ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 912/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10.12.2014 pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la 10.10.2016 (pag. 172 dosar tribunal), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Oradea, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtele la restituirea sumei de 123.375 euro, reprezentând contravaloarea investițiilor pe care le-a efectuat la imobilul situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 02.12.2015, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, iar ulterior, prin sentința nr. 346/COM/22.11.2016, a admis acțiunea și a obligat pârâtele la plata către reclamant a echivalentului în RON la cursul afișat de B.N.R. la data plății al sumei de 123.375 euro, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamant la imobilul situat în Oradea, str. x, jud. Bihor; a mai obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 11.415 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și către Statul Român a sumei de 5.929,28 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că între B. S.A. - Sucursala Oradea și C.M.I. Dr. C. s-au încheiat contractul nr. x/24.04.2008 (prin care s-a acordat un credit în sumă de 145.000 euro) și contractele de ipotecă nr. x/24.04.2008 și nr. y/23.06.2009 (încheiate cu C.), asupra imobilului constând în casă în regim de înălțime P+M, compus din 3 cabinete stomatologice, locuință la parter și locuință la mansardă, provenită din amenajarea și mansardarea casei existente cu suprafața totală construită de 202 mp, împreună cu terenul aferent, în suprafață de 175 mp, imobile situate în Oradea, str. x, jud. Bihor, dar și că, la solicitarea debitoarei, B. S.A. - Sucursala Oradea și-a exprimat acordul cu privire la efectuarea de lucrări de amenajare pentru imobilul mai sus indicat, cu condiția păstrării ipotecii înscrise în favoarea băncii, precum și a interdicției de înstrăinare și grevare cu sarcini a imobilului.

De asemenea, a reținut că între C. și A. s-a încheiat la 04.04.2009 un contract de cesiune a drepturilor și obligațiilor ce decurg din viitoarea autorizație de construire, urmând ca investiția să fie efectuată de cesionar, pe numele căruia s-a stipulat că se vor emite autorizația de construire și documentele vizând intabularea construcției.

Ulterior realizării investiției și emiterii actelor de intabulare, banca a inițiat executarea silită a imobilului, ca urmare a neplății ratelor aferente creditului.

Contestația la executare formulată de A. a fost respinsă prin sentința civilă nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secția Civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1890/R/COM/31.10.2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reținându-se că A. nu are calitatea de proprietar, însă are un drept de creanță asupra investițiilor efectuate.

Apreciind că la data pronunțării deciziei nr. 1890/R/COM/31.10.2014 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a născut dreptul reclamantului la recuperarea contravalorii investițiilor pe care le-a efectuat și că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1345-1348 C. civ., privind îmbogățirea fără justă cauză, prima instanță a admis acțiunea.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 02.12.2015, 26.01.2016 și 09.02.2016, B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Oradea au declarat apel.

Prin decizia nr. 92/C/2020 - A/26.03.2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat împotriva încheierii din 02.12.2015 și împotriva sentinței nr. 346/COM/22.11.2016, a schimbat în parte încheierea din 02.12.2015 și în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a înlăturat dispozițiile tribunalului privind obligarea pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 11.415 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și către Statul Român a sumei de 5.929,28 RON, reprezentând taxă de timbru, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a constatat că ajutorul public judiciar în cuantum de 5.929,28 RON de care a beneficiat reclamantul în fața primei instanțe rămâne în sarcina statului și a menținut restul dispozițiilor încheierii din 02.12.2015.

Prin aceeași decizie, a fost respins apelul declarat împotriva încheierilor din 26.01.2016 și 09.02.2016 și a fost obligat intimatul la plata către apelante a sumei de 5.662,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin sentința civilă nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secția Civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1890/31.10.2014 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. 1503l/271/2013, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că A. poate avea un drept de creanță împotriva garantului ipotecar, numitul C., iar nu împotriva pârâtelor din prezenta cauză.

La 06.05.2020 apelantele-pârâte au formulat o cerere de completare a dispozitivului deciziei din apel, solicitând instanței să se pronunțe și asupra capătului de cerere accesoriu vizând obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 118/2020 - A/C/04.06.2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului.

Împotriva deciziei nr. 92/C/2020 - A/26.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs A., iar B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Oradea au atacat cu recurs decizia nr. 118/2020 -A/C/04.06.2020 a aceleiași curți de apel.

Prin memoriul său de recurs, A. a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel a calificat greșit faptele reținute, împrejurare ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia autorului acestei căi de atac, în speță este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dar și cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza vizând nemotivarea hotărârii, în condițiile în care instanța de apel nu a analizat raporturile juridice dintre părți, respingând acțiunea ca urmare a admiterii excepției lipsei calității sale procesuale active.

Potrivit acestui recurent, în mod eronat a reținut curtea de apel că prin sentința nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secția Civilă s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că deține un drept de creanță împotriva numitului C., iar nu împotriva B. S.A. și, pornind de la această premisă, a admis excepția lipsei calității sale procesuale active, fără a mai proceda la judecarea pe fond a litigiului.

În acest sens, a arătat că autoritatea de lucru judecat presupune rezolvarea fondului litigiului prin hotărârea din care izvorăște. Prin urmare, separat de existența triplei identități de obiect, părți și cauză, este necesar ca hotărârea judecătorească însăși, ca act de procedură, ce pune capăt unei dispute judiciare, să îndeplinească, printre altele, și condiția dezlegării fondului cauzei. Numai în aceste condiții partea care a câștigat procesul se poate prevala în cadrul unei acțiuni ulterioare de dreptul recunoscut. În ipoteza în care nu a fost soluționat fondul litigiului, hotărârea astfel pronunțată nu are putere de lucru judecat.

Or, nici Judecătoria Oradea și nici Tribunalul Bihor nu puteau analiza existența sau nu a unui drept de creanță, întrucât nu au fost învestite cu o asemenea cerere, astfel că, atât timp cât raporturile juridice și drepturile părților nu au fost analizate în cadrul primului proces, hotărârea pronunțată nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acțiuni.

Aceasta, întrucât prima hotărâre, care nu a dezlegat situația litigioasă existentă între părți, nu se poate impune unui nou litigiu privind lămurirea și, în final, dezlegarea fondului acestuia și cu atât mai mult nu poate constitui baza pentru stabilirea sau nu a calității procesuale.

Mai mult decât atât, a arătat că prin sentința nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea s-a reținut doar existența unui eventual drept de creanță, dar nu s-a indicat debitorul.

Recurentele B. S.A. și B. S.A. Sucursala Oradea, prin cererea lor de recurs îndreptată împotriva deciziei nr. 118/2020 - A/C/04.06.2020 a Curții de Apel Oradea, au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 444 C. proc. civ., provocându-le un prejudiciu ce nu poate fi înlăturat decât prin casarea ei.

În acest sens, au arătat că, prin decizia atacată, curtea de apel le-a respins cererea de completare a dispozitivului, reținând că instanța de apel s-a pronunțat asupra capătului de cerere referitor la cheltuielile de judecată solicitate de apelantă, determinând cuantumul lor și argumentând modul de stabilire a acestora, astfel că nu se poate invoca o omisiune în soluționarea capătului de cerere accesoriu vizând cheltuielile de judecată.

Potrivit recurentelor, contrar celor reținute de curtea de apel, faptul că aceasta nu a analizat și a omis să se pronunțe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat reprezintă un caz de minus petita, ce deschide părții interesate calea cererii de completare a dispozitivului hotărârii.

Au susținut aceste recurente că analiza considerentelor și dispozitivului hotărârii a cărui completare au solicitat-o relevă că instanța de apel nu a argumentat modul de stabilire a cheltuielilor de judecată, omițând să se pronunțe asupra acestei cereri accesorii, sub aspectul onorariului de avocat.

În acest context, au arătat că, în realitate, cererea accesorie privind cheltuielile de judecată pe care au formulat-o în etapa procesuală a apelului a cuprins mai multe capete de cerere, cu diferite cauze și, mai mult, la solicitarea instanței au transmis, odată cu concluziile scrise, o notă de cheltuieli, prin care au menționat în mod expres sumele reprezentând cheltuieli de judecată, natura acestora, precum și filele unde se află dovada avansării acestora la dosarul cauzei.

Or, omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii privind obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat se încadrează în premisele art. 444 C. proc. civ., această neregularitate putând fi înlăturată prin intermediul completării dispozitivului hotărârii.

În final, au evocat jurisprudența instanței supreme cu privire la acest aspect.

În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 16.10.2020 recurentele-pârâte au depus întâmpinare la recursul declarat de partea adversă, prin care au invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, au solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17.02.2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant și a admis în principiu recursurile, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat ipoteza nemotivării deciziei recurate, recurentul-reclamant susținând că pricina nu a fost analizată pe fond, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității sale procesuale active.

Critica nu poate fi primită.

În cauză, prin decizia nr. 92/C/2020-A/26.03.2020 Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, admițând apelul, a reformat încheierea din 02.12.2015 și sentința apelată, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active și respingerii acțiunii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a determinat ordinea de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, care fuseseră examinate de tribunal prin încheierea din 02.12.2015, în raport cu art. 248 alin. (2) C. proc. civ., context în care a apreciat că primează excepția lipsei calității procesuale active, sub aspectul căreia a reținut că anterior prezentului litigiu s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 2267/26.02.2014 a Judecătoriei Oradea, secția Civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 1890/R/COM/31.10.2014 a Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, faptul că A. (recurentul) poate avea un drept de creanță rezultat din îmbunătățirile și extinderile aduse imobilului din Oradea, str. x, jud. Bihor, împotriva garantului ipotecar, C..

Așadar, instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiții, în care excepția privind lipsa calității procesuale active a fost admisă, instanța de apel nu putea trece la analiza pe fond a litigiului, prima critică a recurentului fiind nefondată.

Recurentul a mai invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestor motive de recurs, recurentul susține că instanța de apel a nesocotit normele procesuale care reglementează autoritatea de lucru judecat, deoarece, pe lângă întrunirea cerințelor triplei identități, era necesar ca hotărârea judecătorească de care partea câștigătoare se putea prevala să îndeplinească, printre altele, condiția dezlegării fondului, cerință care în cauză nu este întrunită, deoarece Judecătoria Oradea și Tribunalul Bihor nu puteau analiza drepturile părților privitoare la existența unui drept de creanță, fără să fi fost învestite cu o asemenea cerere.

În prealabil, Înalta Curte notează că aceste critici nu se încadrează în motivele de recurs indicate de parte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., ci în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; aceasta deoarece art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sancționează doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluțiilor pe care instanța de recurs le poate pronunța, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 C. proc. civ.

Articolul 430 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În cauză, pârâtele s-au prevalat de constatările Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reținute în decizia civilă nr. 1890/R/COM/2014/31.10.2014, într-o contestație la executare promovată de către A., în care s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că "pentru eventualele investiții făcute la imobilul urmărit recurentul poate avea un drept de creanță împotriva garantului ipotecar", C..

Astfel, dând eficiență autorității de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv, instanța de apel a statuat în mod corect faptul că nu este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză, în contextul în care pârâtele nu s-au prevalat de efectul negativ al autorității de lucru judecat, ci, în raport cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., de efectul pozitiv, recurentul fiind în eroare asupra necesității întrunirii acestei cerințe.

În memoriul de recurs, recurentul a mai susținut că hotărârile pronunțate în cadrul contestației la executare nu pot fi valorificate în prezentul litigiu din perspectiva efectului pozitiv, deoarece instanța de judecată nu fusese învestită cu o cerere privitoare la dreptul său de creanță, astfel că nu este îndeplinită condiția dezlegării fondului.

Această afirmație nu poate fi primită, deoarece aspectul litigios de care se prevalează pârâtele a fost dezlegat în procesul anterior, prin care recurentul-reclamant a invocat existența unui drept de proprietate asupra bunului urmărit silit, ca urmare a îmbunătățirilor aduse imobilului și a căror contravaloare o solicită în cadrul prezentului dosar împotriva intimatelor-pârâte, în condițiile în care s-a statuat că pentru eventualele investiții făcute la imobilul urmărit acesta poate avea un drept de creanță împotriva garantului ipotecar, C..

Iar în concret, evaluarea contestației la executare impunea în mod necesar ca instanța de executare să facă o asemenea analiză.

Situația de fapt relevă că între părțile litigante s-a derulat o contestație la executare împotriva actelor de executare întocmite în dosarul de executare nr. 448/2012 al B.E.J. D., care demarase procedura de executare silită a imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, asupra căruia B. S.A. - Sucursala Oradea deținea un drept de ipotecă, instituit prin cele două contracte, care poartă nr. 473/IPO/01/24.04.2008 și nr. 473/IPO/02/23.06.2009, în urma acordării către C.M.I. Dr. C. a unui împrumut în sumă de 145.000 euro prin contractul de credit nr. x/24.04.2008, nerestituit la scadență.

Referitor la investițiile realizate de recurentul-reclamant la imobilul aflat în discuție (a căror contravaloare, în cuantum de 123.375 euro, o solicită prin prezenta acțiune), instanțele anterioare au avut în vedere că acesta nu a dobândit un drept de proprietate în urma notării în favoarea sa a extinderii mansardei în cartea funciară, notare ce nu reprezintă o intabulare în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Totodată, în cadrul contestației la executare au dat eficiență art. 1777 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia ipoteca constituită în baza contractului de ipotecă se va întinde și asupra tuturor îmbunătățirilor, adăugirilor și extinderilor aduse imobilului de la data încheierii contractului până la data executării integrale a obligațiilor de plată rezultate din contractul de credit.

Astfel, prin instituirea ipotecii, garantul ipotecar C. și-a asumat obligația de a extinde efectele juridice ale acestei convenții și asupra tuturor "adăugirilor" pe care bunul imobil le va suferi ulterior datei perfectării acesteia, context în care recurentul-reclamant își putea valorifica dreptul său de creanță împotriva garantului ipotecar.

Așadar, pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat de A., dreptul de creanță al acestuia pentru îmbunătățirile și extinderile aduse la imobilul ipotecat fiind recunoscut în cadrul dosarului nr. x/2013, ca putând fi valorificat doar împotriva garantului ipotecar C., chestiune ce se impune cu autoritate de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În privința recursului declarat de pârâte, Înalta Curte reține următoarele:

Prin calea de atac pe care au promovat-o împotriva deciziei nr. 118/2020 - A/C/04.06.2020, recurentele-pârâte, invocând ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 444 C. proc. civ., când a respins cererea de completare a dispozitivului, cu toate că a omis să se pronunțe asupra cererii de obligare a intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat.

Dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. permit completarea hotărârilor judecătorești în situația în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

În raport cu această normă procedurală, pârâtele s-au adresat curții de apel cu solicitarea de a se pronunța asupra cererii de acordare a onorariului de avocat, afirmând că au fost acordate doar sumele avansate cu titlu de taxă judiciară de timbru; în opinia autoarelor acestui recurs, omisiunea instanței reprezintă un caz de minus petita.

În cauză, instanța de apel a apreciat că stabilirea eronată a cuantumului cheltuielilor de judecată nu se poate remedia pe calea procedurii de completare a hotărârii, reglementate de art. 444 alin. (1) C. proc. civ., deoarece împrejurarea invocată nu poate fi calificată ca o omisiune în soluționarea unui capăt de cerere accesoriu.

Înalta Curte reține că procedura prevăzută în art. 444 alin. (1) C. proc. civ. are ca scop completarea dispozitivului hotărârii, care, potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., trebuie să cuprindă soluția dată tuturor cererilor deduse judecății; ea urmărește, așadar, remedierea unei omisiuni constând în răspunsul la una sau mai multe cereri ori capete de cerere formulate de părțile din proces.

Or, o astfel de ipoteză nu se regăsește în cauză, în condițiile în care curtea de apel s-a pronunțat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, iar o atare cerere este unică și nu cuprinde mai multe capete de cerere, așa cum în mod nefondat susțin recurentele-pârâte.

În realitate, eventuala stabilire eronată a cuantumului cheltuielilor de judecată - prin excluderea onorariului de avocat, a cărui dovadă se regăsește la dosar - poate fi remediată nu pe calea aleasă de părți, ci exclusiv pe cea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., în considerarea omisiunii de calcul.

În considerarea celor ce preced, constatând că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu justifică măsura casării vreuneia dintre deciziile atacate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 92/C/2020-A/26.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Oradea împotriva deciziei nr. 118/2020-A/C/04.06.2020, pronunțată de aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.