ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 962/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 37 și următoarele din O.U.G. nr. 109/2011.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.175.209 RON, reprezentând contravaloarea brută a componentei variabile a remunerației (opțiunile pentru acțiuni virtuale - OAVT) cuvenite potrivit Contractului de mandat nr. C357/19 noiembrie 2013, urmând ca Transelectnca să achite toate contribuțiile sociale obligatorii potrivit dispozițiilor Codul fiscal; a sumei de 190.671 RON reprezentând diferența dintre valoarea netă a remunerației care ar urma să fie achitată în prezent și valoarea netă a remunerației care ar fi trebuit să fie achitată la data scadenței - 15 noiembrie 2016 (potrivit calculului detaliat în Anexa 1); la plata dobânzii legale aferente în cuantum de 108.462,55 RON, calculată de la data scadenței și până la data achitării efective, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011; în subsidiar, plata dobânzii în cuantum de 63.965,09 RON, calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 (potrivit calculului efectuat în Anexa nr. 2); reemiterea și comunicarea Certificatele OAVT 2015 și 2016, cu indicarea în cuprinsul acestora a numărului corect de 90.000 de OAVT-uri care se cuvin reclamantului în temeiul prevederilor Contractului de mandat; plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 2160 din 4 iulie 2018, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.175.209 RON, reprezentând contravaloarea brută a componentei variabile a remunerației, suma de 190.671 RON, reprezentând diferența dintre valoarea netă a remunerației care ar urma să fie achitată în prezent și valoarea netă a remunerației care ar fi trebuit să fie achitată la data scadenței, suma de 108.462,55 RON, reprezentând dobânda legală calculată până la data de 20 iulie 2017, precum și dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 asupra debitului în cuantum de 2.365.880 RON, de la data de 21 iulie 2017 și până la data achitării efective.

Totodată, a fost obligată pârâta să emită și să comunice certificatele OAVT 2015 și 2016, cu indicarea în cuprinsul acestora a numărului corect de 90.000 de OAVT-uri care se cuvin reclamantului și să plătească reclamantului suma de 44.408,76 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.

Prin decizia civilă nr. 2099 din 6 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "Transeiectrica" S.A. împotriva sentinței civile nr. 2160/04.07.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost obligată apelanta la plata către intimat a sumei de 8447 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este netemeinica, întrucât nu este în concordanță cu probele administrate și este nelegală, deoarece instanța de apel nu a identificat, interpretat și aplicat corect normele legale de drept material incidente, nu a cercetat în totalitate apărările pârâtei pe fondul litigiului și a dispus formal asupra fondului cererii, existând lacune și inadvertențe ale motivării.

In opinia recurentei, hotărârea instanței de apel încalcă prinicipiul libertății de voință exclusivă statornicit de art. 1169 C. civ., respectiv principiul libertății de a contracta.

Potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remunerației conform prevederilor Anexei 1 pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de AGA, prevăzute în Planul de Administrare și preluate în planul de management.

Primul paragraf al Anexei I la contract prevede că mandatarul beneficiază de remunerația variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generala a Acționarilor.

In acest context, s-a învederat că intenția reală a părților la momentul aprobării și încheierii contractului de mandat a fost de a condiționa plata tuturor componentelor remunerației mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remunerației.

Art. 13.1 din contract prevede faptul acest act se completează cu orice alte prevederi legale incidente.

Conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativa a întreprinderilor publice, elementele componentei variabile sunt interdependente.

S-a arătat că, în cauză, componenta variabilă nu poate fi decât una singură indiferent de numărul elementelor sale componente, art. 37 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 stabilind că "Remunerația membrilor consiliului de administrație sau, după caz, a membrilor consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizație fixă lunară și o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanta."

Art. 3.4 din Contract coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat, în opinia recurentei-pârâte, decât în sensul în care cele trei elemente ale componentei variabile sunt interdependente. Astfel, cât timp unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la Contracte, rezulta în mod automat că nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

Totodată, s-a subliniat că reclamantul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de componenta variabilă aferentă OAVT 2013, care face obiectul prezentului litigiu.

Recurenta a precizat că reclamantul nu a primit și nu i se poate acorda bonusul de performanță solicitat prin cererea de chemare în judecată, chiar și în situația în care acesta se prevalează de "realizările" aferente anului 2014, precum și ale următorilor ani, având în vedere faptul că acesta nu a îndeplinit cumulativ cei trei indicatori de performanță (anul 2014, 2015 și anul 2016).

In acest context, s-a apreciat că instanța de apel s-a pronunțat pe o problemă de oportunitate, iar nu de legalitate, or, așa cum s-a statornicit și în jurisprudență, instanțele de judecată nu sunt îndreptățite să se substituie organelor de conducere, în speța Comitetului de Nominalizare și Remunerare din cadrul Consiliului de Supraveghere al Companiei pentru a stabili îndeplinirea criteriilor de performanță și gradul de realizare al acestor criterii.

Mai mult, s-a arătat că instanța de apel a înlăturat, printr-o interpretare greșita, apărările Companiei referitoare la faptul ca reclamantul revendica sume de bani aferente perioadei anului 2013, anterioare datei Hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acționarii societății au decis că bonusul de performanță nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri.

De asemenea, s-a menționat că instanța de apel nu a ținut cont de apărările pârâtei prin care arăta faptul că, în ceea ce privește solicitarea reclamantului de reemitere și comunicare a certificatelor OAVT 2015 și 2016, în sensul acordării unor pachete de 90.000 de OAVT în loc de 60.000 OAVT, așa cum au fost ajustate prin Hotărârea AGOA nr. 1/23.03.2015, este nelegală, întrucât din interpretarea paragrafului 1 din Anexa nr. 1 la contractul de mandat, constituie exteriorizarea acordului de voințe al părților la momentul încheierii Contractului de mandat, în sensul ajustării și stabilirii definitive a remunerației mandatarului printr-o hotărâre a adunării generale a acționarilor.

Or, intimatul-reclamant a refuzat cu rea-credință încheierea actului adițional la contractul de mandat, iar refuzul acestuia echivalează cu o neîndeplinire a condiției prevăzute la paragraful 1 din Anexa nr. 1.

Prin urmare, efectele produse față de părți sunt cele generate de contractul de mandat în forma sa inițială.

Având în vedere că al doilea și al treilea petit al cererii sunt legate de primul capăt de cerere, recurenta-pârâtă a precizat că și solicitarea de plată a sumei de 190.671 RON, reprezentând diferența dintre valoarea neta a remunerației care ar urma să fie achitată în prezent și valoarea netă a remunerației care ar fi trebuit achitata la data de 15 noiembrie 2016, la plata dobânzii legale în cuantum de 108.462,55 RON, calculată de la data scadenței și până la data achitării efective, sunt neîntemeiate, iar soluția de obligare la plata acestor sume este netemeinică și nelegală.

In ceea ce privește elementul reprezentat de bonusul de performanta, recurenta a subliniat că acesta poate fi acordat numai în măsura in care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenți primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica pentru acționarii societății. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a Planului de administrare.

Interpretarea si constatările instanței de apel - conform cărora indicatorul rentabilității acțiunilor a fost stabilit ca obiectiv si criteriu de performanță în sine, fiind asumat ca obiectiv multianual, pe întreaga perioada de exercitare a mandatului membrilor consiliului de supraveghere, rentabilitatea acțiunilor in anul 2014 față de data de referință fiind de 493%, sunt total eronate si nesusținute de dovezile administrate.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că interpretarea contractului, cu referire la drepturi și obligații, cade în sarcina instanței de judecată care are obligația de a stabili ca niciuna dintre părți să nu-și exercite drepturile în mod subiectiv și să accepte adaptarea acestuia atunci când pretențiile se bazează pe un dezechilibru originar sau când generează, prin executarea sa, un dezechilibru, ducând la negarea esenței contractului care înseamnă reunirea voințelor și intereselor părților, în același timp și pe toată durata existenței sale.

Recurenta a făcut referire și la art. 1350 C. civ. care arată ca "orice persoana trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat". S-a susținut că proba neexecutării obligațiilor este ușor de administrat, situațiile financiare consolidate demonstrând ca nu există performanță din partea intimatului. Din analiza atentă a acestor date financiare, precum și a obiectivelor de performanță rezultă că Transelectrica S.A. a dovedit faptul ca activitatea desfășurata de către intimatul-reclamant și mijloacele utilizate au fost insuficiente și necorespunzătoare, fiind, din punct de vedere legal, în situația neexecutării obligațiilor asumate contractual, rezultatul urmărit nefiind obținut.

Motivele invocate de către recurenta Transelectrica sunt, în opinia intimatului, fie reiterări ale unor argumente invocate în fața instanțelor de fond și care au fost respinse de către aceste instanțe, fie alte susțineri în favoarea argumentelor invocate în fața instanțelor de fond, susțineri care sunt făcute pentru prima dată în recurs.

Astfel, s-a susținut că recurenta-pârâtă Transelectrica urmărește o reevaluare judiciară a probelor administrate în cauză din perspectiva apărărilor (lato sensu) invocate în fața primelor două instanțe de fond.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raționamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a apărărilor formulate de intimat pe fondul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant, prin întâmpinare, pentru considerentele arătate în cuprinsul acelei încheieri și a admis în principiu recursul.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, pornind de la prevederile Anexei nr. 1 la contractul de mandat și având în vedere principiul voinței interne a părților, instanța de prim control judiciar, în mod corect, a reținut că nu poate fi primită critica apelantei privind greșita interpretare a dispozițiilor contractuale.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1169 C. civ., "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri", iar dispozițiile art. 1.266 C. civ., privitoare la interpretarea contractului după voința concordantă a părților, stabilesc următoarele:

"(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

De asemenea, în conformitate cu art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și, în baza art. 1516 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

În speță, se constată că, Anexa nr. 1 la contract, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remunerației variabile, reperele în funcție de care aceasta se acordă.

Instanța de apel, în analiza efectuată, a reținut că Anexa nr. 1 la contractul de mandat condiționează doar componenta anuală variabilă de îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanță asumați în planul de administrare, respectiv "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții, doar pentru punctul 2 prevăzându-se această condiționalitate după cum rezultă din înscrisul aflat la dosar. Totodată, îndeplinirea indicatorului "EBITDA", condiționată și de îndeplinirea indicatorului "Total investiții" era necesară pentru plata bonusului colectiv de performanță, convenit la pct. 4. 1 din anexă, bonusul de performanță fiind legat doar de rentabilitatea acțiunilor, după cum rezultă din pct. 3 al anexei. Convenția părților nu stabilește că ultima componentă se poate acorda doar în situația îndeplinirii cumulative a cerințelor de la pct. 2. Fiecare parte a remunerației fixe sau variabile a fost determinată de către părți în mod precis cu propriile condiționalități, rentabilitatea acțiunilor fiind singura pentru acordarea bonusului de performanță.

Înalta Curte constată că statuările instanței de apel sunt corecte, din modul de redactare a convenției părților rezultând că voința lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remunerației, condiții specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanță diferind de cele agreate pentru celelalte două componente. Tocmai enunțarea indicatorilor de performanță pentru fiecare bonus în parte denotă voința părților de a stipula condiții distincte de acordare explicit menționate.

De asemenea, se constată că, spre deosebire de remunerațiile stabilite la pct. 2.1 și 4.1 din Anexă, pentru a căror acordare părțile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții", acordarea bonusului de performanță a fost condiționată doar de rentabilitatea acțiunilor Transelectrica.

Așadar, constatând că prin voința lor, părțile au stabilit ca plata bonusului de performanță să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificați în pct. 2.1 și 4.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acțiunilor Transelectrica, instanța de apel nu a încălcat libertatea contractuală și voința reală a părților, ci, dimpotrivă, a dat eficiență principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266 și urm. C. civ. și forței lui obligatorii, consacrată de art. 1.270 alin. (1) C. civ.

De altfel, așa cum a reținut instanța de prim control judiciar, recurenta a emis certificatul pentru un pachet de 90.000 de opțiuni pe acțiuni virtuale aferente anului 2013, la fel în anul 2014, pentru 60.000 la nivelul anului 2015 și 2016, neoferindu-se nicio explicație pertinentă privind această emitere, dacă nu erau îndepliniți indicii de performanță pe care îi pretinde, astfel cum condiționează acordarea drepturilor în prezenta cauză, iar, în plus, deși s-a contestat rentabilitatea acțiunilor, aceste certificate au fost înmânate intimatului.

Criticile recurentei-pârâte prin care se susține că, potrivit prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, elementele componentei variabile sunt interdependente, astfel încât atât timp cât unul dintre ele nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte, nu sunt întemeiate.

Astfel, dispozițiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 prevăd, în alin. (2), (3) și (4), că elementele componentei variabile se stabilesc pe baza unor indicatori de performanță financiari și nefinanciari negociați și aprobați de adunarea generală a acționarilor, diferiți de cei aprobați pentru administratorii executivi, determinați cu respectarea metodologiei prevăzute la art. 3

1

alin. (5) și care urmăresc inclusiv sustenabilitatea pe termen lung a societății și asigurarea respectării principiilor de bună guvernanță și că se revizuiește anual, în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare și de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanță financiari și nefinanciari aprobați de adunarea generală a acționarilor, anexă la contractul de mandat.

Iar potrivit art. 38 din aceeași ordonanță de urgență, în forma în vigoare la data încheierii contractului de mandat, componenta variabilă a remunerației poate consta într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii ori o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță.

Înalta Curte apeciază că aceste texte nu confirmă susținerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenței afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertății de voință, lasă la latitudinea părților modalitatea de stabilire a remunerației variabile, indicând doar, cu titlu general, reperele care trebuie să fie avute în vedere atunci când componentele acesteia sunt negociate.

Așadar, în considerarea dispozițiilor legale arătate, în mod corect a reținut instanța de apel că legiuitorul nu a impus anumite modalități de remunerare, forma și criteriile concrete de remunerare fiind decise de acționari și stabilite pe bază contractuală, prin acordul părților contractante, inclusiv în privința indicatorilor de performanță de îndeplinit în schimbul remunerației.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte prin care s-a susținut că instanța de apel a înlăturat, printr-o interpretare greșita, apărările Companiei referitoare la faptul ca reclamantul revendica sume de bani aferente perioadei anului 2013, anterioare datei Hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acționarii societății au decis că bonusul de performanță nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi examinată, în condițiile în care nu a fost supusă cenzurii în apel, fiind prezentată omisso medio. Aceasta, întrucât, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. instanței de recurs nu îi este permis să analizeze motive care nu au fost invocate și în apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte impune părților concluzia că este legală și temeinică soluția instanței de apel, care a reținut îndeplinirea, în cauză, a condițiilor legale pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei.

Ca o consecință a faptului că, în mod corect, ambele instanțe devolutive au reținut legalitatea primului capăt de cerere, susținerile recurentei-pârâte referitoare la netemeinicia solicitărilor reclamantului cuprinse în al doilea și al treilea petit al cererii, legate de primul capăt de cerere, nu pot fi primite, dincolo de împrejurarea că acestea nu conțin critici concrete și nici soluția dată asupra acestora nu a fost criticată.

Este de menționat că aspectele constatate de către instanța de apel din analiza probatoriilor administrate, respectiv a contractelor și celorlalte înscrisuri depuse în probatoriu, nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele care vizează o eventuală netemeinicie.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă prin care se reiterează apărările pe care le-a susținut în fața instanțelor devolutive cu privire la elemente de fapt referitoare la executarea contractului, modalitatea de îndeplinire și executare a obligațiilor asumate, criteriile de realizare și îndeplinire a unor indicatori, sunt critici de netemeinicie, iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, de strictă interpretare și aplicare, nu și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

Invocarea de către recurentă a prevederilor art. 1350 C. civ., în sensul că orice persoană trebuie să își execute obligațiile contractate prin raportare la argumentul potrivit căruia proba neexecutării obligațiilor este ușor de administrat, situațiile financiare consolidate demonstrând ca nu exista performanță din partea intimatului, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Cât privește susținerea recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel nu a cercetat în totalitate apărările sale pe fondul litigiului și a dispus formal asupra fondului cererii, existând lacune și inadvertențe ale motivării, Înalta Curte constată că acestea sunt simple afirmații ale părții nemulțumite de soluția pronunțată, în sprijinul acestora nefiind aduse critici concrete, circumscrise art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei, fiind evocat raționamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanșarea litigiului de față, în raport cu cererea formulată de intimatul-reclamant, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. la plata sumei de 8647,13 RON către intimatul-reclamant A., în temeiul documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva deciziei civile nr. 2099 din 6 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. la plata sumei de 8647,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.