ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1012/2021

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 68 din data de 18 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 595 din C. proc. pen. rap. la art. 6 din C. pen., s-a respins, ca nefondată, cererea de aplicare a legii penale mai favorabile și încetare a executării pedepsei aplicate, formulată de petenta condamnată A., în prezent aflată în Penitenciarul Târgșor, cu privire la pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Ploiești a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, petenta condamnată A. a solicitat să se dispună înlăturarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea cererii, petenta a arătat, în esență, că, a fost condamnată la o pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, însă în cursul urmăririi penale, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, a fost acoperit integral încă din anul 2015.

În acest sens, a arătat că, la data de 05.10.2015, a fost întocmit raportul de expertiză contabilă judiciară (regăsit în volumul 30, dosar urmărire penală), ca urmare a dispozițiilor procurorului, iar în urma calculelor realizate la obiectivul nr. 2 a rezultat că urmare a reconsiderării ca fiind nedeductibile a cheltuielilor înregistrate în evidențele contabile ale Biroului Executorilor Judecătorești Asociați A., B. și C. (facturi emise de D. SRL), trebuie să fie plătită TVA la bugetul statului suma de 1.768.936 RON. În ceea ce privește impozitul pe venit aferent facturilor, expertiza a concluzionat că suma este de 1.192.625 RON.

Apoi, la obiectivul nr. 3 al Raportului de expertiză contabilă judiciară se arată că E., Gonț și C. a acoperit integral prejudiciul, fiind depuse declarații rectificative aferente perioadei în cauză (2011 - 2014), în baza art. 84 Codul de procedură fiscală și imediat achitate sumele recalculate.

Astfel, raportul de expertiză contabilă judiciară a reținut în mod clar că au fost realizate rectificări ale bazei de impozitare și ale obligațiilor de plată către Bugetul de stat, atât pentru impozitul de venit, cât și pentru TVA (pentru anii 2011 - 2014), după cum urmează:

- pentru impozitul pe venit, în data de 13.05.2015 au fost depuse la Administrația Financiară Declarațiile 204 și 200 rectificative (prin care au fost scăzute din cheltuielile raportate inițial valoarea facturilor primite de la D. S.R.L., rezultând astfel o bază de impozitare și o obligație de plată mai mare; această diferență a fost achitată de E. și C. în data de 18.05.2015 (1.156.954 RON) și în 11.06.2015 (35.671 RON) - conform Anexei 4 la Raportul de expertiză contabilă judiciară;

- pentru TVA, prin Decontul nr. x aferent lunii aprilie 2015 (depus la 25.05 2015) a fost corectată obligația de plată cu suma de 1.788.939 RON și plățile au fost făcute la data de 15.05.2015, prin F. - conform. Anexei 3 la Raportul de expertiză contabilă judiciară.

A mai precizat că, din punct de vedere fiscal - E., Gonț și C. nu are o existență de sine stătătoare, taxele și impozitele fiind plătite către buget, în raport de cota asociaților de participare, conform raportului de expertiză contabilă judiciară (obiectivul 3, pag. 15 din 42).

În urma corecțiilor făcute, E., Gonț și C. a făcut plata TVA prin F. în data de 15.05.2015 a sumei de 1.788.938 RON (Anexa 3 a raportului), defalcată astfel: pentru A. - 894.469 RON; pentru B. - 626.128 RON; pentru C. - 268.341 RON.

În ceea ce privește diferențele de impozit pe venit în sumă de 1.192.625 RON, acestea au fost plătite, conform Anexei 4 la raport, după cum urmează: A. - 596.312 RON; B. - 417.419 RON; C. - 178.894 RON.

A mai arătat că E. este o asociație fără personalitate juridică, modul de asociere fiind "asocierea în participațiune". Contabilitatea asocierii este condusă în partidă simplă, iar declarațiile fiscale depuse de birou sunt repartizate pe asociați în funcție de cota de participare a fiecăruia (în acest sens Obiectivul nr. 1 al expertizei): A.-50%; B. - 35%; C.-15%.

În paralel cu rectificarea declarațiilor și achitarea imediată a sumelor rezultate, a existat dorința de a acoperi prejudiciul estimat cât mai rapid cu putință, astfel cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală - la data de 30.04.2015 - inculpata, prin avocat ales, a depus la dosarul cauzei dovada achitării sumei de 1.500.000 RON, în baza OMF nr. 1076/06.08.2014.

În acest sens, a indicat Ordinul de plata emis de F. (aflat la dosarul cauzei) care a atestat că, la data de 27.04.2015, contul deținut de E., Gonț și C. a fost debitat cu suma de 1.500.000 RON, aceasta fiind transferată către Trezoreria Statului, nr. cont x - beneficiar Bugetul de Stat.

Prin urmare, având în vedere acuzațiile aduse, în sensul că în contabilitatea E., Gont și C. au fost introduse facturi fictive emise de D. S.R.L. și astfel, biroul de executori s-a sustras de la plata unei datorii fiscale totale în cuantum de 2.981.562 RON (TVA in cuantum de 1.788.937 RON și impozit pe venit 1.192.625 RON), s-a solicitat a se observa următoarele:

- au fost depuse declarații rectificative, iar prejudiciul a fost acoperit efectiv în data de 18.05.2015 (1.156.954 Iei) și în data de 11.06.2015 (35.671 RON), conform Anexei 4 la raportul de expertiză contabilă judiciară;

- separat, a fost achitată suma de 1.500.000 RON.

Raportat la prejudiciul total (2.981.562 RON), a rezultat că plata suplimentară a sumei de 1.500.000 RON nu constituie "majorarea cu 20% din baza de calcul", ci majorarea cu peste 50% din baza de calcul.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., petenta a arătat că legiuitorul a stabilit că, atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută, instanța ia masuri pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 6 din C. pen.

La rândul său, art. 6 alin. (1) din C. pen. prevede că, atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Analizând în mod formal dispozițiile întregului art. 6 din C. pen., petenta a precizat că legiuitorul nu a prevăzut și situația în care legea nouă prevede pentru infracțiunea săvârșită o cauză de nepedepsire. Cu toate acestea, a apreciat că, folosind raționamentul "a fortiori", se poate ajunge ușor la concluzia că "maximul" prevăzut de legea nouă, pentru situația inculpatei este acela că "fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen..".

Altfel spus, din moment ce legiuitorul a prevăzut că pedeapsa aplicată trebuie obligatoriu redusă la maximul special prevăzut de legea nouă, ar fi absurd să se considere că - atunci când legea nouă stabilește că fapta respectivă nu se mai pedepsește - judecătorul să nu poată "reduce" pedeapsa aplicată la acest nou maxim.

În acest sens, s-a solicitat să se observe că legea nouă nu oferă pedepse alternative și nici maxim sau minim special atunci când prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, ci se arată simplu că "fapta nu se mai pedepsește". Deci, acesta reprezintă "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită", la care face referire art. 6 alin. (1) din C. pen.

De asemenea, prin notele scrise depuse la dosar, au fost reluate susținerile din cererea inițială cu care aceasta a investit instanța, solicitând, în raport de dispozițiile art. 595 din C. proc. pen. și art. 6 din C. pen. (interpretare "a fortiori"), aplicarea dispozițiilor art. 10

1

din Legea nr. 241/2005, care arată că fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen.

În plus, petenta a mai arătat că instituțiile juridice referitoare la legea penală de dezincriminare, precum și la intervenirea unei legi penale noi există pentru ca nici o persoană să nu fie nevoită să execute o pedeapsă pentru o faptă care nu mai este prevăzută de lege ca infracțiune ori o pedeapsă pentru care legea nouă prevede un prag mai mic decât cel al pedepsei care se execută ori urmează a se executa.

În final, a arătat că sunt de notorietate în lumea juridică motivele pentru care instanța de contencios constituțional a intervenit pentru a preciza expres că și deciziile Curții Constituționale echivalează cu un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, respectiv cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, astfel că a solicitat instanței să observe că dispozițiile pe care le invocă prin prezenta cerere, respectiv art. 10

1

din Legea nr. 241/2005, au fost adoptate de Parlamentul României. Prin urmare, această situație se înscrie fără niciun fel de discuție în cazul prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. pen.:

"a intervenit o lege care prevede …".

Pentru a demonstra caracterul de eligibilitate al condamnatei, avocatul ales al acesteia a solicitat a se observa din toate documentele anexate faptul că la data de 13.05.2015, respectiv 15.05.2015, prima aferentă impozitului pe venit, iar a doua aferentă decontului de TVA, petenta a achitat prejudiciul, situație care a determinat înjumătățirea limitelor de pedeapsă. În mod evident, prin plata sumei de 1.500.000 RON, suplimentar față de cele 3 milioane achitate deja prin declarațiile rectificative din datele de 13.05 și 15.06, petenta a satisfăcut anticipat rigorile legii mai favorabile, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 595 din C. proc. pen., care fac trimitere la art. 6 din C. pen., conform căruia în situația în care după rămânerea definitivă a soluției de condamnare, până la executarea pedepsei apare o lege penală mai favorabilă, instanța trebuie să facă demersuri în vederea reducerii pedepsei aplicate la maximul special prevăzut de către legea nouă. De asemenea, a mai susținut că legea nouă vizează însăși cauza de nepedepsire cu consecința încetării procesului penal.

Ca atare, apărarea a solicitat să se constate că petenta a avut neșansa în anul 2015 să achite 1.500.000 RON suplimentar, care, în prezent, s-a demonstrat a fi o oportunitate, pentru că petenta a devenit eligibilă pentru aplicarea art. 595 din C. proc. pen., în sensul aplicării legii penale mai favorabile.

În susținerea cererii formulate, a solicitat a se observa penultimul paragraf din notele scrise depuse între cele două termene, cu referire la Decizia nr. 651/25.10.2018 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea parțială a dispozițiilor art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., în sensul în care s-a stabilit că intervenirea unei legi penale noi, care are ca efect fie dezincriminarea, fie diminuarea cuantumului pedepsei, are în vedere ca nicio persoană aflată în executarea unei pedepse să nu execute o pedeapsă mai mare decât pragul stabilit prin legea nouă. Ca atare, a făcut trimitere la punctul 57 din decizia Curții Constituționale care clarifică situația prevăzută de art. 6 din C. pen.

Totodată, apărarea a apreciat că situația pendinte ține de legalitatea executării pedepsei. Astfel, prin intervenția legii penale mai favorabile, petenta execută o pedeapsă pentru care legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire, în situația satisfacerii condiției plății suplimentare de 20%, situație care a fost demonstrată pe deplin prin documentele deja existente la dosarul cauzei.

Ca atare, a solicitat admiterea cererii, înlocuirea pedepsei de 5 ani cu executare, conform disp. art. 10

1

din Legea nr. 241/2005, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 55/2021, cu consecința încetării procesului penal.

Analizând cererea formulată de petenta condamnată A., raportat la actele dosarului și la dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a reținut că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/A/31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, printre altele, a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Totodată, a fost menținută măsura asigurătorie a sechestrului asupra unei sume de 23.000 RON, consemnată de inculpată la dispoziția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Instanța de fond a reținut că, la momentul rămânerii definitive a sentinței de condamnare, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 prevedeau că "În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate".

Având în vedere că fapta a fost săvârșită în perioada septembrie 2011 - noiembrie 2014 (44 de acte materiale), iar prejudiciul era mai mare de 100.000 de euro, inculpata a beneficiat de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în sensul că au fost reduse limitele pedepsei principale prevăzute de lege, care erau cuprinse între 9 ani și 15 ani închisoare, pedeapsa aplicată fiind de 5 ani închisoare.

Art. 10 alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 55 din 31 martie 2021, privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în sensul următor:

"În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda".

Prin aceeași lege au fost introduse alin. (11) și 12 la art. 10 din Legea nr. 241/2005, care prevăd următoarele:

Alin. (11):

"În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare".

Alin. (12):

"Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (11)".

Având în vedere aceste dispoziții legale și succesiunea modificărilor legislative, Curtea a reținut că, pentru a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 în forma de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a petentei A., condiția prevăzută de lege la acel moment era acoperirea integrală a pretențiilor părții civile și nu acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, așa cum este în prezent.

Din cuprinsul sentinței penale nr. 134/F/29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și al deciziei penale nr. 341/A/31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a rezultat că petenta a achitat prejudiciul integral, fără precizări în ceea ce privește vreo majorare de 20% sau mai mult, iar măsura sechestrului a fost menținută prin decizia penală nr. 341/A/31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru suma de 23.000 RON.

Dacă inculpata ar fi plătit vreo sumă în plus, aceasta ar fi trebuit să solicite să i se restituie ceea ce a plătit în plus ori instanța ar fi dispus restituirea diferenței plătite în plus și nedatorate, având în vedere că legea în forma anterioară nu prevedea acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, așa cum este în prezent, motiv pentru care condamnata (inculpată la acel moment) nici nu avea vreun temei legal să plătească această majorare și nici nu putea fi obligată să o plătească.

Totodată, faptul că o persoană a plătit o sumă de bani mai mare decât cea datorată nu poate constitui temei pentru aplicarea unei legi viitoare, care la momentul efectuării plății nu se putea cunoaște dacă va exista sau în ce formă va fi adoptată, având în vedere că adoptarea legilor, momentul adoptării și forma lor este atributul Parlamentul României, care, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituția României, este unica autoritate legiuitoare a țării, iar potrivit dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituția României, adoptă legi organice prin care se reglementează infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora.

De asemenea, chiar dacă s-ar presupune că plata invocată de petentă a avut loc, remediul pentru această plată era cel prevăzut de dispozițiile art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, respectiv dreptul de a cere restituirea sumei plătite în plus. Acest drept este prevăzut în mod expres și de dispozițiile art. 168 din Codul de procedură fiscală, care prevăd că se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată, iar în situația în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.

Mai mult, petenta chiar a solicitat restituirea acestei sume pe calea unei cereri de înlăturare a omisiunii vădite, cerere care, însă, a fost respinsă, ca nefondată, prin încheierea din data de 22.09.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2015.

O astfel de cerere a fost analizată și ca motiv de apel de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei penale nr. 341/A/31.10.2019, fiind apreciată ca nefondată pentru motivele arătate în cuprinsul deciziei .

Prin urmare, singura obligație a petentei A., pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 în forma de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a petentei, era aceea de a acoperi integral pretențiile părții civile, fără alte majorări.

Întrucât petenta s-a conformat acestei obligații, aceasta a beneficiat de aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, așa cum rezultă din cuprinsul sentinței penale nr. 134/F/29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 341/31.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Faptul că nu a avut loc restituirea sumei plătite de petentă în plus către partea civilă, dacă într-adevăr se impunea restituirea acestei sume, ori că acest aspect nu a fost rezolvat până la acest moment, reprezintă aspecte cu caracter civil, care nu pot avea efecte cu privire la executarea unei pedepse penale în lipsa unor dispoziții expres prevăzute de lege.

De altfel, Curtea a reținut că o asemenea ipoteză nu este prevăzută nici de Legea nr. 55/2021, privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, întrucât la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare nici nu era posibilă o asemenea situație.

În aceste condiții, s-a apreciat că sunt nefondate susținerile avocatului ales al petentei, potrivit cărora aceasta din urmă "a satisfăcut anticipat rigorile legii mai favorabile" sau că "petenta a avut neșansa în anul 2015 să achite 1.500.000 RON suplimentar, care astăzi s-a demonstrat a fi o oportunitate".

Totodată, pe lângă faptul că nu se poate reține că o plată nedatorată și neprevăzută de lege ar putea fi considerată ca și un avans plătit în eventualitatea adoptării în viitor a unei legi precum Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, fără o dispoziție expresă cuprinsă în această lege s-ar crea și o situație de discriminare față de persoanele aflate într-o situație similară cu cea a petentei, cu singura deosebire că acele persoane, pentru a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, ar fi acoperit integral numai pretențiile părții civile, așa cum prevedeau dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021, fără să plătească și o sumă în plus, pe care oricum la acea dată nu o datorau.

Împotriva sentinței penale nr. 68 din data de 18 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, condamnata A. a formulat prezenta contestație.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 28.06.2021, fiind stabilit termen de soluționare la data de 19.10.2021, când s-a dispus amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător ales de către contestatoare.

La termenul de judecată din data de 14.12.2021, s-au luat concluziile apărării contestatoarei și ale reprezentantului Parchetului, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Evaluând contestația formulată de condamnata A., Înalta Curte notează următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 595 din C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen.

Conform art. 4 din C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Art. 6 din C. pen. statuează următoarele:

"Alin. (1): Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Alin. (2): Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

Alin. (3): Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii".

Obiectul de reglementare cuprins în art. 4 din C. pen. are în vedere dezincriminarea unei fapte penale atunci când apare o lege nouă care abrogă sau modifică incriminarea și care nu se mai regăsește în alte texte de lege.

Dezincriminarea intervine atât prin intermediul abrogării sau modificării unui text de lege existent, cât și prin intermediul deciziei Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate a unei norme de incriminare, cu consecința constatării neconstituționalității întregului text de incriminare.

Totodată, dezincriminarea presupune scoaterea din sfera ilicitului penal a unui comportament care a avut la un moment dat semnificație de infracțiune și care ulterior poate fi sancționat ca abatere sau să nu mai fie sancționat.

Analizând comparativ dispozițiile legale cuprinse în Legea nr. 241/2005 și Legea nr. 55/2021 se constată că niciuna dintre normele cuprinse în Legea nr. 241/2005 nu au fost abrogate prin dispozițiile Legii nr. 55/2021.

O modificare adusă prin Legea nr. 55/2021 o reprezintă faptul că, în cazul infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost prevăzută ca pedeapsă principală alternativă amenda, dispozițiile legale în vigoare până la data intrării în vigoare a legii noi prevăzând ca sancțiune doar pedeapsa închisorii de la 2 la 8 ani.

În ceea ce privește pedeapsa principală a amenzii ca alternativă la pedeapsa închisorii, Legea nr. 55/2021 a prevăzut expres care sunt situațiile în care aceasta se aplică în mod obligatoriu (atunci când prejudiciul se situează până la limita a 50.000 euro) și situațiile în care se aplică facultativ (când prejudiciul nu depășește 100.000 euro).

De asemenea, a fost introdusă prin legea nouă o cauză de nepedepsire în cazul săvârșirii uneia din infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile este acoperit.

Tot un element de noutate îl constituie și faptul că această cauză de nepedepsire a fost transformată dintr-o circumstanță personală într-o circumstanță reală, stabilindu-se că dispozițiile menționate "se aplică tuturor inculpaților, chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului".

Astfel, Curtea Constituțională a reținut în cuprinsul deciziei nr. 101/2021 că dispozițiile legii privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 sunt constituționale în raport cu criticile formulate și că niciuna dintre obiecțiile formulate nu au vizat aspecte referitoare la art. 9 din Legea nr. 241/2005, infracțiune pentru care s-a dispus condamnarea petentei.

Deși în cuprinsul deciziei menționate au fost folosiți, în mod constant, termenii de incriminare/dezincriminare, acest lucru a avut loc în contextul în care s-au făcut referiri la competența exclusivă a Parlamentului, ca organ legislativ (paragraf 72-91).

Mai mult, nicăieri în conținutul deciziei mai sus menționate nu se susține că art. 1 pct. 3 (cu referire la art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 55/2021) este o normă de dezincriminare, dimpotrivă, norma respectivă este calificată ca o normă de trimitere (paragraf 100-101).

Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să înlocuiască răspunderea penală cu una de natură civilă, în situația în care prejudiciul a fost achitat, contrar susținerilor apărării, nu echivalează cu dezincriminarea faptei de evaziune fiscală în oricare dintre variantele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Deși apărarea susține că prejudiciul provocat a fost acoperit integral și chiar în proporție mai mare decât limita stabilită de Legea nr. 55/2021 (20% raportat la baza de calcul, plus dobânzi și penalități), Înalta Curte reține că acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci privește conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conduită în raport de care se poate aprecia asupra periculozității sale.

Această împrejurare constituie, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, o cauză de nepedepsire (decizia nr. 459 din 25.06.2020 a Curții Constituționale), iar reglementarea acesteia este posibilă în raport de politica penală concepută de legiuitor în materia evaziunii fiscale.

Astfel, Curtea Constituțională a admis în cuprinsul deciziei nr. 101/2021 că legiuitorul poate să legifereze astfel de cauze de nepedepsire având ca scop recuperarea prejudiciilor provocate bugetului consolidat de stat și că în acest mod nu este încălcat principiul legalității pedepsei (paragraf 102-110).

Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea specială a C. pen. sau în legi speciale (cum este și cazul art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005) reprezintă împrejurări, stări subiective și au în vedere conduita făptuitorului după săvârșirea faptei, iar cauzele speciale prevăzute în Partea generală a C. pen., deși sunt tot împrejurări, stări subiective, au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârșirii faptei.

În concluzie, Înalta Curte reține că, în situația în care se constată incidența unor asemenea cauze considerate exclusive de infracțiune, fapta este considerată infracțiune, fiind înlăturată doar consecințele comiterii ei, respectiv răspunderea penală (și nu executarea pedepsei sau consecințele condamnării).

Drept urmare, infracțiunea de evaziune fiscală pentru care a fost condamnată petenta A. este încă prevăzută de lege ca fiind infracțiune, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, și, ca atare, art. 4 din C. pen. nu este aplicabil.

În ceea ce privește teza privind aplicarea dispozițiilor art. 6 din C. pen., Înalta Curte constată, de asemenea, că este neîntemeiată.

Art. 6 C. pen. prevede trei situații în care o pedeapsă stabilită printr-o hotărâre definitivă de condamnare poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai ușoară sau modificată, ca urmare a intervenirii unei legi care prevede o pedeapsă mai ușoară: atunci când legea nouă prevede o pedeapsă mai ușoară sancțiunea aplicată dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă se reduce la acest maxim; atunci când a intervenit o lege nouă care prevede numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune; când legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut de legea nouă.

Prin urmare, se au în vedere în principal, specia și durata pedepsei prevăzute de legile succesive, neavând importanță din perspectiva art. 6 din C. pen., modificarea condițiilor de tragere la răspundere penală ori criteriile de stabilire sau individualizare a sancțiunii.

Altfel spus, aplicarea legii penale mai favorabile are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai ușoară decât cea aplicată de instanță, constituind una dintre situațiile în care, în mod excepțional, principiul autorității de lucru judecat este înfrânt de principiul legalității pedepsei.

Or, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, modificat prin Legea nr. 55/2021 în vigoare din data de 01.04.2021, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda.

În același timp, au fost introduse două dispoziții noi, alin. (1

1

) și (1

2

), cu următorul cuprins: (1

1

) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare. (1

2

) Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (1

1

).

Așadar, aceste din urmă dispoziții legale prevăd o cauză de nepedepsire, stabilind că fapta de evaziune fiscală nu se mai pedepsește, sub rezerva îndeplinirii a două condiții, una care privește achitarea integrală a prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul și cealaltă, care se referă la achitarea acestuia în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, dispozițiile în discuție fiind aplicabile și inculpaților care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.

În esență, petenta condamnată A. a înțeles să critice nu modul de aplicare al Legii nr. 55/2021, ci lipsa unor dispoziții tranzitorii, respectiv a unor dispoziții prin care să se reglementeze modul de aplicare al dispozițiilor introduse prin Legea nr. 55/2021 cu privire la situația persoanelor condamnate în mod definitiv.

Evitarea riscului unor situații eventual discriminatorii în practică se putea face de către legiuitor, prin introducerea unor norme tranzitorii, astfel cum jurisdicția constituțională a recomandat în cazuri care comportă abordări similare încă din anul 2011 în baza Deciziei CCR nr. 1483/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320

1

din C. proc. pen. din 1969.

În absența unor norme tranzitorii, reținând că în speță nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 6 din C. pen., incidența unei cauze de nepedepsire introduse prin Legea nr. 55/2021 în cazul unei condamnări definitive la data intrării în vigoare a actului normativ indicat, ar reprezenta realizarea de către judecător a unei veritabile "lex tertia".

Deopotrivă, în cazul inculpaților condamnați definitiv în baza unei legi care nu conținea o cauză de nepedepsire, faptul că ulterior o reglementare nouă aduce în peisajul normativ o asemenea cauză de nepedepsire, în absența unei prevederi legale exprese, nu poate justifica reținerea cauzei de nepedepsire în cazul condamnărilor definitive. De exemplu, existența posibilității de încetare a procesului penal prin împăcare, în cazul unor infracțiuni de furt calificat începând cu data de 01 februarie 2014, nu presupune că și inculpaților condamnați definitiv anterior acestei date li s-ar fi oferit posibilitatea obținerii unei soluții de încetare a procesului penal prin împăcarea părților.

Prin urmare, introducerea prin Legea nr. 55/2021 a unor pedepse alternative a amenzii, dar fără modificarea limitelor pedepsei închisorii, nu reprezintă intervenția unei legi penale mai favorabile în sensul dispozițiilor legale invocate. În acest condiții, ținând cont ca pedeapsa aplicată petentei A. nu depășește maximul special al normei de incriminare (art. 9 din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021) nu se poate vorbi despre incidenta art. 6 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecata definitivă a cauzei.

Așa cum a reținut în mod judicios și instanța de fond, acest raționament nu poate fi aplicat și în privința condamnărilor definitive, aflate în executare la data intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021.

Este adevărat, Constituția statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile și după rămânerea definitivă a unei hotărâri. Însă, fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.

Or, dispozițiile art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021, nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 6 din C. pen. referitoare la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 241/2005 reprezintă o cauză de nepedepsire care are ca efect înlăturarea răspunderii penale (și nu a executării pedepsei deja aplicate sau a consecințelor condamnării) și nu reprezintă o cauză de stingere a pedepsei.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că nu este de neglijat conduita procesuală a petentei de a achita în integralitate prejudiciul cauzat și accesoriile, însă aceasta a fost avută în vedere, la individualizarea judiciară a pedepsei și a executării pedepsei la momentul pronunțării deciziei penale, în apel. Și conduita petentei de a achita suplimentar un procent de 20 % din prejudiciu a fost apreciată de instanța de fond ca fiind pozitivă, însă nu se poate acorda acestei situații efectul dorit de petentă, Legea nr. 55/2021 neprevăzând situații tranzitorii în cazul pedepselor definitiv aplicate, iar dispozițiile generale, prevăzute în art. 15 alin. (2) din Constituția României raportat la art. 6 din C. pen., nepermițând înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea civilă și nici stingerea pedepsei deja aplicate.

Înalta Curte subliniază faptul că aprecierea incidenței instituției legii penale mai favorabile nu se realizează in abstracto, exclusiv prin raportare la dispozițiile unei legi noi, mai favorabile, ci în concret, judecătorului revenindu-i sarcina de a analiza în concret, dacă sunt îndeplinite exigențele legale de natură a atrage aplicarea legii penale noi, mai favorabile.

Pe de altă parte, așa cum a subliniat și instanța de apel, chestiunea vizând achitarea prejudiciului a fost analizată ca și motiv de apel, fiind apreciată ca nefondată pentru motivele arătate în cuprinsul deciziei penale.

Nu în ultimul rând, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se poate reține existența unei situații discriminatorii între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, deoarece legiuitorul a prevăzut, în mod expres, modalități distincte de rezolvare a acestor situații, în funcție de momentul procesual în care se regăsesc, respectiv înainte de condamnarea definitivă și ulterior acestui moment, când persoana se află deja în executarea unei pedepse stabilite cu titlu definitiv. În atare condiții, tratamentul juridic diferențiat este unul justificat tocmai din perspectiva momentului procesual în care acestea se regăsesc și a condițiilor ce trebuie întrunite, în raport de situația juridică a fiecărei persoane, drept pentru care nu se poate considera că nu a fost respectat principiul nediscriminării.

Referitor la Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de apărare în susținerea cererii formulate, Înalta Curte constată că aceasta nu este incidentă în cauză, dată fiind natura chestiunilor referite în jurisprudența instanței de contencios constituțional.

Față de aceste considerente, în baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatoarea A. împotriva sentinței penale nr. 68 din data de 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, în sumă de 80 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatoarea A. împotriva sentinței penale nr. 68 din data de 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoare, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2021.