ÎCCJ, Decizia nr. 45/2022

Ședința publică din data de 28 februarie 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 2299 din 5 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a deciziei civile nr. 39 din 18 februarie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, formulată de revizuenta A..

În motivare, s-a reținut că revizuenta a invocat contrarietatea între decizia civilă nr. 39 din 18 februarie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și Decizia nr. 228 din 6 noiembrie 2018, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016.

Instanța a reținut că cele două hotărâri judecătorești despre care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunțate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiași dosar, în soluționarea aceleiași cereri de chemare în judecată, fiind vorba doar de etape procesuale diferite ale aceluiași litigiu, respectiv în recurs și contestație în anulare. Căile de atac care s-au soluționat au primit numere de dosare diferite, însă ele au avut la bază o singură pretenție dedusă judecății de către reclamanta A. cu obiect fond funciar - constatare nulitate absolută titluri de proprietate. De altfel, și revizuenta admite că cele două decizii au fost date în soluționarea aceleiași pricini, însă soluțiile diferite ar fi condus la promovarea prezentei căi extraordinare de atac.

S-a reținut că revizuirea nu se poate cere pentru contrarietate de hotărâri pronunțate în același dosar în diferite faze procesuale, fiind nesocotită premisa ca pretențiile să se fi judecat separat, cu neobservarea existenței unei autorități de lucru judecat. În cadrul aceluiași proces nu se poate pretinde că au fost pronunțate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite cicluri procesuale soluțiile pot fi diferite, în final, o singură hotărâre pune capăt judecății.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, au declarat recurs atât revizuenta A., cât și B., intervenientul accesoriu în favoarea revizuentei-reclamante A..

Prin recursul declarat, revizuenta A. aduce critici prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se afirmă că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, că există contradicție între paragrafele 9 și 10 ale Deciziei nr. 2299 din 6 noiembrie 2020: la paragraful 9 din decizia recurată instanța reține că cele două hotărâri distincte sunt date în două dosare diferite, iar la paragraful 10 se consemnează că hotărârile ar fi fost pronunțate într-un singur dosar.

Recurenta mai susține și că cererea de revizuire este legală, întrucât hotărârile sunt pronunțate în dosare diferite.

Prin urmare, solicită Completului de 5 judecători să admită cererea de recurs, să caseze Decizia nr. 2299 din 5 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și să trimită cauza spre o nouă judecată primei instanțe, respectiv Judecătoriei Rădăuți, pentru a judeca cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 octombrie 2016 și care formează obiectul dosarului x/2016

Prin memoriul de recurs, B., intervenientul accesoriu în favoarea reclamantei, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Arată că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Susține că dispozitivul hotărârii nu cuprinde codul numeric personal și domiciliul revizuentei A.; numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul intervenientului B.; numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul intervenientului C.; denumirea și sediul intimatei Comisia Comunală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Grănicești și denumirea și sediul intimatei Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava.

Astfel, solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, la Judecătoria Rădăuți.

La 22 februarie 2021, recurenta A. a completat cererea de recurs cu un alt motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând aceleași critici care se regăsesc în memoriul formulat de B., referitoare la nelegalitatea dispozitivul hotărârii pronunțate.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta A. a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, pe de o parte arătându-se că deciziile invocate în cererea de revizuire au fost pronunțate în același dosar, cu nr. x/2019, iar pe de altă parte s-a reținut că acestea au fost date în dosare diferite, nr. x/2019 și nr. y/2016

Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile recurentei, legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de revizuire a constatat că cele două hotărâri judecătorești care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunțate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiași dosar, în soluționarea aceleiași cereri de chemare în judecată, fiind vorba doar de etape procesuale diferite ale aceluiași litigiu, respectiv recurs și contestație în anulare. Astfel, împrejurarea că aceste căi de atac au primit numere de dosar diferite nu are relevanță, întrucât au avut la bază o singură pretenție dedusă judecății de reclamanta A., respectiv cererea de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea nulității absolute a unor titluri de proprietate.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte constată că ambii recurenți susțin nulitatea deciziei recurate pentru că dispozitivul acesteia nu ar cuprinde codul numeric personal și adresa părților persoane fizice, respectiv denumirea și sediul intimatelor persoane juridice/autorități locale, critici ce au fost circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.:

"(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă;

(2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public;

(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale etc.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Însă doar în cazul nulităților absolute și necondiționate, în sensul art. 174 alin. (2) și art. 176 C. proc. civ., partea care le invocă nu este obligată să facă dovada vătămării ce i-a fost cauzată prin nerespectarea cerințelor legale. În ipoteza nulităților relative și condiționate, ca în prezenta speță, dimpotrivă, recurenții ar fi trebuit să arate și să dovedească care este vătămarea ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.

În cauză, împrejurarea că Înalta Curte nu a menționat în dispozitivul deciziei recurate detalii referitoare la codul numeric personal, domiciliul recurenților și al intimatului C., precum și denumirea și sediul intimatelor autorități locale nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, întrucât nu s-a produs nicio vătămare părților din proces.

Contrar celor susținute de către autorii recursurilor, Înalta Curte constată că, în raport cu obiectul pricinii, atât minuta, cât și dispozitivul hotărârii atacate respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., având în vedere că supusă judecății era o cerere de revizuire, cu privire la care instanța a consemnat explicit atât titularii cererii, cât și soluția dată, de respingere ca inadmisibilă.

În acest sens, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor formulate de recurenți, prevederile anterior citate impunând sub sancțiunea nulității doar ca dispozitivul să cuprindă soluția dată tuturor cererilor deduse judecății, așa încât este nefondat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Celelalte lipsuri invocate, referitoare la elemente de identificare ale părților (cod numeric personal, sediu ș.a.m.d.) sunt simple omisiuni, ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., a îndreptării erorilor materiale. De altfel, prin art. 445 C. proc. civ. s-a instituit obligativitatea acestei proceduri și interdicția de a solicita îndreptarea hotărârii pe calea recursului.

Criticile recurentei ce vizează nelegalitatea deciziei recurate, pentru că deciziile contradictorii ar fi fost pronunțate în dosare diferite, urmează a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", legiuitorul a urmărit să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a impus, de asemenea, pentru a înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

În acest caz, s-a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Examinând prin prisma acestor considerații teoretice speța, se constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de revizuire a reținut că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât deciziile contradictorii au fost pronunțate în aceeași cauză.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său că prin cererea de revizuire s-a susținut că decizia civilă nr. 39 din 18 februarie 2020 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019 este contrară cu Decizia nr. 228 din 6 noiembrie 2018, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 228 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a respins, ca inadmisibile, recursurile formulate de reclamanta A. și de intervenientul în interesul reclamantei B. împotriva deciziei civile nr. 1576 din 28 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Suceava și a sentințelor civile nr. 1217 din 4 aprilie 2017, nr. 1476 din 2 mai 2017, precum și a încheierii nr. 1033 din 31 mai 2017 ale Judecătoriei Rădăuți, precum și recursul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii camerei de consiliu din data de 3 septembrie 2018, în contradictoriu cu intervenientul în interesul reclamantei C. și pârâtele Comisia comunală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Grănicești și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava.

Împotriva Deciziei nr. 228 din 6 noiembrie 2018 a Curții de Apel Suceava au fost formulate, succesiv, cinci contestații în anulare, iar prin Decizia nr. 39 din 18 februarie 2020 au fost respinse de către Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, ca nefondate, contestațiile în anulare declarate de contestatorii A. și C. împotriva deciziei civile nr. 426 din 21 noiembrie 2019.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2299 din 5 noiembrie 2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2022.