. s-a aflat sub efectul propunerii de avizare negativă, iar, pe de altă parte, trebuie luate în considerare și premisele acestei propuneri, având în vedere că aceasta este rezultatul supravegherii și verificării informative a persoanei semnalate cu intenție de rămânere în străinătate".

Susține titularul căii de atac și că dreptul la un proces echitabil i-ar fi fost afectat chiar de la momentul la care CNSAS a efectuat analiza documentelor care au stat la baza deciziei de a formula acțiunea în constatarea calității de colaborator al Securității, în cadrul acestei etape administrative, recurentul fiind privat de dreptul la apărare, întrucât procedura administrativă desfășurată în cadrul CNSAS nu ar respecta dreptul la apărare și nu ar permite, spre exemplu, a fi ascultat, a da explicații sau lămuriri cu privire la aspectele analizate, în cadrul acestei etape.

Așadar, CNSAS trebuia să aibă în vedere caracterul efectiv al dreptului la apărare, astfel cum acesta este recunoscut și ocrotit de dreptul Uniunii Europene, jurisprudența europeană statuând că: "accesul la documentele și informațiile care constituie temeiul unei decizii administrative este, într-adevăr, strâns legat de respectarea efectivă a dreptului la apărare, ca principiu general al dreptului Uniunii, și în special, de dreptul de a fi ascultat", în temeiul acestui principiu, "destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuind să li se dea posibilitatea de a-și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia".

Mai arată recurentul că, în pofida acestui principiu fundamental al dreptului la apărare, astfel cum acesta este apărat și de CJUE în mod constant prin jurisprudența sa, CNSAS nici măcar nu a încercat să ceară vreo explicație sau vreo clarificare, reținând în mod unilateral propria interpretare, interpretare eronată; astfel, așa cum a menționat în cuprinsul completării la întâmpinare faptul că în anul 1972 a fost contactat de un ofițer de la Securitate, respectiv căpitanul F., iar principala temă a discuției a fost despre el și familia sa, "despre tata care era colonel de armată", de unde reiese că întrebările referitoare la familie și viață privată erau adresate tuturor elevilor din Institutul de Marină.

Ca atare, susține recurentul, în cauză nu este dovedită intenția sa de a încălca drepturi și libertăți fundamentale ale unor persoane, atâta timp cât el însuși ar fi fost forțat să dea informații despre viața personală; arată că ar trebui luat în considerare și faptul că, dacă ar fi fost colaborator al Securității la data de 05.05.1975, când trebuia să obțină și avizul pozitiv pentru plecarea în practică la nave comerciale, șansele de a nu primi aviz pentru ieșirea din țară ar fi trebuit să fie minime. De altfel, în opinia recurentului, trebuie analizat și impactul pe care l-au avut respectivele informații, dacă erau furnizate aspecte complet necunoscute Securității și dacă măsurile care s-au luat împotriva persoanelor la care se refereau relatările pârâtului, sunt consecința directă a acestor relatări.

Arată recurentul că, în jurisprudența sa, Înalta Curte subliniază faptul că, pentru constatarea calității de colaborator al Securității, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, nu este suficientă doar semnarea unui angajament de colaborare cu fosta Securitate și furnizarea unor informații către organele fostei Securități, ci se impune constatarea cu certitudine a faptului că au fost furnizate, în această calitate, informații prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, de natură a conduce la suprimarea sau îngrădirea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului; în cauză, multe din relatările sus-numitului, pretinde acesta, se referă și la aprecieri personale ale sale cu privire la colegii de la Institutul de Marină, astfel că, în contra celor reținute de către prima instanță, consideră că astfel de aprecieri personale nu pot fi considerate nici contrare regimului comunist și nici că ar încălca drepturi și libertăți fundamentale, mai ales că sunt aprecieri de ordin pozitiv, iar a interpreta altfel aceste relatări ar însemna o denaturare a sensului dat de legiuitor noțiunii de colaborator al Securității.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă și lipsa calității unei persoane fizice de subiect de drept internațional, imposibilitatea încălcării de către recurent a unor pacte internaționale în cadrul dreptului internațional, subiecte de drept putând fi numai acele entități care participă atât la elaborarea normelor dreptului internațional, cât și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel, nemijlocit, drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.

În opinia recurentului, având în vedere condițiile necesare pentru încadrarea unei entități în categoria subiectelor de drept internațional - participarea la elaborarea normelor dreptului internațional și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme - nu poate fi acceptat ca o persoană fizică să aibă calitatea de subiect de drept internațional; prin urmare, ar fi în mod vădit eronată aprecierea instanței cu privire la urmărirea de către sus-numitul a încălcării dreptului la viață privată și liberă circulație, prevăzute de Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

Ca atare, consideră că este absurdă și pretinsa îndeplinire a condiției prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008 - ca informațiile furnizate Securității să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului - prin pretinsa încălcare de către recurent a tratelor și pactelor internaționale.

De asemenea, se invocă și greșita interpretare a condițiilor prevăzute la art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât, prin acțiunea introductivă, reclamantul-intimat CNSAS a solicitat constatarea calității de colaborator al Securității în persoana recurentului, prevalându-se exclusiv de cele două Note informative datate 05.05.1975; or, în opinia recurentului, relatările cuprinse în aceste note, precum și modalitatea în care acestea au fost obținute de la sus-numitul care, la acea epocă, avea calitatea de elev al Institutului de Marină, nu pot fi considerate de către Înalta Curte ca având o valoare probantă prestabilită și absolută, în condițiile în care nu există nicio altă probă a colaborării.

Astfel, în viziunea pârâtului-recurent, faptul că a semnat cele două note informative care fac obiectul prezentei cauze nu poate conduce, în opinia sa, la concluzia că informațiile prevăzute în cuprinsul acestor note informative nu ar fi putut fi cunoscute de către Securitate pe o altă cale, în contextul în care toți elevii de la Institutul de Marină erau frecvent întrebați despre aspecte din viața personală a lor și a altor colegi; or, o asemenea conduită nu demonstrează și intenția acestora de a avea o veritabilă colaborare cu Securitatea, impunându-se în mod obligatoriu constatarea caracterului îndeplinit și al celorlalte două condiții impuse de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Susține recurentul că, în ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, și aceasta a fost în mod greșit interpretată de către prima instanță, aceasta refuzând să țină cont în analiza sa și de obligațiile ce sus-numitului îi reveneau în calitate de student la Institutul de Marină, dintre care se remarcă cea prin care era nevoit să declare orice fel de activități care erau contrare activității specifice Institutului de Marină, astfel că informația oferită în legătură cu intenția numitului E., de a rămâne în străinătate, se circumscria obligațiilor care îi reveneau în sarcină oricărui student din cadrul acestei structuri militare, întrucât părăsirea țării nu se putea face decât la bordul unei nave aflate sub pavilion românesc, acțiune ce reprezenta infracțiune, potrivit art. 111 din Decretul nr. 443/1972, fapt arătat de recurent și în fața primei instanțe, prin întâmpinarea depusă.

În legătură cu cea de-a treia condiție prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, consideră recurentul că aceasta are un vădit conținut neclar și imprecis, întrucât noțiunea de "drepturi și libertăți fundamentale" are o arie de acoperire mult prea mare și poate conduce la aprecieri subiective și la atribuirea calității de colaborator al Securității unor persoane care, în realitate, să nu fi îndeplinit această ultimă condiție legală; neclaritatea normelor creează, în opinia sa, confuzii cu privire la conduita ce trebuie adoptată, astfel încât este necesar ca orice persoană vizată să poată să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele ce ar putea decurge din săvârșirea unei anumite fapte.

Susține titularul căii de atac că, deși instanța de fond, în mod repetitiv, invocă faptul că a apelat la interpretări logico-sistematice atunci când a analizat speța dedusă judecății, cu toate acestea, concluzia la care ajunge în legătură cu necunoașterea de către recurentul-pârât a apartenenței la Securitate a Serviciilor de contrainformații militare, este departe de a demonstra rigurozitatea pe care logica sistematică o impune.

A pune la îndoială afirmațiile recurentului pârât, plecând de la premisa că un elev al Institutului de Marină trebuia să cunoască legislația publicată într-un Buletin Oficial pe care nici măcar instanța de judecată nu-l poate identifica după număr sau an al apariției, umbrește, în opinia recurentului, orice raționament juridic, oricât de temeinic s-ar pretinde a fi acesta, vitregind sentința recurată de acuratețea și justețea ce trebuie să caracterizeze o hotărâre judecătorească; a înlătura apărările recurentului-pârât în sensul necunoașterii apartenenței Serviciilor de contrainformații militare la Securitate, cu argumentul că, în cadrul Institutului de Marină, se predau cursuri de legislație, dovedește superficialitatea cu care prima instanță a analizat acest fapt, deoarece cursurile de legislație urmate de către elevii Institutului nu aveau ca obiect structura fostei securități ori cadrul legal de reglementare al acesteia, cu atât mai puțin, nu vizau apartenența unui serviciu sau altul la un organism central, cum era Securitatea.

Deși, în opinia recurentului, nu ar exista niciun element cu caracter probator care să dovedească cunoașterea de către sine a apartenenței Serviciilor de contrainformații militare la Securitate, prima instanță are certitudini, că acest fapt nu este adevărat.

Pe de altă parte, arată titularul recursului principal, este greșit a susține că afirmațiile recurentului pârât în sensul că numitul E. intenționa să "rămână acolo" (deci sa părăsească nava) nu pot fi considerate ca fiind o denunțare a unei infracțiuni specifice dreptului maritim pentru simplul fapt că nu se circumscriu infracțiunii prevăzute de art. III din Decretul nr. 443/1972, iar acest fapt ar dovedi, încă o dată, ușurința cu care prima instanță și-a abandonat obligația sa primordială - stabilirea adevărului pe baza probelor existente la dosarul cauzei - remarcându-se, în opinia recurentului, modul tendențios în care judecătorul aplică propriul filtru în analizarea probelor, bazat pe convingeri personale străine de activitatea de judecată, raportându-se, în permanență, la prezentul care ignoră realitățile vremii, nesocotind constrângerile la care erau supuși cei care se împotriveau unui sistem totalitar clădit pe teamă, supunere și obediență.

În viziunea titularului căii de atac, prin raportare la mediul militarizat în care își desfășura activitatea în cadrul Institutului de Marină Mircea cel Bătrân, informațiile cuprinse în cele două note nu pot îndeplini cerințele legale privind îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, câtă vreme exista o obligație de a comunica și dezvălui orice activitate de natură a periclita siguranța transportului maritim civil; modalitatea în care recurentului-pârât i-au fost smulse acele informații regăsite în cuprinsul celor două note, se circumscrie, în opinia sa, noțiunii de constrângere, iar faptul că judecătorul fondului apreciază că recurentul pârât ar fi putut să aleagă insubordonarea la momentul chestionării sale, refuzând să ofere informații, denotă o necunoaștere a obligațiilor militare, dar și a sancțiunilor corelative unui asemenea comportament, respectiv excluderea din cadrul Institutului de Marină.

În acest context, susține recurentul că prima instanță avea la îndemână toate instrumentele necesare pentru a-și răspunde întrebărilor legate de viziunea regimului comunist față de cetățenii străini aparținând celorlalte state din blocul comunist, având în vedere multitudinea de surse, izvoare, documente, studii care tratează subiectul, precum și accesul facil la acestea, dar ignorând realitatea istorică, prima instanță descrie relatarea privind relații cu femei de cetățenie cehă a numitului B.I. din Nota informativă nr. x ca fiind de natură a determina o atitudine potrivnică a regimului comunist împotriva celui acuzat, deși nu se poate afirma că cetățenii proveniți din Cehoslovacia reprezentau un pericol pentru statul român totalitar, câtă vreme ambele țări se aflau sub același regim comunist, aplicând aceleași tratamente și restricții/interdicții.

La termenul de judecată din 5 noiembrie 2021 recurentul-pârât A. a formulat precizări la cererea de recurs, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în constatare formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precizări pe care Înalta Curte le-a calificat, după dezbaterea și analiza tuturor excepțiilor invocate de către intimat și intervenient în legătură cu aceste precizări, ca fiind o dezvoltare a motivelor de recurs invocate inițial și nu un nou motiv de recurs invocat peste termen, aspecte consemnate în încheierea interlocutorie de la termenul de judecată din data de 25 februarie 2022.

În cadrul acestor precizări, recurentul-pârât a invocat inadmisibilitatea acțiunii în constatare formulată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, întrucât, în opinia sa, art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 stabilește o serie de condiții care trebuie să fie îndeplinite în prealabil pentru ca CNSAS să poată recurge la o nouă verificare a calității de colaborator al Securității cu privire la o anumită persoană, astfel că prevederile O.U.G. nr. 24/2008 îngrădesc în mod expres posibilitatea CNSAS de a mai recurge la noi verificări ale unei persoane care a parcurs deja procedura instituită de acest act normativ; se susține că articolul 32 din O.U.G. nr. 24/2008 (articol în vigoare la data efectuării procedurii de verificare și la data formulării de către CNSAS a acțiunii în constatare) este aplicabil în situația persoanelor pentru care CNSAS a emis anterior o decizie de necolaborare/neapartenență, în conformitate cu regimul juridic stabilit prin Legea nr. 187/1999.

Conform art. 32 "în cazul în care, urmare a preluării prevăzute la art. 31, rezultă documente și informații noi și neprocesate cu privire la calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia a unei persoane pentru care a fost emisă, anterior prezentei ordonanțe de urgență, o decizie de neapartenență sau de necolaborare cu Securitatea, dacă persoana face parte din categoriile persoanelor verificate din oficiu, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității inițiază și aplică, în mod corespunzător, procedura cuprinsă în prezenta ordonanță de urgență".

Astfel, în accepțiunea recurentului, în cazul persoanelor pentru care CNSAS a emis, anterior intrării în vigoare, o decizie de necolaborare/neapartenență, procedura de verificare se aplică numai dacă "urmare a preluării prevăzute la art. 31" rezultă "documente noi și neprocesate"; or, după părerea recurentului, CNSAS a aplicat deja procedura prevăzută de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 în anul 2013, atunci când a fost emisă adeverința nr. 2548/22 octombrie 2013, astfel că cererea de chemare în judecată formulată de CNSAS ar fi inadmisibilă din două perspective.

În primul rând, CNSAS nu mai putea aplica procedura de verificare și nu mai putea sesiza instanța de judecată cu o acțiune în constatare în temeiul art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în anul 2019, în condițiile în care procedura de reverificare a fost deja aplicată și s-a finalizat prin emiterea Adeverinței nr. x din 22 octombrie 2013 iar, în al doilea rând, din problele administrate în dosar, nu ar rezulta că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se dispune reverificarea recurentului și sesizarea instanței cu o acțiune în constatare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în cel puțin două decizii faptul că CNSAS are obligația de a face dovada că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute în art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, citându-se de către recurent paragrafe din respectivele decizii.

Din jurisprudența ÎCCJ, arată recurentul, rezultă în mod neechivoc că o condiție de admisibilitate a acțiunii în constatare în ipoteza prevăzută de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, este ca documentele să fi intrat în posesia CNSAS ulterior verificărilor finalizate cu emiterea deciziilor dar, nici prima instanță nu a analizat și nici CNSAS nu a precizat, care este momentul în care cele două note din anul 1975 au fost preluate de CNSAS.

Contrar celor afirmate de reclamant, susține recurentul, art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 nu permite reverificarea și declanșarea acțiunii în instanță atunci când situația de fapt este diferită de cea avută în vedere anterior; articolul 32 din O.U.G. nr. 24/2008 statuează în mod cât se poate de clar că reverificarea se poate realiza numai dacă, în urma preluării arhivelor, rezultă documente noi, iar Înalta Curtea de Casație și Justiție a subliniat cât se poate de clar, că intimatei îi revenea sarcină probei din care să rezulte data certă a preluării acestor documente în gestiunea instituției.

A mai arătat recurentul că, în cererea de recurs, a invocat expres faptul că sentința recurată încalcă prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, aceste din urmă dispoziții legale conținând condițiile de admisibilitate care trebuie să fie îndeplinite pentru aplicarea procedurii de verificare și pentru sesizarea instanței de către CNSAS, iar inadmisibilitatea poate fi invocată atât ca motiv pentru fundamentarea unei căi de atac, dar și pe cale de excepție.

În opinia sus-numitului, având în vedere invocarea inadmisibilității, devin aplicabile prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. astfel că, în situația în care Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că acțiunea în justiție formulată de CNSAS este inadmisibilă, cercetarea celorlalte aspecte din cererea de recurs ar deveni inutilă. Atât timp cât de plano acțiunea exercitată de CNSAS este inadmisibilă, analizarea fondului nu poate fi făcută, iar inadmisibilitatea poate fi constatată de Înalta Curte de Casație și Justiție inclusiv în faza recursului.

La termenul de judecată din 25 februarie 2022, recurentul-pârât a formulat și a depus în scris la dosar trei cereri prealabile și anume: cerere privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, cerere privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate invocată asupra mai multor articole din O.U.G. nr. 24/2008, asociată cu cererea de suspendare a judecății cauzei și o cerere prin care a invocat excepția de nelegalitate a actului administrativ emis de intimatul-reclamant CNSAS, prin care s-a aprobat Nota de constatare și sesizarea instanței de contencios administrativ cu prezenta acțiune.

La termenul de judecată din 11 martie 2022, așa cum rezultă din încheierea interlocutorie de la acea dată, Înalta Curte s-a pronunțat, în ședință publică, asupra cererii privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare și asupra cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, asociată cu cererea de suspendare a judecății cauzei, iar în ceea ce privește soluționarea excepției de nelegalitate, Înalta Curte a decis, la termenul la care a fost invocată, că se va pronunța asupra acesteia odată cu fondul recursului, având în vedere aspectele comune cuprinse în motivarea recursului și în cea a excepției de nelegalitate și care determină analiza, în parte, a unor aspecte comune.

Prin excepția de nelegalitate, recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei prin care CNSAS a aprobat Nota de constatare și a dispus sesizarea instanței de judecată și, pe cale de consecință, a solicitat să se admită recursul și să se respingă cererea CNSAS ca fiind inadmisibilă.

În motivarea acestei solicitări, recurentul-pârât a arătat că actul juridic prin care Colegiul CNSAS a aprobat Nota de constatare și a dispus sesizarea instanței de judecată, ar fi un act administrativ cu caracter individual. Conform art. 4 alin. (1) din Legea 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual "poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate".

A mai arătat recurentul că CNSAS acționează în regim de putere publică, fiind calificată din perspectiva dreptului intern ca fiind o "autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică"; astfel, prin aprobarea Notei de constatare și dispunerea introducerii unei acțiuni în constatare, Colegiul CNSAS constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca autoritatea publică să formuleze împotriva unei persoane o veritabilă acuzație, declanșând acțiunea în fața instanței de judecată. În prezenta speță, arată recurentul, în data de 9 mai 2019, Colegiul CNSAS a luat o decizie, prin care a aprobat Nota de constatare și a dispus sesizarea Curții de Apel București, iar această manifestare de voință a Colegiului CNSAS ar fi dat naștere unor raporturi juridice, în opinia titularului căii de atac.

Susține recurentul că orice procedură realizată de o autoritate administrativă se încheie cu emiterea urni act administrativ, iar actul administrativ prin care se finalizează procedura de verificare a unei persoane este adeverința emisă de CNSAS în temeiul art. 8 sau art. 9 din O.U.G. nr. 24/2008 sau decizia (actul final) prin care CNSAS aprobă nota de constatare și dispune sesizarea instanței, astfel că emiterea actului administrativ marchează finalizarea procedurii în fața CNSAS și începerea etapei judiciare.

În opinia autorului excepției de nelegalitatae, decizia Colegiului CNSAS din data de 9 mai 2019 (actul final) trebuia să fie motivată în drept și în fapt, dar nu există vreun indiciu în prezenta cauză din care să rezulte existența vreunui înscris în care să se regăsească motivarea actului final al Colegiului CNSAS; în plus, un alt motiv de nelegalitate al deciziei Colegiului CNSAS, ar fi neanalizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a fi realizată reverificarea recurentului-pârât, iar CNSAS nu ar fi făcut dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute în art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, nefiind depuse probe din care să rezulte data certă a preluării de către CNSAS a celor două note informative pe care s-a întemeiat acțiunea în constatare.

1.4 Cererile de intervenție formulate în cauză

În cadrul judecății cererilor de recurs, au formulat cereri de intervenție în interes propriu petenții B., G. și H., iar petentul I. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatului-reclamant CNSAS.

La termenul de judecată din 5 noiembrie 2021, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenție în interes propriu formulate de petenții B., G. și H. și a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de I. în interesul intimatului-reclamant CNSAS, pentru argumentele de fapt și de drept dezvoltate în încheierea interlocutorie de la respectivul termen de judecată.

1.5. Apărările formulate în cauză

Pârâtul-intimat Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare la recursul inițial, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și menținerea sentinței pronunțată de prima instanță ca fiind legală și temeinică.

Susține intimatul că sentința este motivată, contrar susținerilor părții adverse, deorece, prin întâmpinarea pe care a depus-o în prima instanță, recurentul nu a susținut niciun moment că notele informative pe care se întemeiază acțiunea în constatare ar fi stat la baza unei adeverințe sau decizii de necolaborare și neapartenență la Securitate; prin apărările din fața primei instanțe, recurentul a afirmat că două note informative - care nu sunt preluate în acțiunea în constatare - sunt citate în nota de constatare, unde se arată că ele au stat la baza unei adeverințe anterioare de necolaborare și neapartenență la Securitate și nu fac obiectul noii proceduri de verificare.

Or, în opinia intimatului, instanța de judecată a fost învestită prin formularea acțiunii în constatare, iar nu prin nota de constatare. Mai mult, tocmai pentru că notele care fuseseră avute în vedere de adeverință nu au fost avute în vedere de acțiunea în constatare, chiar întâmpinarea părții pârâte afirma explicit că acestea "reprezintă note informative ce nu prezintă relevanță în cauză".

Ca atare, în prima instanță, pârâtul a criticat citarea în nota de constatare - nu în acțiunea în constatare - a unor documente pe baza cărora s-a emis Adeverința nr. x/22.10.2013 de neapartenență și necolaborare cu Securitatea; tocmai pentru că respectivele documente nu au fost avute în vedere de acțiunea cu care a fost învestită instanța, întâmpinarea părții pârâte a arătat expres că aceste documente "reprezintă note informative ce nu prezintă relevantă în cauză"; or, pretinde intimatul, atâta timp cât, în cuprinsul întâmpinării depuse la prima instanță, s-au făcut afirmații cu privire la două înscrisuri despre care însuși autorul respectivei întâmpinări afirmă că "reprezintă note informative ce nu prezintă relevanță în cauză", ar fi fost lipsit de sens ca sentința să analizeze dacă pe baza lor se poate formula sau nu o acțiune în instanță. Prin urmare, în opinia intimatului-reclamant, în mod corect, prima instanță nu a analizat afirmațiile neesențiale ale părții pârâte cu privire la două înscrisuri despre care chiar această parte a afirmat că "nu prezintă relevanță în cauză".

Cu privire la susținerile recurentului-pârât potrivit cărora sentința primei instanțe ar încălca autoritatea de lucru judecat, intimatul CNSAS arătă că doctrina și jurisprudența au subliniat că numai hotărârile judecătorești se bucură de autoritate de lucru judecat, iar susținerile recurentului-pârât sunt contrazise de practica extrem de vastă și unitară a Curții Constituționale a României, care arată, fără echivoc că, în actualul cadru legislativ, CNSAS este lipsit de atribuții jurisdicționale; prin urmare, raportat la această jurisprudența, este cert că Adeverința Colegiului CNSAS nr. 2584/22.10.2013, emisă de CNSAS sub imperiul actualului cadru legislativ, nu este un act al unei autorități jurisdicționale, iar în ceea ce privește posibilitatea de a se reveni asupra Deciziilor Colegiului CNSAS emise sub imperiul vechii Legi nr. 187/1999, în opinia intimatului-reclamant, recurentul citează prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008, în vigoare la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, și dă acestor prevederi o interpretare extrem de restrictivă, dar chiar și pe baza unei astfel de interpretări, tot recurentul afirmă că, potrivit acestui articol, deciziile emise în baza vechii Legi nr. 187/1999 nu împiedicau reverificarea în baza O.U.G. nr. 24/2008, în situația descoperirii unor noi documente. Astfel, potrivit recurentului-pârât, "exclusiv această verificare, efectuată în decursul anului 2013 de către CNSAS, a îndeplinit în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 24/2008".

În opinia reclamantului, nu poate exista triplă identitate, de părți, cauză și obiect, atâta timp cât calea acțiunii în constatare este fundamental diferită de cea a emiterii adeverinței, precum și de aceea pe temeiul căreia, în baza vechii Legi nr. 187/1999, se emiteau Deciziile Colegiului CNSAS; mai mult, situația de fapt față de care s-a solicitat constatarea calității de colaborator al Securității este cu totul alta față de cea avută în vedere de Adeverința Colegiului CNSAS nr. 2584/22.10.2013 sau de cea descrisă prin Deciziile emise cu privire la recurent, în baza Legii nr. 187/1999. Simpla împrejurare că soluția unei instanțe și considerentele pe care aceasta se bazează nu sunt favorabile uneia dintre părți, nu presupune că acea parte poate invoca încălcarea principiului egalității armelor, simpla nemulțumire față de interpretările date prin sentință, neputând fi suficientă pentru a demonstra încălcarea principiului egalității de arme. Tocmai în vederea respectării prevederilor și principiilor constituționale și a eliminării viciilor de neconstituționalitate constatate prin Decizia Curții Constituționale nr. 51/2008, a fost înlăturată procedura audierii persoanelor verificate în fața Colegiului CNSAS.

Opinia intimatului este aceea că, în cauza de față, s-a demonstrat existența a două note informative care satisfac cerințele legale pentru reținerea calității de colaborator al Securității, în cazul recurentului A..

Față de precizarea motivelor de recurs, depusă la data de 5 noiembrie 2021, cât și față de proba cu înscrisuri solicitată de către recurentul-pârât A., în susținerea acestor precizări, intimatul-reclamant CNSAS a invocat mai multe excepții, respinse motivat de către Înalta Curte la termenul de judecată din data de 25 februarie 2022, după supunerea lor analizei contradictorie a părților, aspecte consemnate în încheierea interlocutorie de la termenul respectiv.

Pe fondul acestor precizări, intimatul a arătat că susținerile recurentului sunt nefondate și lipsite de suport real, deoarece situația de fapt pentru care s-a solicitat constatarea calității de colaborator al Securității este distinctă de cea avută în vedere prin adeverința Colegiului CNSAS nr. 2584/22.10.2013, respectiv prin deciziile emise în baza Legii nr. 187/1999, neputându-se afirma, sub aspectul configurării actualului cadrul litigios, o triplă identitate de părți, obiect și cauză, cu atât mai mult cu cât procedura, în baza verificărilor anterioare, nu a avut o componentă litigioasă.

A mai susținut intimatul, cu privire la afirmațiile recurentului-pârât, că nu se poate considera că art. 32 instituie o condiționare a verificării din perspectiva ulteriorității preluării în gestiune a materialelor arhivistice propuse spre valorificare, raportat la emiterea deciziei de neapartenență sau necolaborare în baza vechii reglementări; este notoriu, în opinia intimatului, că CNSAS nu a avut la dispoziție (și nu are nici în prezent) întreaga arhivă a Securității, nu are la dispoziție evidența tuturor persoanelor care figurează în documentele arhivistice, iar mai multe dosare personale au fost și distruse (cum este și cazul dosarului recurentului), astfel că CNSAS este obligat să parcurgă dosarele altor persoane pentru a identifica notele furnizate Securității de cei verificați sub aspectul posibilei calități de colaborator sau lucrător al Securității.

În opinia intimatului, recurentul-pârât propune o interpretare restrictivă a textului de lege, în sensul reținerii unei opozabilități absolute a materialelor arhivistice în substanța lor, imediat de la momentul preluării unei documentații de la o instituție deținătoare, fără a ține cont de procedura administrativă specifică de procesare și verificare a fondului arhivistic preluat, ce implică prin esență o componentă temporală, aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul impune, în textul de lege, condiția procesării materialelor arhivistice, iar nu simpla preluare în gestiune a documentelor.

Rațiunea reglementării art. 32, în opinia reclamantului, ar fi posibilitatea de a reveni asupra procesului de verificare, în situația survenirii unor elemente de natură a reconfigura situația inițial reținută; referirea la art. 31 descrie doar contextul general al perpetu-ului dinamism al activității de verificare a fondului arhivistic, având scopul de a înlătura orice îndoială asupra contextului general în care s-a impus reglementarea, nicidecum de a-i restrânge aplicarea, o asemenea din urmă interpretare ar înfrânge chiar scopul reglementării.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată de către recurentul-pârât, atât intimatul-reclamant CNSAS, cât și intervenientul accesoriu I. au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, având în vedere modul de redactare a O.U.G. nr. 24/2008, act normativ care stabilește foarte clar că, în cazul verificărilor din oficiu, se întocmește o notă de constatare a calității de colaborator, care ulterior este adoptată sau infirmată de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității; potrivit practicii constante a Înaltei Curți, pentru a fi considerat act administrativ, trebuie ca acel act să creeze sau să modifice raporturi juridice, dar nota de constatare adoptată de Colegiul CNSAS nu ar produce niciun astfel de efect.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinările depuse, critici și apărări raportate la probele administrate atât în faza judecății de primă instanță, cât și în etapa recursului, dar și raportate la dispozițiile legale aplicabile cauzei prezente, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, prin cererea de chemare în judecată ce a declanșat prezentul proces, cerere înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 29.05.2019, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a solicitat să se constate calitatea de colaborator al Securității, a pârâtului A.; în motivarea cererii, titularul acțiunii a arătat, în esență, faptul că, în baza unei instruiri prealabile, sus-numitul a colaborat cu Securitatea, furnizând informații prin care se denunțau activități potrivnice regimului totalitar comunist, precum intenția de a pleca în străinătate și relațiile cu cetățeni străini ale unor persoane, informații existente în notele informative, datate în 05.05.1975, identificate în dosarele nr. x și nr. y.

A mai susținut reclamantul și că astfel de date vizează îngrădirea dreptului la viață privată (art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice) și a dreptului la liberă circulație (art. 12 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice), astfel că s-ar impune constatarea existenței calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe pârât, fiind incidente prevederile art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

A. RECURSURILE PROMOVATE DE RECURENTUL C.:

Prin încheierea de amânare a pronunțării din data de 5 septembrie 2019, act de procedură ce face "corp comun" cu sentința prin care a fost soluționat fondul prezentei cauze, curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (2) din C. proc. civ. și având în vedere argumentele expuse atât în cuprinsul cererilor, cât și în ședință publică, a respins ca inadmisibile în principiu cererile de intervenție formulate în cauză, printre care și pe aceea promovată de către petentul C., prin mandatar D., apreciind judecătorul fondului că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor admiterii în cauză a